ICCJ. Decizia nr. 3931/2012. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3931/2012
Dosar nr. 5483/2/2010
Şedinţa publică de la 4 octombrie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României sub nr. 455 din 02 septembrie 2007 reclamanta CNADNR a solicitat, în contradictoriu cu pârâta liderul asocierii SC Construcţii Generale România SA obligarea acesteia la restituirea sumei totale de 2.307.000 RON reprezentând penalităţi privind neexecutarea la termen a lucrărilor astfel cum s-au prevăzut în graficul de execuţie fizic şi în oferta tehnico-economică conform Contractului de execuţie nr. 1.930/2002 - "Reabilitare primară DN 1D Albeşti - Urziceni" şi contract de execuţie nr. 1931/2002 - "Reabilitare primară DN 14 km 0+000 - km 89+850 Sibiu-Sighişoara".
În motivarea în fapt a cererii reclamanta a arătat, în esenţă, că prin Contractul de execuţie lucrări nr. 1930/2002 - "Reabilitare primară DN 1D Albeşti - Urziceni" încheiat între CNADNR şi asocierea C.G.R. "Construcţii Generale România", I.S. Roma şi SC "I." SRL în calitate de executant, aceasta s-a obligat să execute în întregime şi să predea achizitorului lucrările pentru obiectivul "Reabilitare primară DN 1D Albeşti - Urziceni" ce fac obiectul contractului, complet terminate, în condiţiile calitative şi cantitative prevăzute în lege şi în conformitate cu obligaţiile asumate prin prezentul contract.
De asemenea, prin Contractul nr. 1931/2002 "Reabilitare primara DN 1D Albeşti - Urziceni" încheiat între CNADNR şi Asocierea CGR Construcţii Generale România, I.S. Roma şi SC "S." SRL în calitate de executant, aceasta s-a obligat sa execute în întregime şi să predea achizitorului lucrările pentru obiectivul "Reabilitare primară DN 14 km 0+000- km 89+850 Sibiu - Sighişoara" ce fac obiectul contractului, complet terminate, în condiţiile calitative şi cantitative prevăzute în lege şi în conformitate cu obligaţiile asumate prin prezentul contract.
A mai susţinut că, în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (2) din contracte "Lucrările trebuie să se deruleze conform graficului general de execuţie şi să fie terminate la data stabilită. Datele intermediare prevăzute în graficul de execuţie se consideră date contractuale" iar în conformitate cu prevederile art. 23.1 din contracte beneficiarul are dreptul de a deduce din preţul contractului ca penalităţi o sumă echivalentă cu 0,1% pentru lucrările execute peste termenele stabilite în graficul de lucrări.
Calculul penalităţilor s-a făcut conform art. 23.1 din contractele de execuţie care stipulează dreptul achizitorului de a percepe penalităţi, coroborat cu art. 14.2 care prevede respectarea termenelor intermediare ca termene contractuale, iar penalităţile au fost calculate pentru diferenţa dintre lucrările ce trebuiau executate conform graficului şi lucrările executate conform situaţiilor de lucrări.
În urma verificării modului de derulare a contractelor de execuţie s-au constatat întârzieri privind executarea la termen a contractelor mai sus menţionate, iar în urma calculării acestor penalităţi s-au emis: factura nr. 5587671 din 22 septembrie 2006 pentru suma de 2.307.000 RON.
La data de 26 septembrie 2006 prin adresa nr. 93/15850 s-au comunicat liderului asocierii SC "CGR Construcţii Generale" SA factura şi modul de calcul al penalităţilor, factură ce a fost returnată şi neacceptată la plată.
În ceea ce priveşte termenul de prescripţie, s-a arătat că acesta curge de la naşterea dreptului, respectiv data întocmirii Raportului "Comisiei de analiza şi determinare a penalităţilor pentru neîndeplinirea în termen a lucrărilor aferente contractelor de Reabilitare primară a drumurilor naţionale" ce a fost înfiinţată prin Decizia Directorului General al CNADNR nr. 298 din 19 septembrie 2006, iar raportul datează din 20 septembrie 2006. De la aceasta data CNADNR a avut cunoştinţă de prejudiciul cauzat, iar contractele se aflau în perioada de garanţie.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 23.1 şi art. 14.2 din Contractul nr. 1930/2002 şi art. 23.1 şi art. 14.2 din Contractul nr. 1931/2002, coroborat cu art. 1073 - 1075 C. civ.
