ICCJ. Decizia nr. 2604/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2604/2012
Dosar nr. 1304/2/2011
Şedinţa publică de la 25 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanţii R.G., R.T., A. (L.) T.M., D.L., M.K.I.E., P.A., P. (F.) L.V. şi R. (P.) I. I.M. au chemat în judecată pe pârâta Universitatea S.H. Bucureşti, solicitând obligarea acesteia la eliberarea diplomelor de licenţă şi a suplimentelor de diplomă în termen de 30 de zile de la pronunţarea sentinţei şi în garanţie pe Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, solicitând obligarea acestuia la recunoaşterea diplomelor de licenţă.
La data de 03 august 2011 petenţii T. (M.) A.D., C.M.M.D., B.I.C.M., S.T.D.C., C.M.B., R. (T.) V.D.N., P. (P.) M.Z., respectiv la data de 26 septembrie 2011 petenţii P. (I.) A.M. şi P.D.N., au formulat cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând admiterea acesteia, iar pe fond admiterea acţiunii principale astfel cum a fost formulată, respectiv obligarea pârâtei Universitatea S.H. Bucureşti la eliberarea diplomelor de licenţă în termen de 30 de zile de la data pronunţării hotărârii şi recunoaşterea acestora de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, cerere respinsă ca inadmisibilă.
Prin întâmpinarea formulată la data de 23 septembrie 2011 (şi la data de 31 octombrie 2011), Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului a invocat excepţiile lipsei plângerii prealabile şi a lipsei de interes şi a solicitat respingerea cererii de chemare în garanţie ca inadmisibilă.
Prin întâmpinarea formulată la data de 04 noiembrie 2011 pârâta Universitatea S.H., invocând dispoziţii ale Ordinului nr. 3404/2006, a arătat că şi-a îndeplinit obligaţiile legale de a emite adeverinţă de studiu pentru reclamanţi şi a făcut demersuri către Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului în vederea comunicării necesarului de materiale tipizate pentru actele de studiu destinate absolvenţilor pentru anul 2009 spre a putea comanda la societatea de tipărire SC R. SA aceste formulare, în scopul livrării lor. A mai solicitat pârâta să fie respinsă solicitarea de a fi eliberată diploma şi suplimentul la diplomă în termen de 30 zile întrucât este ţinută în îndeplinirea obligaţiilor nu doar de avizul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, dar şi de activitatea de tipărire a SC R. SA.
La aceeaşi dată pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în măsura în care va fi admisă acţiunea iar pârâta va cădea în pretenţii, să fie obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licenţă şi suplimentul la diplome pentru reclamanţi sub sancţiunea prev. de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în cuantum de 50 RON/fiecare zi întârziere începând cu a 10 zi de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, cu cheltuieli de judecată.
La termenul de judecată din 07 noiembrie 2011 reclamanţii au precizat acţiunea în sensul că înţeleg să se judece în contradictoriu cu Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului în calitate de pârât, iar nu de chemat în garanţie, precizare de care instanţa a luat act.
La data de 05 decembrie 2011 pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanţie prin care a solicitat respingerea acesteia motivat de faptul că acesta a avizat achiziţionarea de formulare tipizate pentru actele de studii destinate absolvenţilor din promoţiile 2008, 2009 şi 2010 prin mai multe adrese, cererea de chemare în garanţie fiind lipsită de obiect.
La termenul de judecată din 05 decembrie 2011 a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de intervenţie în interes propriu pentru argumentele expuse în practicaua sentinţei şi a fost reţinută cauza în pronunţare asupra excepţiilor lipsei plângerii prealabile şi a lipsei de interes, invocate de pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, dar şi asupra fondului.
Prin sentinţa civilă nr. 7302 din 5 decembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile lipsei procedurii prealabile şi lipsei de interes ca fiind neîntemeiate; a respins acţiunea formulată reclamanţii R.G., R.T., A. (L.) T.M., D.L., M. (L.) I.E., P.A., P. (F.) L.V. şi R. (P.) I.I.M., în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H. şi pârâtul - chemat în garanţie Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, astfel cum a fost precizată, ca fiind neîntemeiată şi a respins cererea de chemare în garanţie ca fiind rămasă fără obiect.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, sub aspectul excepţiei lipsei plângerii prealabile, în raport de dispoziţiile art. 7 Legea nr. 558/2004, faptul că, deşi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului a arătat că reclamanţii nu au făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile obligatorii în ce-i priveşte, din înscrisurile depuse în probaţiune se constată că reclamanţii s-au adresat pârâtei Universitatea S.H. solicitând eliberarea diplomei de licenţă, astfel că excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile este neîntemeiată.
