ICCJ. Decizia nr. 300/2012. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 300/2012
Dosar nr.836/2/2010
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul S.Ş. a chemat în judecată pârâtul CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, PRIN PREŞEDINTELE ACESTUIA, F.B. solicitând obligarea pârâtei să răspundă de îndată sesizării reclamantului nr. 90/21 din 01 din 30 august 2009, să stabilească nominal persoanele vinovate de tentativă de muşamalizare a cazului şi să dispună îndepărtarea lor din aparatul Consiliului Superior al Magistraturii, să plătească o penalitate de 10.000 RON în beneficiul bugetului de stat pentru neîndeplinirea cu vinovăţie a atribuţiilor de serviciu.
Reclamantul şi-a completat acţiunea cu două capete de cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei să răspundă cu indicarea textului de lege, care îi permite Secţiei pentru judecători a Inspecţiei Judiciare să formuleze răspunsuri în numele Consiliului Superior al Magistraturii şi cine îi permite să blocheze o cercetare care are serioase indicii penale.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în temeiul dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 317/2004 şi a precizat că memoriul adresat de reclamant Consiliului Superior al Magistraturii a fost înaintat spre competentă soluţionare Inspecţiei Judiciare care a efectuat verificările ce se impuneau sub acest aspect.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Prin Sentinţa nr. 1815 din 8 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul S.Ş. în contradictoriu cu pârâta F.B., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că la data de 30 august 2009, reclamantul a adresat Consiliului Superior al Magistraturii, prin intermediul Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Bucureşti, sesizarea nr. 90/21/01 referitoare la declaraţiile de avere completate de d-na judecător S.D.A. de la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII -a contencios administrativ şi fiscal.
În cuprinsul sesizării, reclamantul menţionează care sunt aspectele privind bunurile şi veniturile obţinute de d-na judecător care ar trebui analizate şi solicită ca entităţile sesizate să stabilească dacă este vorba despre declaraţii mincinoase, evaziune fiscală prin nedeclararea veniturilor din chirii şi posibilitatea unor infracţiuni.
De asemenea, s-a solicitat Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Bucureşti să îi fie comunicate concluziile sale şi numărul scrisorii de însoţire de trimitere către Consiliul Superior al Magistraturii.
Cu adresa nr. 2/8725/C din 03 septembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti înaintează Consiliului Superior al Magistraturii memoriul formulat de reclamant, iar prin adresa nr. 3/8725/C din 03 septembrie 2008 îi aduce la cunoştinţă reclamantului această împrejurare.
Prin adresa nr. 2496/IJ/2120/SIJ/2009 din 16 martie 2010, Inspecţia Judiciară - Serviciul de Inspecţie Judiciară pentru Judecători, din cadrul Consiliul Superior al Magistraturii, îi comunică reclamantului, cu privire la memoriul formulat, că angajarea răspunderii disciplinare a unui magistrat pentru conţinutul inexact sau fraudulos al declaraţiei de avere este condiţionată de constatarea Agenţiei Naţionale de Integritate privind caracterul nejustificat al averii, iar procedura nu poate fi declanşată înainte de a fi cunoscute constatările Agenţiei Naţionale de Integritate.
Consiliul Superior al Magistraturii nu este abilitat de lege să efectueze cercetări sub aspectul celor sesizate de reclamant.
În acţiune, reclamantul opinează că singura măsură corectă este excluderea din magistratură a d-nei judecător şi sesizarea Ministerului Public, iar în cererea completatoare apreciază că Secţia pentru Judecători a Inspecţiei Judiciare nu poate formula răspunsuri în numele CSM.
Sub aspectul acestor susţineri, se reţine că excluderea din magistratură este o sancţiune disciplinară prevăzută de art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, ce poate fi aplicată pentru săvârşirea abaterilor disciplinare reglementate de art. 99 din aceeaşi lege, de către secţiile Consiliului Superior al Magistraturii.
Pentru a se ajunge la aplicarea unei sancţiuni disciplinare, este necesară sesizarea secţiei Consiliului Superior al Magistraturii de către comisia de disciplină în vederea soluţionării acţiunii disciplinare, ulterior primirii rezultatului cercetării disciplinare, potrivit art. 46 alin. (11) din Legea nr. 317/2004.
