ICCJ. Decizia nr. 367/2012. Contencios
| Comentarii |
|
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul cererii
Reclamantul F.I. a chemat în judecată Inspectoratul General al Poliției Române, Inspectoratul General al Poliției Române - L.P. și Inspectoratul Județean al Poliției Gorj, solicitând instanței ca, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, să dispună suspendarea efectelor Dispoziției nr. 3575 din 19 iulie 2011 a Inspectorului General al Poliției Române, chestor de poliție L.P., până la pronunțarea instanței de fond asupra actului administrativ contestat.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, prin dispoziția contestată, s-a dispus aplicarea sancțiunii disciplinare reținute de art. 58 lit. c) din Legea nr. 360/2002, privind Statului polițistului, și de art. 17 lit. d) din Ordinul MAI nr. 400/2004, respectiv trecerea într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut.
Petentul a cerut să se constate îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de suspendare, întrucât se află în situația unui caz bine justificat, iar măsura este de natură să preîntâmpine producerea unei pagube iminente.
Prin întâmpinare, pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române a invocat excepția prematurității acțiunii.
2. Hotărârea Curții de apel
Analizând cu prioritate excepția prematurității promovării cererii de suspendare a Dispoziției nr. 3557/2011, instanța nu a considerat-o întemeiată, găsind aplicabile dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ce consacră posibilitatea formulării cererii de suspendare a executării actului administrativ pe cale principală și anterior formulării acțiunii în anularea sau modificarea efectelor dispoziției de sancționare, condiționată numai de existența recursului administrativ în favoarea contestației la organul administrativ ierarhic superior.
Referitor la cererea de suspendare, prin Sentința civilă nr. 408 din 16 septembrie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a dispus respingerea acesteia ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că în cauză nu este îndeplinită nici cerința existenței cazului bine justificat, și nici aceea a existenței unui prejudiciu grav și dificil de reparat.
Astfel, în speță, în situația în care reclamantul are calitatea de funcționar public cu statut special, reglementat prin Legea nr. 360/2002, cerințele de formă ale actului de sesizare sunt reglementate prin normă specială și derogatorie de la dispozițiile H.G. nr. 1344/2007.
în ce privește cerința producerii unui prejudiciu, definită de art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, instanța reține că, deși reclamantul critică caracterul disproporționat al sancțiunii aplicate, față de gravitatea faptelor reținute, în speță, la momentul analizei sumare și formale a legalității actului administrativ sancționator, nu pot fi decelate efecte patrimoniale și morale negative ce depășesc limitele normale ale aplicării unei sancțiuni disciplinare.
Conchizând, instanța de fond reține că, în speță, nu există suficiente elemente de fapt care să susțină existența unui prejudiciu grav și dificil de reparat.
3. Recursul reclamantului
împotriva acestei sentințe a declarat recurs F.I., criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul art. 14 alin. (4) C. proc. civ.
în motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a arătat că instanța a considerat greșit că în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării actului administrativ, așa cum sunt ele definite în art. 2 alin. (1) lit. t) și ș) din aceeași lege.
în ceea ce privește condiția cazului bine justificat, recurentul-reclamant a arătat că instanța și-a însușit argumentele invocate în susținerea unor împrejurări de drept menite să creeze o serioasă îndoială asupra legalității actului contestat, pe care însă le-a calificat drept apărări de fond, ce nu pot fi analizate într-o cerere de suspendare a executării.
în opinia recurentului-reclamant, o atare concluzie este contrară prevederilor legale invocate, îndoiala serioasă în privința legalității actului administrativ derivând din nepublicarea în M. Of. a Ordinului MAI nr. 400/2004, actul administrativ cu caracter normativ în baza căruia a fost efectuată cercetarea disciplinară prealabilă finalizată cu sancționarea sa disciplinară.
în ceea ce privește cerința prevenirii unei pagube iminente, recurentul-reclamant a arătat că aplicarea unei măsuri sancționatorii disproporționat de mari față de pretinsa gravitate a faptelor conduce la o diminuare semnificativă a drepturilor salariale și îi afectează evoluția profesională.
A invocat, totodată, jurisprudența Curții de Apel Craiova și a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Deweer c. Belgia, Hotărârea din 27 februarie 1980) și Recomandarea nr. R(89)8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, cu privire la protecția juridică în materie administrativă.
4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliției Române (IGPR) a arătat că hotărârea în cauză a fost pronunțată cu aplicarea corectă a legii și a răspuns detaliat tuturor argumentelor cuprinse în motivarea recursului reclamantului.
în esență, a arătat că, pentru a nu da o soluție arbitrară cererii de suspendare a executării, chiar dacă instanța nu cercetează fondul cauzei, efectuează totuși un examen sumar pentru a verifica aparența de legalitate, administrând cu minim de probe care să îi permită să facă o apreciere asupra existenței condițiilor de admitere a cererii.