Prin Sentinţa arbitrală nr. 59 din 18 martie 2010 pronunţată de Tribunalul arbitral al Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi respinsă acţiunea formulată de reclamantă ca fiind prescris dreptul la acţiune.
Pentru a pronunţă această sentinţă Curtea de arbitraj internaţional a reţinut în esenţă că, în speţă, în temeiul art. 7 alin. (1) şi (12) din Decretul nr. 167/1958, coroborate cu art. 14.2 şi art. 23.1 din Contractele nr. 1930 şi 1931/2002, prescripţia dreptului la acţiune privind plata penalităţilor de întârziere pentru nerespectarea de către pârâtă a graficului de execuţie începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, respectiv din ziua următoare celei în care penalitatea calculată pe fiecare zi de întârziere este datorată, iar nu de la data expirării termenului (intermediar) de execuţie ori de la data finalizării lucrărilor neexecutate în termen - interval în care curg şi se calculează penalităţile de întârziere, şi, cu atât mai mult, nici de la data recepţiei lor finale ori de la data încetării contractului prin împlinirea termenului, după caz.
Pentru aceste motive s-a apreciat că nu poate fi reţinută susţinerea reclamantei, în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data de 20 septembrie 2006, respectiv de la data întocmirii Raportului "Comisiei de analiză şi determinare a penalităţilor pentru neîndeplinirea în termen a lucrărilor aferente contractelor de Reabilitare primară a drumurilor naţionale", comisie înfiinţată prin Decizia Directorului General al CNADNR nr. 298 din 19 septembrie 2006, întrucât, pe de o parte, începutul prescripţiei este fixat în mod expres de lege (art. 7 alin. (3) şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958), iar pe de altă parte, dacă s-ar reţine această dată ca fiind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, s-ar ajunge la concluzia că momentul naşterii dreptului la acţiune putea fi determinat exclusiv de voinţa reprezentanţilor reclamantei, concluzie care contravine dispoziţiilor imperative ale Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
Cât priveşte momentul începutului prescripţiei, în speţă, din calculul penalităţilor pentru lucrări neexecutate întocmit de către reclamantă, rezultă că primele termene, 30 septembrie 2003 şi 30 octombrie 2003, nu sunt termenele intermediare de executare a lucrărilor, stabilite potrivit graficului de execuţie, termene socotite de art. 14.2 "date contractuale" ci înseşi termenele de finalizare a întregii lucrări, astfel cum au fost prorogate prin acte adiţionale încheiate de părţi, iar celelalte două termene, 23 iulie 2004 şi 18 iulie 2005, sunt termenele la care a avut loc recepţia finală a lucrărilor, conform proceselor-verbale de recepţie la terminarea lucrărilor, termene până la care au fost calculate penalităţile de întârziere.
Împotriva Sentinţei arbitrale nr. 59 din 18 martie 2010 a formulat acţiune în anulare CNADNR - SA, în temeiul art. 364 lit. i) C. proc. civ., solicitând desfiinţarea acesteia şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei la achitarea sumei de 2.307.000 RON reprezentând penalităţi privind neexecutarea la termen a lucrărilor, astfel cum s-au prevăzut în graficul de execuţie fizic şi în oferta tehnico-economică conform Contractului de execuţie nr. 1.930/2002 - "Reabilitare primară DN 1D Albeşti - Urziceni" şi contract de execuţie nr. 1.931/2002 - "Reabilitare primara DN 14 km 0+000- km 89+850 Sibiu - Sighişoara".
Reclamanta a susţinut cu privire la calificarea eronată a instanţei de fond în sensul că datele contractuale nu reprezintă termene intermediare de executare ale celor două contracte, că această calificare se încadrează în dispoziţiile art. 364 lit. i) C. proc. civ., în sensul că o asemenea calificare încalcă ordinea publică, bunele moravuri şi dispoziţii imperative ale legii.