Conform art. 451 din Legea nr. 317/2004 orice persoană interesată, inclusiv conducătorii instanţelor sau ai parchetelor, poate semnala Inspecţiei judiciare aspecte în legătură cu activitatea ori conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, cu încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori cu săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare. Orice semnalare privind activitatea necorespunzătoare a judecătorilor şi procurorilor, greşit îndreptată la instanţe sau parchete, va fi înaintată Inspecţiei judiciare în termen de 5 zile de la înregistrare. Aspectele semnalate sunt supuse unor verificări prealabile efectuate de inspectorii din cadrul Serviciului de inspecţie judiciară pentru judecători, respectiv ai Serviciului de inspecţie judiciară pentru procurori, în cadrul cărora se stabileşte dacă există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare. Dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare, rezultatul se comunică direct persoanei care a formulat sesizarea şi persoanei vizate de sesizare. În cazul în care se constată că există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare, Serviciul de inspecţie judiciară pentru judecători, respectiv Serviciul de inspecţie judiciară pentru procurori sesizează comisia de disciplină corespunzătoare.
În raport de aceste dispoziţii legale, Curtea apreciază că în mod corect răspunsul la sesizarea reclamantului a fost formulat de Inspecţia Judiciară - Serviciul de inspecţie judiciară pentru judecători, având în vedere că aspectele semnalate în sesizare se refereau la eventuala săvârşire a unor abateri disciplinare, competenţa verificării acestora aparţinând Serviciului de inspecţie judiciară şi nu Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, astfel încât nu se poate reţine că pârâta nu a răspuns sesizării în termen legal, în sensul art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.
Reclamantul a invocat în acţiune dispoziţiile art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 conform cărora orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare, dar din aceste dispoziţii nu rezultă că atribuţia de a răspunde acestor sesizări aparţine Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, Legea nr. 317/2004 stabilind în mod expres cine are competenţa de a verifica aspectele semnalate în sesizările de acest tip şi de a răspunde autorului sesizării.
Ca temei de drept al prezentei acţiuni, reclamantul invocă şi dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 potrivit cărora preşedinţii şi vicepreşedinţii instanţelor judecătoreşti iau măsuri pentru organizarea şi buna funcţionare a instanţelor pe care le conduc şi, după caz, a instanţelor din circumscripţiile acestora, asigură şi verifică respectarea obligaţiilor statutare şi a regulamentelor de către judecători şi personalul auxiliar de specialitate, dar acestea nu pot fi reţinute ca temei al obligaţiei pârâtei de a răspunde sesizării reclamantului, în condiţiile în care acestea se referă la preşedinţii şi vicepreşedinţii instanţelor judecătoreşti şi nu la Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii.
Având în vedere toate cele arătate, instanţa de primă jurisdicţie a reţinut ca neîntemeiat primul capăt al acţiunii prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtei să răspundă de îndată sesizării nr. 90/21 din 01 din 30 august 2009.
Cât priveşte cel de-al doilea capăt al acţiunii referitor la obligarea pârâtei de a stabili nominal persoanele vinovate de tentativă de muşamalizare a cazului şi de a dispune îndepărtarea lor din aparatul Consiliului Superior al Magistraturii, Curtea a apreciat că este vorba despre o interpretare eronată a răspunsului primit la sesizare, răspuns care a fost formulat cu respectarea dispoziţiilor legale invocate în cuprinsul său, care stabilesc că activitatea de verificare privind averea dobândită în perioada exercitării mandatelor sau a îndeplinirii funcţiilor ori demnităţilor publice, după caz, a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor se efectuează de către Agenţia Naţională de Integritate, reclamantul având posibilitatea de a se adresa Agenţiei Naţionale de Integritate sau organelor de cercetare penală.
Susţinerea privind "tentativa de muşamalizare a cazului" reprezintă o supoziţie a reclamantului, lipsită de suport probator în condiţiile în care Agenţia Naţională de Integritate, şi nu Consiliul Superior al Magistraturii procedează la verificarea sesizării, a declaraţiilor de avere prezentate şi la compararea datelor din sesizare cu cele din declaraţiile de avere.
Instanţa a reţinut caracterul neîntemeiat al celui de-al treilea capăt al acţiunii prin prisma caracterului accesoriu al acestuia în raport de primele două capete de cerere, iar cu privire la ultimele două capete ale acţiunii completate, instanţa a constatat că acestea sunt, de asemenea, neîntemeiate, aşa cum s-a arătat, Inspecţia Judiciară având competenţa de a răspunde sesizării reclamantului, iar susţinerea privind blocarea cercetării care are serioase indicii penale nu a putut fi reţinută.
