ICCJ. Decizia nr. 3686/2012. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici statutari. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3686/2012
Dosar nr. 34232/3/2010
Şedinţa publică de la 21 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 7019 din 23 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată acţiunea formulată de către reclamanţii D.V., P.G., I.I., I.Z., M.M. şi C.M. în contradictoriu cu pârâţii Oficiul Român pentru Imigrări şi Ministerul Administraţiei şi Internelor.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au fost angajaţi ai Ministerului Administraţiei şi Internelor - Oficiul Român pentru Imigrări, având calitatea de funcţionari publici cu statut special şi că, prin prezenta acţiune, solicită acordarea unor majorări salariale ce au fost acordate în anul 2007 altor categorii de bugetari şi anume 5% începând cu 1 ianuarie 2007, 2% începând cu 01 aprilie 2007 şi 11% începând cu 01 octombrie 2007, considerând că au fost discriminaţi prin neacordarea acestor majorări.
Curtea a constatat că majorările pretinse de către reclamanţi au fost acordate prin O.G. nr. 10/2007, O.G. nr. 16/2007 şi Legea nr. 232/2007, acte normative ce priveau alte categorii de bugetari decât reclamanţii, cum de altfel chiar aceştia arată în acţiune.
Evocând Decizia nr. 819/2008 a Curţii Constituţionale prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. e) pct. 1 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, invocate de către reclamanţi în susţinerea cererii, prima instanţă a arătat că prin acordarea, de către instanţa de judecată, în favoarea reclamanţilor, a unor drepturi salariale ce nu sunt prevăzute într-o normă legală, instanţa şi-ar depăşi atribuţiile prevăzute de Constituţie pentru puterea judecătorească.
A mai apreciat Curtea că nu a fost încălcat Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care interzice discriminarea în exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, având în vedere că reclamanţi nu se găsesc în situaţii identice cu persoanele la care se referă actele normative de acordare a majorărilor salariale, fiind categorii profesionale diferite.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs în termen legal reclamanţii D.V., P.G., I.I., I.Z., M.M. şi C.M., solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii cererii lor pentru motive încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, s-a criticat motivarea instanţei de fond, susţinându-se, în esenţă, că nu există nici o justificare pentru excluderea categoriei profesionale din care fac parte recurenţii de la acordarea majorărilor salariale solicitate.
3. Soluţia instanţei de recurs
Examinând cauza în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentă, precum şi de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi urmează a-l respinge, pentru considerentele ce urmează.
Art. 1 din O.G. nr. 10/2007 prevede că “în anul 2007, salariile de bază ale personalului contractual din sectorul bugetar, stabilite potrivit Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar, aprobată prin Legea nr. 383/2001, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi indemnizaţiile personalului care ocupă funcţii de demnitate publică, stabilite potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost majorate potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 3/2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2006, avute la data de 31 decembrie 2006, se majorează în 3 etape, astfel:
a) cu 5% începând cu data de 1 ianuarie 2007, faţă de nivelul din luna decembrie 2006;
b) cu 2% începând cu data de 1 aprilie 2007, faţă de nivelul din luna martie 2007;
c) cu 11% începând cu data de 1 octombrie 2007, faţă de nivelul din luna septembrie 2007.”
Art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 24/2000 identifică beneficiarii prevederilor sale ca fiind “personalul angajat în acest sector în funcţii de conducere sau în funcţii de execuţie, pe bază de contract individual de muncă încheiat în condiţiile legii”. Anexele actului normativ respectiv, care detaliază categoriile de salariaţi cărora li se aplică, nu includ salariaţii din a căror categorie fac parte reclamanţii.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 154/1998 “dispoziţiile prezentei legi se aplică persoanelor care ocupă funcţii de demnitate publică, precum şi persoanelor angajate pe bază de contract individual de muncă în sectorul bugetar.” Anexele actului normativ respectiv, care detaliază categoriile de salariaţi cărora li se aplică, nu includ salariaţii din a căror categorie fac parte reclamanţii.
Faţă de aceste prevederi şi având în vedere şi faptul că recurenţii sunt funcţionari publici cu statut special, a căror salarizare este reglementată de O.G. nr. 38/2003, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că în actele normative care reglementează creşterile salariale pentru anul 2007 nu sunt prevăzuţi şi poliţiştii ca beneficiari ai majorărilor salariale acordate pentru anul 2007.
Pe de altă parte, pentru poliţişti s-au prevăzut creşteri salariale începând cu data de 01 ianuarie 2007, prin Legea nr. 491/2006 privind aprobarea O.G. nr. 57/2006 pentru modificarea O.G. nr. 38/2003, ca urmare a majorării coeficienţilor de ierarhizare pentru funcţiile deţinute.
De asemenea, în mod corect a reţinut instanţa de fond că reglementarea modalităţii de salarizare a diferitelor categorii de personal din instituţiile publice constituie opţiunea legiuitorului, neputând fi extrapolată şi la alte categorii socio-profesionale, dacă legea nu prevede în mod neechivoc acest lucru.
Neacordarea de către legiuitor a majorărilor salariale şi poliţiştilor nu contravine principiului egalităţii în drepturi consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie şi nici nu instituie privilegii sau discriminări, întrucât se aplică în mod egal tuturor categoriilor de persoane aflate în aceeaşi situaţie.
Făcând o interpretare nuanţată a prevederilor Convenţiei, organele acesteia au concluzionat că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existenţa unor situaţii ale căror particularităţi impun a fi tratate diferenţiat.
Diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, numai atunci când autorităţile statale introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
Or, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, la domeniul şi instituţiile reglementate prin normele legale în discuţie, având în vedere şi argumentele anterior arătate, o discriminare a recurenţilor, în sensul art. 14 din Convenţie, nu poate fi reţinută.
În plan naţional, în sensul dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, de asemenea, numai în raport de anumite situaţii identice, similare sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, faţă de care se aplică un tratament diferenţiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim şi fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate şi necesare.
Prin actul normativ menţionat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate şi nediscriminare stabilite de Constituţia României, precum şi de către documentele internaţionale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziţie prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii şi repararea prejudiciului cauzat.
Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în concordanţă cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluţii diferite pentru persoanele aflate în situaţii distincte, cum este cazul de faţă.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, a constatat, de asemenea, că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, încălcând astfel principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, ca şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.
Prin urmare, nici din această perspectivă Înalta Curte nu ar putea obliga intimaţii să recunoască recurenţilor majorările salariale solicitate, prin aplicarea unor norme legale cu caracter special adresate altor subiecte de drept.
Faţă de cele menţionate şi având în vedere şi deciziile Curţii Constituţionale, Curtea constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că nu are competenţa de a obliga pârâţii să acorde recurenţilor-reclamanţi drepturi salariale prevăzute de legiuitor exclusiv în beneficiul altor categorii de salariaţi decât cea din care fac parte aceştia.
Pentru aceste considerente, neexistând motive pentru casarea sau modificarea sentinţei de fond, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte urmează a respinge recursul formulat de către recurenţii-reclamanţi ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de D.V., P.G., I.I., I.Z., M.M. şi C.M. împotriva Sentinţei civile nr. 7019 din 23 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3687/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 3681/2012. Contencios → |
|---|