Dispoziţiile art. 14 alin. (2) din cadrul celor doua contracte au fost asumate de ambele părţi, părţile acceptând astfel să considere datele contractuale ca fiind termene intermediare de execuţie.
S-a mai susţinut că nu se poate considera că părţile nu ar fi cunoscut existenţa acestor termene intermediare de execuţie atâta timp cât intimatul, specializat în materie de construcţii-montaj, şi-a asumat atât un grafic de lucrări cât şi situaţii intermediare de plăţi.
În ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, se susţine că lucrările care făceau obiectul celor doua contracte au avut ambele o durată de 6 luni, iniţial, durata care s-a prelungit însă pe parcursul unei perioade mult mai lungi; cele două procese-verbale la care face referire pârâta nu reprezintă procese-verbale de recepţie finală; termenul de prescripţie de la care curge prescrierea sumelor solicitate este de la naşterea dreptului, respectiv data de la care compania a cunoscut prejudiciul produs numai de la data semnării procesului-verbal de recepţie al lucrărilor, părţile erau în măsură să facă o desocotire între sumele plătite de Companie, valoarea lucrărilor executate, plăţile efectuate pe baza situaţiilor de lucrări şi sumele de restituit sau de plătit conform H.G. nr. 273/1994.
La data de 26 septembrie 2006 prin adresa nr. 93/15850 s-au comunicat liderului asocierii SC "C.G.R. Construcţii Generale" SA factura şi modul de calcul al penalităţilor. Termenul de prescripţie în speţă, curge de la naşterea dreptului, respectiv data întocmirii Raportului "Comisiei de analiză şi determinare a penalităţilor pentru neîndeplinirea în termen a lucrărilor aferente contractelor de Reabilitare primară a drumurilor naţionale" ce a fost înfiinţată prin Decizia Directorului General al CNADNR nr. 298 din 19 septembrie 2006, iar raportul datează din 20 septembrie 2006.
De la aceasta data CNADNR a avut cunoştinţă de prejudiciul cauzat, iar contractele se aflau în perioada de garanţie.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în anulare, arătând că niciuna dintre criticile dezvoltate de reclamantă în cuprinsul acţiunii în anulare nu pot fi subsumate motivelor expres şi limitativ prevăzute în art. 364 C. proc. civ., împrejurare în raport de care acţiunea în anulare introdusă de CNADNR se impune a fi respinsă ca inadmisibilă, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii în anulare ca neîntemeiată.
Prin Sentinţa civilă nr. 981 din 10 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâtă şi a respins acţiunea în anulare formulată de reclamanta CNADNR SA ca neîntemeiată, obligând reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 20.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (admise în parte).
În privinţa excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în anulare, Curtea de apel a reţinut că temeiul de drept invocat este art. 364 lit. i) C. proc. civ., care prevede că "hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul din următoarele motive (...) i) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii."
Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a soluţionat cauza constatând prescris dreptul material la acţiune, excepţia prescripţiei fiind o excepţie de ordine publică, iar criticile reclamantei vizează greşita apreciere a instanţei arbitrale în sensul admiterii excepţiei, prin urmare prin acţiunea în anulare se invocă motive care se încadrează pe acest text de lege.
Pe fondul acţiunii, instanţa a reţinut următoarele:
Tribunalul arbitral a constatat, în mod corect, că momentul începutului prescripţiei, pentru Contractul de execuţie nr. 1930/2002 este 30 septembrie 2003 şi respectiv 30 octombrie 2003 pentru Contractul de execuţie nr. 1931/2002, aceste termene nefiind termene intermediare de executare a lucrărilor, ci înseşi termenele de finalizare a întregii lucrări, astfel cum au fost prorogate prin acte adiţionale încheiate de părţi, iar celelalte două termene, 23 iulie 2004 şi 18 iulie 2005, sunt termenele la care a avut loc recepţia finală a lucrărilor, conform proceselor-verbale de recepţie la terminarea lucrărilor, termene până la care au fost calculate penalităţile de întârziere.
Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă de la "data naşterii dreptului la acţiune", iar potrivit art. 12 din acelaşi act normativ, "în cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită".
Aşa cum rezultă din graficele de execuţie şi din actele adiţionale la cele două contracte, datele de 30 septembrie 2003 şi respectiv 30 octombrie 2003, au fost stabilite de părţi ca momente de finalizare a lucrărilor, nefiind date intermediare, stipulându-se clar că "lucrările de reabilitare primară (...) vor fi finalizate până la data de 30 septembrie 2003", în cazul Contractului nr. 1930/2002, o prevedere asemănătoare existând şi la actul adiţional la Contractul nr. 1931/2002, părţile tratând fiecare lucrare ca un tot unitar, în concordanţă cu dispoziţiile Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii.
În ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, se susţine că cele două procese-verbale la care face referire pârâta nu reprezintă procese-verbale de recepţie finală, însă aceste procese-verbale sunt procese-verbale de terminare a lucrărilor, prin care Comisia de recepţie, admite recepţia, potrivit art. 1 din H.G. nr. 273 din 14 iunie 1994 privind aprobarea Regulamentului de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora, art. 23.1 din Contractele nr. 1930 şi 1931/2002 referindu-se la termenul de terminare a lucrărilor şi nu la procesul-verbal de recepţie finală, la încheierea căruia au fost obligate părţile prin Deciziile arbitrale nr. 252/2008 şi nr. 253/2008 pronunţate de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional în dosarele arbitrale nr. 416/2005 şi nr. 417/2005.
A concluzionat instanţa de fond că, în mod corect s-a reţinut că în raport de perioada pentru care au fost calculate penalităţile, termenul de prescripţie a drepturilor la acţiune privind plata penalităţilor aferente Contractelor nr. 1930 şi 1931/2002, prin raportare la data introducerii acţiunii arbitrale (02 septembrie 2009), era de mult împlinit, la data de 30 septembrie 2006, dar nu mai târziu de 23 iulie 2007, pentru penalităţile calculate în temeiul Contractului nr. 1930/2002 şi la data de 30 octombrie 2006, dar nu mai târziu de 18 iulie 2008, pentru penalităţile calculate conform Contractului nr. 1.931/2002.
În ceea ce priveşte cererea privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată s-a făcut aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., apreciindu-se în raport de complexitatea pricinii şi munca depusă de avocat, depunerea întâmpinării şi reprezentarea la două termene de judecată, onorariul în sumă de 39.068 RON, aferent celor două facturi din datele de 17 ianuarie 2011 şi 27 octombrie 2010, este nepotrivit de mare, urmând a proceda la micşorarea acestuia în mod corespunzător, la un cuantum rezonabil.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta C.N.A.D.N.R. SA şi pârâta SC "Construcţii Generale România" SA.
Cererea de recurs formulată de CNADNR SA a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., coroborate cu art. 3041 C. proc. civ., în motivarea ei arătându-se în esenţă că hotărârea curţii de apel este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii. Criticile au vizat: 1) greşita apreciere a momentului începutului prescripţiei de la care se calculează penalităţile aferente Contractelor nr. 1930 şi nr. 1.931/2012 solicitate de autoritatea contractantă şi 2) verificarea în concret a criteriilor prevăzute de art. 274(3) C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată cerute de partea adversă.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, recurenta a apreciat că se impune respingerea acesteia având în vedere următoarele:
- art. 14 alin. (2) din Contract;
- art. 23.1 din Contract;
- lucrările care făceau obiectul celor două contracte au avut ambele o durată de 6 luni, iniţial, durată care s-a prelungit însă pe parcursul unei perioade mai lungi;
- cele două procese-verbale de recepţie finală.
Totodată, prin Deciziile arbitrale nr. 252/2008 şi 253/2008 ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional s-a dispus în anul 2008 ca CNADNR SA să procedeze la încheierea proceselor-verbale de recepţie finală în cadrul celor două contracte, aspect necontestat de pârâtă.
