ICCJ. Decizia nr. 4011/2012. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4011/2012
Dosar nr. 4210/2/2011
Şedinţa publică de la 9 octombrie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC O.R. SA a chemat în judecată Consiliul Concurenţei, solicitând instanţei ca în contradictoriu cu acesta să dispună suspendarea Deciziei nr. 2 din 14 februarie 2011, emisă de pârât până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că prin Decizia a cărei suspendare o solicită, Consiliul Concurenţei a sancţionat-o cu o amendă contravenţională în cuantum de 147.975.967 RON reprezentând 3,6% din cifra de afaceri totală a reclamantei pe anul 2010, pentru o presupusă încălcare a art. 6 din Legea nr. 21/1996, constând în refuzul de a acorda accesul N.C. SRL la propria reţea de telefonie, în perioada 6 decembrie 2004 - 2 aprilie 2007 în vederea terminării traficului originat în internaţional şi a celui originat în reţelele altor furnizori din România - limitarea traficului N.C. SRL în perioada 26 noiembrie 2004 - 29 noiembrie 2004 ca urmare a nefinalizării tuturor apelurilor provenite pe legătura de interconectare din reţeaua N.C. SRL.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Consiliul Concurenţei a solicitat respingerea cererii de suspendare, pe considerentul că reclamanta nu a demonstrat îndeplinirea în mod cumulativ a condiţiilor prevăzute de art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 respectiv existenţa cazului bine justificat şi pericolul producerii unei pagube iminente, condiţii imperative care scot în evidenţă caracterul de excepţie al măsurii suspendării.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 3.575 din 19 mai 2011 a admis acţiunea formulată de reclamanta SC O.R. SA în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei şi a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 2 din 14 februarie 2011 până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că măsura provizorie solicitată de reclamantă se justifică prin existenţa în cauză a unor împrejurări legate de starea de fapt şi de drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.
Astfel, s-a reţinut că sancţiunea aplicată reclamantei a avut în vedere fapte petrecute în anii 2004 - 2007 dar individualizarea sancţiunii aplicate s-a făcut pe baza Regulamentului din 15 octombrie 2010 privind constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor de către Consiliul Concurenţei, acte normative emise ulterior comiterii faptelor reţinute de Consiliu.
S-a mai reţinut că la emiterea Deciziei nr. 2 din 14 februarie 2011 s-au avut în vedere o serie de informaţii esenţiale la care reclamanta nu a avut acces şi că nu s-a efectuat nicio verificare a aşa-zisei teorii economice în alte ipoteze şi pentru a se verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi angajată răspunderea O. pentru abuz de poziţie dominantă.
În ce priveşte noţiunea de pagubă iminentă s-a reţinut că în domeniul telecomunicaţiilor mobile se efectuează în mod constant şi rapid investiţii în echipamente, tehnologii, dezvoltare, etc., ca urmare a dezvoltării tehnologiei.
Astfel în şedinţele Consiliului de Administraţie din 15 februarie 2011 şi 24 ianuarie 2011 s-a stabilit un plan investiţional de 100 milioane euro în două tranşe egale în anii 2011 şi 2012, în vederea dezvoltării reţelei 3G în zonele rurale din România.
Achitarea sumei de 34,8 milioane euro în cursul anului 2011, reţine instanţa, determină reducerea sumei pentru investiţii pentru anul 2011 cu aproape 70%.
De asemenea, s-a reţinut şi faptul că reclamanta achită în fiecare lună aproximativ 40 milioane RON cu titlu TVA către bugetul de stat.
Concluzionând instanţa reţine că este dovedită şi condiţia pagubei iminente, motiv pentru care va dispune suspendarea executării Deciziei nr. 2 din 14 februarie 2011, până la pronunţarea instanţei de fond.
Împotriva acestei sentinţe considerată nelegală şi netemeinică au declarat recurs reclamanta SC O.R. SA şi pârâtul Consiliul Concurenţei.
În motivarea recursului formulat de recurenta-reclamantă SC O.R. SA, întemeiat pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ. şi art. 15 alin. (2) coroborat cu art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, a susţinut în esenţă că în mod greşit s-a dispus prin sentinţa criticată suspendarea executării Deciziei nr. 2/2011, până la pronunţarea instanţei de fond în dosarul nr. 4.209/2/2011 având ca obiect anularea Deciziei nr. 2/2011, iar nu până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acestuia.
Totodată, recurenta-reclamantă a criticat legalitatea hotărârii recurate prin raportare la prevederile Legii nr. 149/2011 pentru aprobarea O.U.G. nr. 75/2010 privind modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, în sensul că instanţa de fond trebuia să aibă în vedere la stabilirea cauţiunii prevederile legii mai favorabile, potrivit cărora cauţiunea nu trebuie să depăşească 20% din suma contestată.
