ICCJ. Decizia nr. 3648/2012. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată, reclamantul R.M. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul R.E.M., ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea pârâtului să arate în scris motivele pentru care încălcat dispozițiile art. 264 alin. 1 ind. 1 C. proc. civ., astfel cum a solicitat prin petiția din data de 06 aprilie 2010, rămasă fără răspuns, și obligarea pârâtului să plătească daune morale în cuantum de 50 lei, ambele în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești ce se va pronunța.
Prin sentința civilă nr. 1052 din 14 februarie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea, formulată de către reclamantul R.M., în contradictoriu cu pârâtul R.E.M., ca inadmisibilă.
Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că temeiul de drept al cererii reclamantului îl reprezintă un pretins refuz nejustificat al pârâtului de a-i răspunde, în scris, cererii sale înregistrate în dosar, soluționat de către pârât în calitate de judecător, cu privire la motivele pentru care nu a motivat hotărârea judecătorească pronunțată în ziua de 09 aprilie 2010 până la data formulării cererii sale.
în aceste condiții, instanța de fond a apreciat că reclamantul nu are deschisă calea contenciosului administrativ în contradictoriu cu judecătorul care i-a soluționat o pricină pentru a fi cenzurată atitudinea acestuia în privința procedurii judiciare derulate sau a activității judecătorului în gestionarea dosarului, aspectele de ordin procedural putând fi invocate de către reclamant, în calitate de parte, numai în cadrul căilor de atac reglementate de codul de procedură civilă sau de legea organică specială, iar aspectele ce țin de activitatea judecătorului extrajudiciară sau administrativă numai în cadrul procedurilor reglementate de statutul profesiei (Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor), legi organice ce prevăd proceduri speciale pentru nemulțumirile justițiabililor în raport cu activitatea și atitudinea judecătorului.
împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul R.M.l a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
în motivarea cererii de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se arată că instanța a dezlegat cauza pe o excepție de procedură, neîntemeiată, fără să o pună în discuția părților, ceea ce este, în opinia recurentului, incompatibil cu statutul de magistrat, inechitabil în raport cu dispozițiile Cap. IV din Codul deontologic al magistraților.
Arată recurentul că, procedând astfel, instanța a încălcat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare al părților, principiu ce garantează o judecată imparțială, hotărârea pronunțată în aceste condiții fiind nulă, în baza art. 105 alin. (2) C. proc. civ., text de lege care instituie sancțiunea nulității actelor procesuale îndeplinite cu neobservarea formelor legale prin care s-a pricinuit părții o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea lor.
Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanța de control judiciar constată că în cauză nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 3041C.proC. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii deoarece prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport cu materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.
Prin cererea formulată, reclamantul R.M. a solicitat obligarea pârâtului R.E.M., judecător la Tribunalul București, secția de contencios administrativ și fiscal, să arate, în scris, motivele pentru care a încălcat dispozițiile alin. (1) ind. 1 al art. 264 C. proc. civ., așa cum a solicitat prin petiția din 6 aprilie 2010, rămasă fără răspuns, precum și obligarea acesteia la daune morale în cuantum de 50 lei, iar, în cazul în care nu va răspunde la petiție nici în termen de 30 zile de la comunicarea hotărârii judecătorești definitive, pârâta să fie obligată să îi plătească 100 lei pentru fiecare zi de întârziere.
Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: (1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă, sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".
Dispozițiile articolul 2 lit. o) din legea susmenționată definesc dreptul vătămat ca fiind “orice drept prevăzut de Constituție, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ;".
în raport cu aceste dispoziții și cu solicitarea reclamantului, înalta Curte constată că acesta nu a fost vătămat într-un drept, având în vedere că nu există o prevedere legală care să impună magistraților să dea explicații justițiabililor cu privire la motivarea hotărârilor judecătorești pronunțate.
Instanța constată, de asemenea, că reclamantul nu a fost vătămat nici într-un interes legitim, astfel cum este definit de art. 2 lit. p) și r) din Legea nr. 554/2004.
De altfel, cererea reclamantului nu poate face obiectul unei acțiuni judiciare, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 8 din Legea nr. 554/2004.
Este adevărat că art. 264 alin. (1)1 C. proc. civ., invocat de către recurent, instituie un termen pe care judecătorul îl are la dispoziție pentru motivarea hotărârilor, dar, în cazul în care acest termen se depășește, judecătorului nu îi incubă obligația de a se justifica la cererea justițiabililor, în condițiile în care nu există o astfel de reglementare.
De altfel, redactarea și comunicarea hotărârilor judecătorești reprezintă operațiuni specifice puterii judecătorești, iar eventuala depășire a termenului în care se motivează o hotărâre judecătorească nu poate forma obiect al corespondenței dintre justițiabil și judecător, atribuțiile judecătorului fiind clar stabilite în lege.
Cât privește critica recurentului, în sensul că pricina a fost soluționată pe o excepție de procedură, și, drept urmare, hotărârea atacată este nulă, instanța de control judiciar constată că nu sunt incidente prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că cererea recurentului-reclamant a fost soluționată pe fond și nu pe excepție, prin urmare critica nu este fondată și nu poate fi primită.
Prin urmare, înalta Curte constată că nu se poate reține un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, astfel că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, aflată la adăpost de orice critică și sub acest aspect.
înalta Curte apreciază că susținerile potrivit cărora instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității și dreptul la apărare sunt neîntemeiate și nu corespund realității.
Astfel, principiul contradictorialității presupune faptul că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii și discuției părților, că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenția dedusă judecății, dar pentru ca acest principiu să fie respectat, nu este necesar ca partea să se fi exprimat efectiv, ci este suficient ca ea să fi fost în măsură să o facă.
Contradictorialitatea se manifestă atât în raporturile dintre părți, iar pentru aceasta trebuie în prealabil ca părțile să fie informate exact despre existența procesului, conținutul pretențiilor și argumentelor părții adverse, cât și în raporturile dintre părți și instanță.
Din actele și lucrările dosarului rezultă că dreptul la apărare al recurentului-reclamant nu a fost încălcat, având în vedere că acesta a solicitat la data de 19 august 2010 judecarea în lipsă, astfel cum a solicitat și în fața instanței de recurs (fila 7 dosar fond și fila 5 dosar recurs), iar instanța de fond a procedat la judecarea cauzei pe fond cu îndeplinirea procedurii de citare a părților, conform dispozițiilor art. 85 C. proc. civ., cât și a prevederilor art. 242 alin. (2) C. proc. civ.
în consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3653/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3639/2012. Contencios → |
|---|