S-a mai arătat că termenul de prescripţie curge de la naşterea dreptului, respectiv data de la care Compania a cunoscut prejudiciul produs, că numai de la data semnării procesului-verbal de recepţie a lucrărilor părţile erau în măsură să facă o desocotire între sumele plătite de Companie, valoarea lucrărilor executate, plăţile efectuate pe baza situaţiilor de lucrări şi sumele de restituit sau de plătit conform H.G. nr. 273/1994 privind aprobarea Regulamentului de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora (art. 1). Termenele intermediare conform contractului, care reprezintă legea părţilor potrivit art. 960 C. civ., sunt considerate termene contractuale astfel că la terminarea contractului se analizează executarea acestuia şi se pot solicita anumite sume sau penalităţi pentru executarea defectuoasă a acestuia.
A apreciat recurenta CNADNR că dreptul său de a solicita obligarea la plata unei sume reprezentând penalităţi de întârziere, ca urmare a nefinalizării în termen a lucrărilor aferente celor două contracte, s-a născut la data de 20 septembrie 2006, data întocmirii Raportului Comisiei de analiză şi determinare a penalităţilor pentru neîndeplinirea în termen a lucrărilor aferente contractelor de Reabilitare primară a drumurilor naţionale (Comisia înfiinţată prin Decizia Directorului General nr. 298 din 19 septembrie 2006), mai exact la data când autoritatea contractantă a avut cunoştinţă de prejudiciul cauzat.
Or, prin soluţia instanţei de fond au fost încălcate prevederile art. 7(1) din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.
În privinţa modului în care s-au aplicat dispoziţiile art. 274(3) C. proc. civ. pentru cheltuielile de judecată solicitate de pârâtă, recurenta a apreciat că aceste cheltuieli au fost acordate într-un cuantum exagerat (20.000 RON) având în vedere atât valoarea pricinii (2.307.000 RON) cât şi proporţionalitatea onorariului de avocat cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.
Calea de atac a recursului exercitată de SC CGR Construcţii Generale SRL, întemeiată pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., a vizat numai cererea de obligare a CNADNR la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtă, subliniindu-se că în mod inechitabil s-a procedat la o diminuare a onorariului de avocat, ignorându-se, pe de o parte, valoarea litigiului, iar pe de altă parte, diligenţa profesională a avocatului care a contribuit la soluţionarea litigiului în sensul respingerii ca neîntemeiată a acţiunii în anulare formulate de CNADNR.
Prin soluţia instanţei, care a considerat onorariul acordat "nepotrivit de mare" procedând la reducerea acestuia la un cuantum "rezonabil", s-a minimalizat calitatea şi complexitatea prestaţiei apărătorului, precum şi dificultatea cauzei, a timpului şi a volumului de muncă necesar; totodată a apreciat recurenta-pârâtă ca nerelevant faptul că litigiul a fost soluţionat după două termene de judecată şi că atâta vreme cât CNADNR a căzut în pretenţii se impune ca prejudiciul cauzat de acesta să fie recuperat în integralitate de partea care a câştigat procesul, prin despăgubirea sa cu cheltuielile de judecată constând în onorariul de avocat conform dovezilor depuse la dosar.
Prin întâmpinări, atât CNADNR SA cât şi SC Construcţii Generale România SA au combătut motivele de recurs ale părţii adverse, reiterând motivele aduse în sprijinul căii de atac exercitate.
Potrivit argumentelor expuse în practicaua prezentei decizii, Înalta Curte a respins ca neîntemeiată excepţia tardivităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă, excepţie invocată de recurenta-reclamantă CNADNR SA.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs prezentate rezumativ, precum şi a normelor legale incidente prin raportare la probatoriul administrat, Înalta Curte reţine că recursurile sunt nefondate şi vor fi respinse în consecinţă, pentru cele ce vor fi punctate în continuare:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost învestită de către reclamanta CNADNR SA cu acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta SC Construcţii Generale SA (liderul asocierii dintre CGR Construcţii Generale România, I.S. Roma şi SC I. SA) pentru anularea Sentinţei arbitrale nr. 59 din 18 martie 2010 a Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, invocându-se ca temei juridic art. 364(1) lit. i) din C. proc. civ. (Cartea IV - Cap. VIII Desfiinţarea hotărârii arbitrale), conform căruia "Hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul din următoarele motive: lit. i) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori alte dispoziţii imperative ale legii".
