ICCJ. Decizia nr. 410/2012. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Sindicatul Național de Mediu E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Protecția Mediului Ilfov, obligarea acesteia la plata drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 09 noiembrie 2009 corespunzător fiecărei funcții publice în raport de timpul efectiv lucrat de fiecare membru al sindicatului și actualizarea sumelor cu indicele de inflație.
în motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esență, că aplicarea prevederilor art. 31 din Legea nr. 188/1999, care reglementează suplimentul postului a fost suspendată abuziv prin O.U.G. nr. 92/2004 și O.U.G. nr. 2/2006.
Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 992 din 11 februarie 2011 a respins acțiunea formulată de reclamant, ca nefondată.
în motivarea soluției s-a reținut că, deși dreptul la suplimentul postului și suplimentul gradului a fost recunoscut de lege, întrucât nu a fost stabilit cuantumul acestor sporuri și nici criteriile în raport cu care acest spor poate să fie acordat fiecărei categorii de personal, obligația nu este determinată, în același sens fiind decizia din 21 septembrie 2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii promovat în legătură cu acordarea acestor drepturi.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen, reclamantul de Sindicatul Național de Mediu E., motivat în drept conform prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând în esență că, hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât membrii reclamantului sunt îndreptățiți să primească suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, potrivit art. 29 din Legea nr. 188/1999 republicată, cu modificările și completările ulterioare, începând cu data de 1 ianuarie 2004, acest drept fiind un drept de creanță și respectiv un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Examinând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele invocate în recurs și față de prevederile art. 304 și 3041 C. proc. civ., Curtea va constata că, recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare, republicată în M. Of. nr. 365/29.05.2007, pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Același art. prevede în alin. (3) că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici.
Prin O.G. nr. 6/2007, privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare s-a prevăzut în art. 3 că gestiunea sistemului de salarizare a funcționarilor publici se asigură de fiecare ordonator principal de credite, cu încadrarea în resursele financiare și în numărul maxim de posturi aprobate potrivit legii.
în raport de aceste dispoziții legale și în lipsa unui act normativ privind salarizarea unitară a funcționarilor publici, instanța de fond a reținut în mod justificat că nu există bază legală pentru cuantificarea și acordarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
Pentru a fi posibilă calcularea acestor două componente ale salariului funcționarilor publici este necesară, așa cum a și reținut instanța de fond, fie adoptarea unui act normativ cu forță juridică de lege, fie promovarea unei hotărâri de guvern date în executarea prevederilor art. 31 din Legea nr. 188/1999 republicată.
în condițiile în care nu este încă reglementată modalitatea de calcul a celor două suplimente la salariul de bază, suntem în prezența unui drept virtual, ceea ce presupune că acordarea acestor drepturi bănești ar însemna obligarea autorităților pârâte la plata unor sume imposibil de calculat și în consecință, pronunțarea unei hotărâri care nu poate fi executată.
în consecință, Curtea a respins recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 442/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3831/2012. Contencios → |
|---|