În motivarea recursului formulat de recurentul-pârât Consiliul Concurenţei, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut în esenţă că hotărârea atacată este nelegală întrucât reclamanta nu a demonstrat niciuna din cele două condiţii ce rezultă din coroborarea prevederilor art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004.
Consideră recurentul că aspectele invocate de reclamantă în susţinerea existenţei cazului bine justificat şi însuşite de instanţa de fond nu sunt de natură a demonstra aparenţa de nelegalitate sau de caracter abuziv al actului administrativ, astfel încât nu se circumscriu acestei noţiuni, aşa cum este aceasta definită de dispoziţiile art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.
Astfel, recurentul pârât a susţinut că incidenţa regulilor de concurenţă în sectorul comunicaţiilor electronice şi competenţa Consiliului Concurenţei de a interveni în acest sector rezultă din examinarea Legii concurenţei şi a legislaţiei specifice care reglementează aplicarea regulilor de concurenţă în sectorul comunicaţiilor electronice, astfel încât nu se poate reţine aparenţa de nelegalitate iar neacordarea de către autoritatea de concurenţă a dreptului de acces la anumite informaţii furnizate de ANCOM cu privire la evoluţia N. pe piaţa serviciilor de tranzit şi pe pieţele de retail ale serviciilor de acces la reţea, apeluri naţionale, nu reprezintă o împrejurare de natură a argumenta existenţa cazului bine justificat.
Totodată, recurentul a criticat sentinţa instanţei de fond, considerând că aceasta a apreciat în mod nejustificat că este îndeplinită şi condiţia pagubei iminente, raportându-se doar la afectarea fondurilor alocate pentru investiţii şi nu prin raportare la capacitatea financiară a întreprinderii.
În acelaşi sens, recurentul a susţinut că în mod eronat instanţa de fond nu a avut în vedere elementele obiective în examinarea stării financiare reale a O., a incapacităţii/capacităţii acesteia de a susţine plata amenzii aplicate, documentele relevante pentru stabilirea producerii unei pagube respectiv documentele contabile aferente anului 2010 nefiind depuse la dosarul cauzei.
În susţinerea îndeplinirii condiţiei pagubei iminente, recurentul a apreciat că instanţa de fond s-a raportat în mod greşit în speţă, inclusiv la cuantumul ridicat al amenzii aplicate fără a lua în considerare faptul că această amendă reprezintă doar 3,6% din cifra sa de afaceri totală pe anul financiar 2010, stabilită în conformitate cu dispoziţiile art. 51 alin. (1) lit. a) şi art. 52 din Legea concurenţei.
SC O.R. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat menţinerea soluţiei pronunţate de către instanţa de fond, ca fiind legală şi temeinică şi respingerea recursului formulate de Consiliul Concurenţei ca nefondat, susţinând în esenţă că, în mod corect s-a reţinut în cauză că sunt îndeplinite condiţiile legale prevăzute de art. 471 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 cât şi a dispoziţiilor art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
În ceea ce priveşte recursul formulate de SC O.R. SA, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 246 alin. (1) C. proc. civ., va lua act de renunţarea la judecata acestuia, formulată de recurenta-reclamantă.
Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate de recurentul-pârât Consiliul Concurenţei, de dispoziţiile legale incidente în cauză, cât şi în raport de dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Astfel cum s-a arătat, obiectul acţiunii deduse judecăţii îl constituie suspendarea executării Deciziei nr. 2 din 14 februarie 2011 emise de Consiliul Concurenţei prin care a fost sancţionată intimata-reclamantă SC O.R. SA cu o amendă contravenţională în cuantum de 147.975.967 RON, reprezentând 3,6% din cifra de afaceri totală pe anul 2010.
În ceea ce priveşte această măsură legală, trebuie precizat că suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţi emitente sau a instanţei de judecată, în vederea respectării principiului legalităţii: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod legal a decis autoritatea emitentă, de aici rezultând principiul executări din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este, el însuşi, titlu executoriu.
Suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate recurge atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
Dispoziţiile legale care reglementează măsura suspendării executării actelor administrative sunt cele ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 modificată şi republicată, potrivit cărora, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond sau până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, conform dispoziţiilor art. 15 alin. (1) din lege.