Prin sentinţa arătată tribunalul a respins ca fiind prescrisă acţiunea formulată la data de 2 septembrie 2009 de reclamanta CNADNR SA împotriva pârâtei SC CGR Construcţii Generale SA, acţiune ce a avut ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2.307.000 RON reprezentând penalităţi privind neexecutarea la termen de către aceasta a lucrărilor astfel cum acestea au fost prevăzute în graficul de execuţie şi în oferta tehnico-economică, conform contractelor de execuţie nr. 1930/2002 - "Reabilitare primară DN 1D Albeşti - Urziceni" şi nr. 1931/2002 - "Reabilitare primară DN 14 km 0+000 km 89+850 Sibiu Sighişoara".
Observând în mod judicios că excepţia prescripţiei este o prescripţie de ordine publică şi că prin acţiunea în anulare s-a susţinut că hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a analizat acţiunea CNADNR SA din perspectiva art. 364 (1) lit. i) C. proc. civ. şi, răspunzând punctual motivelor de anulare invocate de reclamantă, a concluzionat în mod corect că acţiunea în anularea Sentinţei arbitrale nr. 59/2010 este neîntemeiată.
Acţiunea adresată tribunalului arbitral are un caracter patrimonial, având ca obiect plata unor penalităţi contractuale pentru neexecutarea în termen a unei obligaţii contractuale, astfel că dreptul la acţiunea este prescriptibil extinctiv iar termenul de prescripţie este cel reglementat de art. 3(1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv de 3 ani.
Regimul prescripţiei extinctive este stabilit exclusiv prin lege (Decretul nr. 167/1958), aşadar regulile privind cursul prescripţiei extinctive sunt imperative şi nu pot fi privite din perspectiva voinţei părţilor.
Potrivit art. 7(1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, "prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune, iar atunci când dreptul subiectiv este afectat de un termen sau de o condiţie şi prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul" aşa cum prevede art. 7(3) din acelaşi Decret.
Disputa juridică priveşte momentul începutului prescripţiei de la care se calculează penalităţile, solicitate de CNADNR SA, aferente Contractelor de execuţie nr. 1930/2012 şi 1931/2002, dispută pe care Înalta Cure reţine că a tranşat-o în mod corect şi legal tribunalul arbitral prin sentinţa a cărei anulare s-a cerut şi pe care a menţinut-o Secţia contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti prin soluţia ce face obiectul controlului judiciar.
Conform art. 7(1) şi art. 12 din Decretul privind prescripţia extinctivă, dreptul de a cere penalităţi de întârziere pentru nerespectarea graficului de execuţie, deci încălcarea termenelor contractuale de execuţie a lucrărilor, începe să curgă de la data când a expirat termenul de execuţie a fiecărei lucrări în parte. De la această dată se naşte dreptul subiectiv de a se pretinde penalităţi, dar şi dreptul material la acţiune.
Determinantă în aprecierea momentului de la care începe să curgă prescripţia extinctivă nu este voinţa părţilor aşa cum susţine şi prin cererea de recurs reclamanta care se prevalează de dispoziţiile art. 969 (1) din vechiul C. civ., ci legea, în concret normele cuprinse în Decretul nr. 167/1958.
Pentru Contractul de execuţie nr. 1.930/2002 prescripţia începe să curgă de la data de 30 septembrie 2003, iar pentru Contractul nr. 1.931/2002 de la data 30 octombrie 2003, acestea fiind chiar termenele de finalizare a întregii lucrări, astfel cum au fost acestea prorogate prin acte adiţionale încheiate între părţi.
Termenele mai înainte menţionate nu pot fi considerate termene intermediare de executare a lucrărilor, stabilite potrivit graficului de execuţie - termene socotite de art. 14.2 din Contract ca "date contractuale".
