ICCJ. Decizia nr. 3846/2012. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3846/2012
Dosar nr. 1858/59/2011
Şedinţa publică de la 2 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC H.P. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Timiş - A.I.F., suspendarea executării Deciziei de impunere nr. F/TM 668 din 28 octombrie 2011, emisă de D.G.F.P. Timiş - A.I.F. privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, până la pronunţarea instanţei de fond, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esenţă, că sunt întrunite în cauză cerinţele art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.
În opinia reclamantei, diferenţa de impozit pe profit în sumă de 975.379 lei şi majorările de întârziere aferente în sumă de 544.509 lei au fost stabilite în mod vădit nelegal, deoarece organul de control a reţinut în mod eronat că societatea ar fi desfăşurat activităţi economice în valoare totală de 2.701.488 lei cu SC V. SRL Sânandrei, pe care nu le-a apreciat ca fiind cheltuieli deductibile, astfel încât a considerat, în mod greşit că operaţiunile economice desfăşurate cu această societate comercială nu ar constitui cheltuieli deductibile, majorând în mod nelegal baza de calcul a impozitului pe profit.
A mai susţinut reclamanta că autoritatea fiscală s-a prevalat în soluţia adoptată de dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. f) C. fisc., potrivit cărora, nu ar fi deductibile cheltuielile înregistrate în contabilitate care au la bază un document emis de un contribuabil inactiv, al cărui certificat de înregistrare fiscală a fost suspendat prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., cu toate că, organul fiscal are posibilitatea, potrivit art. 11 alin. (1)1 C. fisc., să nu ia în considerare o tranzacţie efectuată de un contribuabil declarat inactiv prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
În opinia reclamantei, instituirea acestei facultăţi şi nu a unei obligaţii, dezvăluie în mod neechivoc intenţia legiuitorului de a circumstanţia luarea sau nu în considerare a acestor operaţiuni/tranzacţii, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, concluzie care se impune implicit şi în raport cu dispoziţiile art. 11 alin. (1)2 C. fisc., care se referă în mod similar la tranzacţiile efectuate cu un contribuabil inactiv.
În aprecierea reclamantei, executarea silită prematură a deciziei de impunere, anterior rezolvării definitive a cauzei de către instanţa de contencios administrativ, este de natură să cauzeze grave şi iminente prejudicii care se concretizează în privarea societăţii de importante fonduri materiale şi destabilizarea financiară a societăţii comerciale, pe fondul crizei economice conturate în plan economic intern, inclusiv în domeniul instalaţiilor.
De altfel, în raport cu cuantumul însemnat al pretinsului prejudiciu cauzat bugetului consolidat de stat, executarea prematură a pretinsei creanţe fiscale pe care decizia de impunere atacată o constată ar conduce în mod neechivoc la insolvenţa SC H.P. SRL, deoarece aceasta nu dispune de asemenea lichidităţi băneşti.
Reclamanta a solicitat, totodată, scutirea de plata cauţiunii, în temeiul art. 6 pct. 1 din C.E.D.O. privitor la accesul la justiţie, coroborate cu dispoziţiile art. 203 din Constituţia României şi cu prevederile O.U.G nr. 51/2008, arătând că în acest sens sunt şi dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului, astfel cum acestea au fost interpretate de către Curtea Europeană.
Prin întâmpinare, pârâta D.G.F.P. Timiş a solicitat respingerea cererii ca nefondată, pentru că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor în care se poate acorda suspendarea executării actului administrativ fiscal, condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată.
Pârâta a arătat că societatea reclamantă nu a achitat cauţiunea de până la 20% din cuantumul sumei contestate, în conformitate cu prevederile C. proc. fisc., depunerea efectivă a cauţiunii reprezentând o condiţie a priori, esenţiala şi obligatorie de admisibilitate a cererii de suspendare.
Consideră pârâta că cererea reclamantei privind "scutirea de plata cauţiunii" este inadmisibilă, întrucât nu are la bază un temei de drept.
A apreciat pârâta că apărarea reclamantei întemeiată pe dispoziţiile art. 6 pct 1 privitor la accesul la justiţie coroborat cu dispoziţiile art. 20 din Constituţia României cu prevederile O.U.G. nr. 51/2008 şi cu dispoziţiile art. 46 alin. (1)6 din Convenţia europeana a drepturilor omului, interpretate de către Curtea Europeană şi practica C.E.D.O. invocată, nu au aplicabilitate in cauza dedusă judecaţii. Legea contenciosul administrativ invocată ca temei de drept prevede în mod expres condiţiile în care instanţa poate acorda suspendarea actului administrativ fiscal, în speţă, numai după depunerea cauţiunii.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 168 din 13 martie 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanta SC H.P. SRL, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Timiş - A.I.F.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a respins, în prealabil, cererea reclamantei pentru scutirea de plata cauţiunii şi urmare acestei respingeri, a invocat, din oficiu, excepţia inadmisibilităţii, raportat la prevederile art. 215 alin. (2) C. proc. fisc.
Instanţa de fond a reţinut că actul administrativ fiscal a cărui suspendare s-a solicitat este un titlu de creanţă fiscală, în raport de care devin aplicabile prevederile art. 215 alin. (2) din C. proc. fisc, care prevăd că „ (...) Instanţa competentă poate suspenda executarea daca se depune o cauţiune de pana la 20% din cuantumul sumei contestate".