Or, în speță, actul a cărui suspendare o cere reclamantul nu este afectat de indicii de nelegalitate, principalul argument invocat, acela al nepublicării Ordinului MAI nr. 400/2004 în M. Of., fiind infirmat de art. 27 alin. (3) din Regulamentul privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, aprobat prin H.G. nr. 555/2001, în vigoare la data emiterii ordinului, prevederea fiind preluată apoi în art. 35 alin. (3) din noul regulament aprobat prin H.G. nr. 50/2005.
în sprijinul susținerilor sale, a invocat jurisprudența înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, cu referire la Deciziile nr. 3626 din 28 septembrie 2007, 2543 din 18 august 2008 și 449 din 29 ianuarie 2009, precum și practica judiciară a unor curți de apel.
Referitor la paguba iminentă, a arătat că recurentul-reclamant nu indică în mod concret cât de "semnificativă" este diminuarea salarială și a precizat că aplicarea sancțiunii a fost suspendată în temeiul art. 65 alin. (3) din Ordinul MAI nr. 400/2004, până la soluționarea contestației de către ministerul administrației și internelor.
II. Considerentele înaltei Curți asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurentul-reclamant și a prevederilor art. 3041C. proc. civ., ținând seama de toate susținerile și apărările părților, înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumente de fapt și de drept relevante
Actul administrativ a cărui suspendare de executare a fost solicitată în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 este Dispoziția nr. 3757 din 19 iulie 2011 a Inspectoratului General al Poliției Române, prin care recurentului-reclamant i-a fost aplicată sancțiunea disciplinară constând în trecerea într-o funcție inferioară, până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut, pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 58 lit. c1) din Legea nr. 360/2002, privind Statul polițistului, și art. 47 lit. d) din Ordinul MAI nr. 400/2004, "neglijență manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a dispozițiilor primite de la șefii ierarhici sau de la autoritățile anume abilitate de lege".
Dispoziția de sancționare cuprinde descrierea faptelor calificate ca abateri disciplinare, apărările formulate de polițist în timpul cercetării disciplinare și motivele înlăturării lor, precum și criteriile de individualizare a sancțiunilor, fiind invocate temeiurile de drept corespunzătoare din Legea nr. 360/2002 și din Ordinul MAI nr. 400/2004.
Hotărârea Curții de apel reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, înscrisurile depuse la dosar demonstrând îndeplinirea condițiilor cumulativ impuse de lege pentru suspendarea actului administrativ, cazul bine justificat și paguba iminentă.
Cu referire expresă la criticile formulate în recurs, înalta Curte reține următoarele:
Suspendarea executării actului administrativ, reglementată în art. 14 din Legea nr. 554/2004, constituie o măsură de protecție provizorie a drepturilor și intereselor legitime ale particularilor, constând în amânarea sau întreruperea vremelnică, după caz, a producerii efectelor juridice ale manifestării de voință a autorității publice emitente.
Ea se circumscrie Recomandării nr. R (89) 8 din 1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei și altor instrumente juridice instituite atât în sistemul de protecție al Consiliului Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene, referitoare la prerogativa instanței de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt supuse unui risc iminent de vătămare, scopul final fiind acela al evitării sau diminuării consecințelor exercitării abuzive a dreptului de apreciere al autorităților publice.
Cazul bine justificat este definit în art. 1 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, prin raportare la împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului, iar paguba iminentă, conform lit. ș) a aceluiași articol, constă în prejudiciul material, viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.
Verificarea îndeplinirii celor două condiții, în raport cu circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, este lăsată la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului.
în speță, prima instanță a reținut corect neîndeplinirea condiției cazului bine justificat, pentru că, pe de o parte, analiza în profunzime a tuturor argumentelor legate de legalitatea cercetării disciplinare, pe care le-a invocat reclamantul, a depășit limitele procedurii sumare a suspendării de executare, în care nu este permisă prejudecarea fondului.
Pe de altă parte, critica privind republicarea, în M. Of., a Ordinului MAI nr. 400/2004, este nefondată, pentru că în temeiul prevederilor art. 27 alin. (3) din Regulamentul privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, aprobat prin H.G. nr. 555/2001, în vigoare la data emiterii ordinului, prevederi preluate ulterior prin art. 35 alin. (3) din H.G. nr. 50/2005, ordinele, instrucțiunile și alte acte cu caracter normativ care au ca obiect reglementări din sectorul de apărare, ordine publică și siguranță națională, nu sunt supuse regimului de publicare în M. Of. al României, Partea I, dacă legea nu dispune altfel.
în același sens s-a pronunțat în mod constant înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, (e.g., Decizia nr. 449 din 29 ianuarie 2009).
Referitor la condiția pagubei iminente, instanța de control judiciar împărtășește concluzia la care a ajuns instanța de fond, în sensul că efectele pe care le produce aplicarea sancțiunii trecerii într-o funcție inferioară, până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut, asupra veniturilor și asupra carierei recurentului-reclamant nu constituie un prejudiciu disproporționat, care să fie greu sau imposibil de înlăturat în cazul în care acțiunea în anulare ar urma să fie admisă, după cum nu a fost demonstrată nici perturbarea gravă a activității autorității publice, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004.
2. Temeiul de drept al soluției adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins recursul promovat potrivit art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 376/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3418/2012. Contencios → |
|---|