Recepţia finală a lucrărilor s-a făcut la 23 iulie 2004 şi la 18 iulie 2005, aşa cum se consemnează în procesele-verbale de recepţie la terminarea lucrărilor, întocmite în baza art. 1 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 273/1994 şi la încheierea cărora părţile au fost obligate prin Deciziile arbitrale nr. 252/2008 şi nr. 253/2008 ale Curţii de Arbitraj Internaţional.
Termenele prevăzute în procesele-verbale de recepţie la terminarea lucrărilor au fost 23 iulie 2004 pentru Contractul nr. 1.930/2002 şi 18 iulie 2005 pentru Contractul nr. 1.931/2002, până la aceste termene calculându-se penalităţi de întârziere.
Orice alt reper pentru stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie se situează în afara normelor legale care reglementează regimul prescripţiei extinctive (Decretul nr. 167/1958).
Cum data introducerii acţiunii arbitrale a fost 2 septembrie 2009, s-a constatat că în raport de perioada pentru care au fost calculate penalităţile, termenul de prescripţie a dreptului la acţiune pentru plata penalităţilor aferente celor două contracte era de mult împlinit, mai exact la data de 30 septembrie 2006, dar nu mai târziu de 23 iulie 2007 pentru penalităţile calculate conform Contractului nr. 1.930/2002 şi respectiv la data de 30 octombrie 2006, dar nu mai târziu de 18 iulie 2008 pentru penalităţile calculate în temeiul Contractului nr. 1931/2002.
În acest context, criticile recurentei-reclamante referitoare la dezlegarea dată excepţiei prescripţiei extinctive nu au consistenţă juridică şi nu pot fi primite.
Critica ambelor recurente privitoare la modul în care au fost acordate cheltuielile de judecată de către judecătorul fondului îşi găseşte răspunsul în dispoziţiile art. 274(3) C. proc. civ. potrivit cărora "Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat".
Dispoziţia procedurală citată permite deci judecătorilor să aprecieze asupra cuantumului cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, efectuate de parte şi care se impun a fi returnate acesteia ca urmare a căderii în pretenţii a părţii adverse.
Recurenta-reclamantă impută instanţei de fond stabilirea unui cuantum exagerat al cheltuielilor de judecată, iar recurenta-pârâtă reproşează diminuarea inechitabilă a aceloraşi cheltuieli, însă, aşa cum se poate lesne observa din considerentele sentinţei, în aplicarea art. 274 (3) C. proc. civ. judecătorul şi-a motivat soluţia pe acest aspect apreciind că suma de 20.000 RON este o sumă rezonabilă prin raportare la complexitatea pricinii şi la munca depusă de avocat.
Onorariul avocaţial plătit de pârâta SC Construcţii Generale România SA se ridică conform dovezilor existente la dosar la suma totală de 39.068 RON, astfel că obligarea părţii reclamante (care a căzut în pretenţii) la mai mult de jumătate din valoarea arătată reprezintă şi în opinia Înaltei Curţi o sumă efectiv rezonabilă, conform criteriilor general stabilite de textul legal în discuţie şi constatându-se în concret în ce a constat munca depusă efectiv de avocat (depunerea întâmpinării şi reprezentarea la două termene de judecată), fără ca prin reducerea onorariului să se minimalizeze efortul, diligenţa avocatului.
În condiţiile în care legiuitorul recunoaşte judecătorului dreptul de apreciere asupra cuantumului onorariului avocatului, sub condiţia motivării măsurii de mărire/reducere, iar în speţă s-a procedat întocmai, nu vor fi primite criticile niciuneia din cele două recurente pe acest aspect.
Aşadar, văzând şi dispoziţiile art. 312(1) C. proc. civ. coroborate cu art. 366(2) C. proc. civ., precum şi art. 20(1) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA şi de SC Construcţii Generale România SA împotriva Sentinţei civile nr. 981 din 10 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 4 octombrie 2012.
Procesat de GGC - AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 3915/2012. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 4011/2012. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