Rezultă din actul legal sus-menţionat că pentru a interveni în această măsură excepţională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este necesar să se constate, în primul rând, existenţa unui caz bine justificat.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate, presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Prin urmare, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
În speţa de faţă, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a apreciat ca fiind îndeplinită această condiţie legală întrucât, deşi sancţiunea aplicată a avut în vedere fapte săvârşite în perioada 2004 - 2007, individualizarea sancţiunii s-a făcut în baza unor instrucţiuni intrate în vigoare în anul 2010, respectiv în baza Regulamentului privind constatarea şi aplicarea sancţiunilor de către Consiliul Concurenţei din 15 octombrie 2010 şi a Instrucţiunilor pentru individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute de art. 51 din Legea concurenţei nr. 21/1996 din 2 septembrie 2010.
Criticile recurentului-pârât potrivit cărora noile reglementări ar reprezenta legea mai favorabilă aplicabilă în situaţii tranzitorii în materie "penală" iar individualizarea sancţiunii s-a făcut în principal în temeiul art. 51 şi art. 52 din Legea nr. 21/1996, instrucţiunile fiind emise în aplicarea art. 52 şi cuprinzând acelaşi criterii de individualizare, sunt nefondate şi nu pot fi reţinute întrucât acestea nu înlătură îndoiala existentă cu privire la modul în care a fost aplicată sancţiunea în temeiul unor reglementări adoptate şi intrate în vigoare la un interval de timp îndelungat faţă de momentul reţinut ca fiind cel în care au fost săvârşite faptele considerate anticoncurenţiale.
De altfel, argumentul aplicării legii mai favorabile în cazul aplicării sancţiunii nu poate fi reţinut în condiţiile în care, din considerentele Deciziei Plenului Consiliului nr. 2 din 14 februarie 2011 nu rezultă motivele pentru care recurentul-pârât a optat pentru noua reglementare şi a înlăturat reglementarea în vigoare la momentul săvârşirii faptelor anticoncurenţiale reţinute.
Pe de altă parte, instanţa de fond nu avea posibilitatea de a stabili în concret, principiul aplicării legii mai favorabile întrucât acest demers aparţine exclusiv instanţei învestite cu soluţionarea pe fond a cauzei având ca obiect anularea actului administrativ atacate iar analizarea acestui aspect vizând însăşi legalitatea actului era echivalentă cu o prejudecare a fondului acţiunii în anulare.
În cauza de faţă, Înalta Curte consideră că în mod corect s-a reţinut prin sentinţa atacată îndeplinirea condiţiei existenţei cazului bine justificat, ca urmare a faptului că nu a fost înlăturată îndoiala cu privire la reglementările legale incidente în cauză, în ceea ce priveşte modul de aplicare al sancţiunii, cât şi a îndoielii cu privire la competenţa Consiliului Concurenţei de a investiga fapta imputată şi de a aplica o sancţiune, având în vedere prevederile O.G. nr. 34/2002 prin care se instituie competenţa ANCOM.
Criticile recurentului vizând inexistenţa unei suprapuneri în ceea ce priveşte competenţele legale ale ANCOM şi Consiliul Concurenţei nu pot fi reţinute întrucât verificarea aspectelor invocate reprezintă aspecte de legalitate care nu puteau fi abordate în cadrul examinării unei cereri de suspendare a executării actului administrativ atacat, instanţa de fond având doar obligaţia analizării aparenţei dreptului fără a antama fondul cauzei.
În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei legale a pagubei iminente astfel cum este aceasta definită prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind prejudiciul material şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public, instanţa de control judiciar constată că în mod corect s-a reţinut prin sentinţa atacată că şi această condiţie necesară suspendării unui act administrativ este îndeplinită, întrucât plata amenzii aplicate prin Decizia nr. 2 din 14 februarie 2011 este de natură să afecteze capacitatea învestiţională a societăţii, cu consecinţa reducerii competitivităţii şi crearea unor dificultăţi de menţinere pe piaţă.
Pe de altă parte, paguba iminentă a intimatei prin obligarea acesteia la plata sumei de 147.975.967 RON, reprezentând 3,6% din cifra de afaceri totală a acesteia pe anul financiar 2010, este evidentă, întrucât executarea silită a acesteia înaintea verificării legalităţii actului administrativ ar avea consecinţe grave asupra activităţii şi patrimoniului societăţii intimate.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte reţinând că în cauză sunt îndeplinite condiţiile art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea Deciziei nr. 2 din 14 februarie 2011 astfel cum în mod corect a constatat şi prima instanţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ va respinge recursul pârâtului Consiliul Concurenţei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Ia act de renunţarea la judecata recursului declarat de SC O.R. SA împotriva Sentinţei civile nr. 3.575 din 19 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Respinge recursul declarat de Consiliul Concurenţei împotriva aceleiaşi sentinţe ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 9 octombrie 2012.
Procesat de GGC - AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 3931/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4088/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