Instanţa a respins ca neîntemeiată şi excepţia lipsei de interes invocată de acelaşi pârât, reţinând că interesul reclamanţilor există, fiind în egală măsură născut şi actual şi constă în evitarea pornirii unui nou şi distinct litigiu în contradictoriu exclusiv cu pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi urmărind prin urmare obţinerea unei singure hotărâri judecătoreşti.
Pe fondul cauzei instanţa a reţinut că reclamanţii au urmat cursurile Universităţii S.H., alsolvind diverse facultăţi în cadrul acesteia, forma de învăţământ ID şi promovând examenul de licenţă, sesiunea 2009, fiindu-le eliberate adeverinţe ce atestă faptul că sunt absolvenţi ai acestei universităţi, astfel că acţiunea formulată de reclamanţi nu are niciun temei legal, nici reclamanţii neindicând de altfel o bază legală, o dispoziţie care să legitimeze pretenţia lor de obligare a primului pârât la eliberare diplomă şi a următorului pârât la recunoaşterea ei odată eliberată. Mai mult, nu se poate vorbi de nerespectarea de către pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului a unei prevederi legale, a unei obligaţii instituite prin lege în sarcina sa şi nici de nerespectarea atribuţiilor ce-i incumbă conform Legilor nr. 84/1995 şi nr. 1/2011 şi H.G. nr. 536/2011.
În esenţă, instanţa a constatat că Universitatea S.H. nu era acreditată pentru specializările urmate de reclamanţi, forma de învăţământ ID, nici la data la care reclamanţii au început cursurile la respectivele facultăţi şi nici la data pronunţării hotărârii.
Prin urmare, reţinând şi procedura privind acreditarea/autorizarea provizorie a specializărilor instituţiilor de învăţământ [art. 17 alin. (1) lit. b), art. 29, art. 30-35 din O.U.G. nr. 75/2005], Curtea de Apel a constatat că nu există temei legal pentru demersul reclamanţilor, respectiv acela de a urma cursurile unei facultăţi neacreditate/neautorizată provizoriu, iar ulterior de a solicita în instanţă obligarea Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului la recunoaşterea actelor emise de respectiva facultate.
Instanţa a mai reţinut că, în condiţiile în care pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului nu poate fi obligat la recunoaşterea unei astfel de diplome, emisă de o facultate neacreditată/neautorizată, nu este întemeiată nici cererea de obligare a facultăţii la eliberarea unei diplome de licenţă, de moment ce un asemenea demers nu are niciun efect juridic, reclamanţii neavând interesul în promovarea şi admiterea unei astfel de acţiuni şi respectiv în obţinerea unui asemenea act (o astfel diplomă neavând nicio valoare juridică).
Pentru toate considerente, în temeiul disp. art. 1 Legea nr. 554/2004 instanţa de fond a respins acţiunea astfel cum a fost precizată ca neîntemeiată, reţinând că Universitatea S.H. nu era autorizată să organizeze la specializările urmate de reclamanţii din speţă cursuri de învăţământ la distanţă, aşa încât refuzul de eliberare a actelor solicitate nu poate fi apreciat ca fiind nejustificat.
Faţă de soluţia pronunţată asupra primului capăt de cerere a fost respinsă şi cererea de obligare a pârâtului Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului la recunoaşterea diplomelor de licenţă ca fiind neîntemeiată, iar în raport de soluţia pronunţată cu privire la cererea de chemare în judecată, dar şi întrucât cererea de chemare în garanţie a fost formulată de pârâta Universitatea S.H. numai pentru ipoteza admiterii acţiunii principale, Curtea de Apel a respins cererea de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului ca fiind rămasă fără obiect.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii R.G., R.T., A. (L.) T.M., D.L., M. (L.) I.E., P.A., R. (P.) I.I.M. şi intervenienţii T. (M.) A.D., P. (I.) A.M., C.M.M.D., S.T.D.C., C.M.B., R. (T.) V.D.N., P. (P.) M.Z., P.D.N., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ. se arată că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, că în mod eronat instanţa învestită să judece această acţiune a respins-o ca neîntemeiată şi nu a dat curs aplicării principiului disponibilităţii, principiu a cărui aplicare este obligatorie, pentru egalitatea şi corectitudinea procesului civil.