Cu alte cuvinte, măsura prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004 este condiţionată prin lege de plata unei cauţiuni, cerinţă a cărei respectare conduce la respingerea cererii ca inadmisibilă.
Cum reclamanta a cerut prin acţiune scutirea de la plata acesteia, iar cererea a fost respinsă de instanţă, instanţa a apreciat ca fiind întemeiată excepţia inadmisibilităţii.
Pe de altă parte, a reţinut că nu este aplicabilă cauzei jurisprudenţa C.E.D.O. invocată prin acţiune, întrucât aceasta a vizat stabilirea unei cauţiuni necorespunzătoare, raportat la posibilităţile materiale ale celor în sarcina cărora s-a stabilit, ori reclamanta a solicitat scutirea de la orice cauţiune, ceea ce contravine art. 215 C. proc. fisc.
3. Motivele de recurs înfăţişate de recurenta SC H.P. SRL.
Împotriva hotărârii primei instanţe, în termen legal a promovat recurs societatea reclamantă, invocând ca temei legal al demersului său greşita aplicare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 215 alin. (2) C. proc. fisc. şi ale art. 723 alin. (1) C. proc. civ.
Recurenta a solicitat admiterea recursului cu consecinţa casării sentinţei recurate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Timişoara, în temeiul art. 312 alin. (5) şi art. 313 C. proc. civ., arătând, în esenţă că independent de soluţia greşită dată în ceea ce priveşte respingerea solicitării de scutire de la data cauţiunii, instanţa de fond era datoare să fixeze, potrivit art. 723 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., o cauţiune în cuantum de până la 20% din valoarea obiectului litigiului şi să pună în vedere achitarea acesteia. Numai în ipoteza în care recurenta nu s-ar fi conformat acestei obligaţii legale s-ar fi putut respinge acţiunea ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea obligaţiei de achitare a cauţiunii.
Neprocedând în această manieră, recurenta a susţinut că instanţa de fond a generat îngrădirea dreptului său de acces la justiţie şi la un proces echitabil, în sensul art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului.
În fine, recurenta a mai arătat că soluţia instanţei de fond este criticabilă şi nelegală şi din perspectiva respingerii cererii de scutire de plată a cauţiunii, invocând, ca şi în faţa primei instanţe, practica C.E.D.O., accesul la justiţie şi dispoziţiile art. 20 din Constituţia României.
4. Soluţia şi considerentele instanţei de control judiciar
Recursul este fondat.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor recurentei şi raportat la prevederile legale aplicabile din materia supusă verificării, Înalta Curte reţine incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 312 alin. (3) teza I C. proc. civ., în sensul şi pentru considerentele în continuare arătate.
Recurenta-reclamantă a investit instanţa de fond cu o cerere de suspendare a executării unor acte administrativ fiscale expres arătate, formulată în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Constatând că reclamanta nu a îndeplinit cerinţa achitării cauţiunii, prevăzută de art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., instanţa de fond a respins acţiunea ca inadmisibilă, apreciind în acelaşi sens şi asupra cererii formulate în sensul scutirii de la plata oricărei cauţiuni, cuprinsă în chiar conţinutul cererii de chemare în judecată.
Reţinând că prima instanţă a procedat corect în ceea ce priveşte aprecierea asupra obligativităţii plăţii unei cauţiuni în astfel de cauze, dată fiind norma specială aplicabilă, cu caracter derogatoriu de la regimul instituit de art. 14 din Legea nr. 554/2004, în care se încadrează art. 215 C. proc. fisc., Înalta Curte arată totodată că sunt întemeiate criticile recurentei în ceea ce priveşte respingerea integrală a cererii de suspendare, ca inadmisibilă.
În acest sens Înalta Curte arată, în acord cu susţinerile recurentei pe acest aspect, că în sensul normei invocate, se impunea ca prima instanţă, odată stabilită necesitatea şi obligativitatea achitării unei cauţiuni, să determine cuantumul acesteia, legiuitorul stabilind în mod clar şi fără echivoc, o marjă de apreciere, la îndemâna instanţei, prin prevederea potrivit cu care „se va depune o cauţiune de până la 20% din suma contestată”, punând în vedere achitarea acesteia.
Numai în ipoteza în care recurenta ar fi refuzat să se conformeze dispoziţiei instanţei, soluţia respingerii cererii recurentei ca inadmisibilă şi-ar fi găsit o deplină justificare legală.
Neprocedând în acest mod însă, prima instanţă a barat practic accesul reclamantei recurente la justiţie încălcându-şi şi obligaţia instituită de art. 723 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., sus menţionată.
Aşa fiind, maniera de soluţionare a cauzei în sensul arătat ce a condus la neexaminarea propriu zisă a cererii de suspendare, urmare a interpretării nelegale a prevederilor art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 312 alin. (3) teza I C. proc. civ.
În consecinţă, pe temeiul invocat Înalta Curte va admite recursul de faţă şi casând sentinţa atacată, va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru soluţionarea cererii de suspendare executare cu care a fost investită, ocazie cu care se va stabili, cu prioritate, cuantumul cauţiunii pe care recurenta-reclamantă trebuie să o achite, în conformitate cu prevederile legale evocate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de SC H.P. SRL Ghiroda împotriva sentinţei nr. 168 13 martie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3845/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 3847/2012. Contencios → |
|---|