3. Recursul declarat de S.Ş.
Prin motivele de recurs formulate, recurentul a criticat ca nelegală şi netemeinică hotărârea instanţei de fond, dezbătând pe larg starea materială a judecătorului analizat de reclamant. Astfel, recurentul a făcut calcule şi a apreciat că magistratul vizat a realizat venituri din vânzarea unui teren, din închirieri de locuinţe, iar dinamica cumpărărilor efectuate de magistrat îl conduce pe recurent la concluzia că s-a efectuat o activitate comercială destinată realizării de venituri, activitate considerată că excede cerinţelor imperative ale legii privind statutul magistraţilor.
Recurentul a criticat hotărârea instanţei de fond arătând că serviciul inspecţie judiciară pentru judecători nu a efectuat verificări prealabile, ci a executat un ordin al preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii - dna F.B., care a pus rezoluţia "rog răspuns în sensul că nu intră în competenţă cazul".
II. Decizia instanţei de recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:
Obiectul acţiunii judiciare în contencios administrativ este reglementat de dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004.
Potrivit acestui text de lege, persoana vătămată în vreun drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual reparaţii pentru daune morale.
De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii.
Noţiunea de contencios administrativ este definită de Legea contenciosului administrativ în art. 2 alin. (1) lit. f) ca fiind activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul principal al cauzei deduse judecăţii îl reprezintă obligarea pârâtei la soluţionarea cererii reclamantului, aşa cum a solicitat expres prin cererea introductivă, obligarea pârâtei - Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, de a răspunde de îndată la sesizarea nr. 90/21/01 din 30 august 2009, indicând măsura corectă ce ar trebui luată, respectiv propunerea de excludere din magistratură a judecătoarei indicate şi sesizarea Ministerului Public. De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei să stabilească nominal persoanele vinovate de tentativă de muşamalizare a cazului şi să dispună îndepărtarea lor din Consiliul Superior al Magistraturii, precum şi obligarea la plata unei penalităţi de 10.000 RON în beneficiul bugetului de stat pentru neîndeplinirea cu vinovăţie a atribuţiilor de serviciu.
Instanţa de control judiciar reţine că recurentul-reclamant a invocat nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, respectiv de a răspunde pretenţiilor sale, de a-i fi comunicat un răspuns în termen de 30 de zile.
De asemenea, reclamantul şi-a completat cererea introductivă cu cererea de obligare a pârâtei să răspundă cu indicarea textului de lege, care îi permite Secţiei pentru judecători a Inspecţiei Judiciare să formuleze răspunsuri în numele Consiliului Superior al Magistraturii şi cine îi permite să blocheze o cercetare care are serioase indicii penale.
În cauza de faţă, Înalta Curte a reţinut că nu îi poate fi imputată pârâtului împrejurarea că nu a procedat, urmare a cererii reclamantului, la comunicarea unui răspuns, întrucât inspecţia judiciară a răspuns la sesizările reclamantului prin adresa nr. 2496/IJ/2120/SIJ/2009, menţionându-se că angajarea răspunderii disciplinare a unui magistrat pentru conţinutul inexact sau fraudulos al declaraţiei de avere este condiţionată de constatarea Agenţiei Naţionale de Integritate privind caracterul nejustificat al averii, iar procedura nu poate fi declanşată înainte de a fi cunoscute constatările ANI.
De asemenea, s-a reţinut că Consiliul Superior al Magistraturii nu este abilitat de lege să efectueze cercetări sub aspectul celor sesizate de reclamant, iar competenţa şi modalitatea de aplicare a unei sancţiuni disciplinare unui magistrat sunt strict reglementate de Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor.
În aceste condiţii, Înalta Curte a constatat că în cauză reclamantului i s-a dat răspuns, în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 317/2004, iar împrejurarea că acesta este nemulţumit de răspunsul primit nu echivalează cu un refuz nejustificat de rezolvare a unei cereri.
Nici celelalte critici formulate de recurentul-reclamant nu pot fi reţinute, întrucât hotărârea instanţei de fond a fost motivată în fapt şi în drept şi, pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de S.Ş. împotriva Sentinţei nr. 1815 din 8 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2012.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 3/2012. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3022/2012. Contencios. Permisiune de a... → |
|---|