Recurenţii arată că instanţa trebuia să reţină faptul că în speţă este aplicabilă teoria validităţii aparenţei în drept, că există nişte acte juridice care se bucură de o prezumţie de legalitate, nefiind contestate încă şi a căror validitate reiese tocmai din faptul că acestea au fost încheiate cu bună-credinţă şi cu o prudenţă sporită, că reclamanţii, în baza teoriei „aparenţei dreptului";, nu pot fi victimele lipsei de acreditare.
Se mai arată în motivele de recurs că atât Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, cât şi Universitatea S.H., trebuie să respecte principiile de drept, dreptul la instruire conform art. 2 Protocol 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi dreptul la educaţie potrivit Constituţiei României, că adeverinţele de licenţiaţi ale reclamanţilor există, sunt în fiinţă, au produs şi produc în continuare efecte juridice faţă de terţi şi constituie un act administrativ nerevocat sau anulat în vreun mod, de către instanţele de judecată şi că nu i se poate imputa beneficiarului serviciului, în acest caz reclamanţilor, să verifice legalitatea acestora, asigurarea legalităţii fiind în sarcina prestatorului - Universitatea S.H.
Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Instanţa de control judiciar apreciază că prezintă relevanţă în cauză prezintă relevanţă prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum şi cele ale art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.
Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad.
Potrivit art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate.
Înalta Curte constată că cele două texte legale anterior citate nu au fost respectate de către judecătorul fondului cauzei.
Mai precis, învestită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Bucureşti nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina. Astfel, în cuprinsul încheierilor de şedinţă de la termenele de judecată din data de 26 septembrie 2011 şi 07 noiembrie 2011 nu se regăsesc temeiurile de drept pentru care instanţa a apreciat că este competentă material.
Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situaţia dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menţionează faptul că dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.
Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanţă, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV din C. proc. civ., care reglementează conflictul de competenţă între instanţe.
Pentru că nu a fost stabilită potrivit legii competenţa instanţei, respectiv cu respectarea prevederilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În privinţa acestui motiv de recurs se constată că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea normelor de competenţă.
Obiectul litigiului în faţa instanţei de fond l-a constituit, în principal, obligarea unei universităţi la eliberarea unor diplome de licenţă, dar a fost chemat în judecată şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.
Pârâta Universitatea S.H. poate fi încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) Teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiţie orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
Or, în speţa de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea S.H. din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
Pe de altă parte, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era în vigoare la data finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă, nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifestă prin relaţie directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei, care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În cauza de faţă, Universitatea S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea S.H. din Bucureşti este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea S.H. nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În prezentul litigiu sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care menţionează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale Curţilor de Apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Prin urmare, specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, art. aflat în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de faţă este aplicabil primul criteriu enunţat anterior. În plus, trebuie subliniat faptul că tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu de contencios administrativ, faţă de împrejurarea că Universitatea S.H. din Bucureşti este o autoritate publică locală. De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2 pct. 1 lit. d) din C. proc. civ.
În altă ordine de idei, potrivit prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
În speţa de faţă, reclamanţii au optat pentru instanţa de la domiciliul lor ales, care este şi instanţa de la sediul pârâţilor, astfel că nu se poate pune în discuţie competenţa teritorială a instanţei în soluţionarea cauzei.
De asemenea, trebuie precizat că dispoziţiile art. 17 C. proc. civ. prevăd că cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Or, în litigiul de faţă, este evident faptul că cererea de chemare în garanţie este o cerere incidentală, care va fi soluţionată de către instanţa competentă să soluţioneze cererea principală.
În consecinţă, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6) şi art. 304 pct. 3 din C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de R.G., R.T., A. (L.) T.M., D.L., M. (L.) I.E., P.A., R. (P.) I.I.M., T. (M.) A.D., P. (I.) A.M., C.M.M.D., S.T.D.C., C.M.B., R. (T.) V.D.N., P. (P.) M.Z., P.D.N., împotriva sentinţei civile nr. 7302 din 5 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2603/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 2612/2012. Contencios. Litigii Curtea de... → |
|---|
