ICCJ. Decizia nr. 4206/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4206/2012
Dosar nr. 762/46/2011
Şedinţa publică de la 18 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin acţiunea înregistrată la data de 14 iunie 2011, precizată ulterior, reclamantul B.M. a chemat în judecată pe pârâta C.C.S.D. prin preşedinte C.N.D., pentru a fi obligată să emită decizia titlu de despăgubire pentru suma stabilită prin raportul de evaluare depus la dosar şi să-i plătească suma de 5.000 lei daune materiale şi 5.000 lei daune morale.
În motivarea acţiunii, a susţinut că pârâta tergiversează emiterea titlului de proprietate pentru suma de 183.766,50 lei, stabilită prin raportul de evaluare întocmit în dosarul de despăgubiri, vătămându-i interesele legitime.
Intimata C.C.S.D. prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 27 iunie 2011 a solicitat respingerea acţiunii, susţinând în esenţă că în dosarul de despăgubire privitor la reclamant, a fost întocmit raportul de evaluare ce urmează a fi aprobat în următoarea şedinţă, iar în privinţa solicitării reclamantului de a fi obligată la daune morale a arătat că reclamantul nu a dovedit existenţa şi întinderea prejudiciului suferit, legătura de cauzalitate între pretinsul prejudiciu şi fapta, respectiv vinovăţia sa.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 437/ F-Cont din 2 noiembrie 2011, Curtea de Apel Piteşti a admis în parte acţiunea precizată de reclamantul B.M. în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D. şi a obligat pârâta să emită decizia titlu de despăgubire pentru imobilul situate în Piteşti, str. Viilor, constând în teren în suprafaţă de 228 m.p. şi construcţii în suprafaţă de 129,27 m.p.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin raportul de evaluare întocmit la cererea pârâtei, comunicat reclamantului în copie, s-a stabilit suma de 183.766,50 lei cu titlu de despăgubire pentru imobilul situat în municipiul Piteşti, str. Viilor, compus din teren în suprafaţă de 228 mp. şi construcţii demolate în suprafaţă de 129,27 mp.
Deşi prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 27 iunie 2011, pârâta a învederat că în următoarea şedinţă va finaliza procedura administrativă stabilită prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, până la soluţionarea cauzei nu s-a conformat.
Prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamantul a solicitat să se facă aplicarea dispoziţiilor legale evocate în privinţa preşedintelui C.C.S.D., C.N.D., în funcţie la data sesizării, pentru plata unor despăgubiri materiale şi morale consecinţa nesoluţionării cererii.
Curtea a apreciat că în raport de situaţia de fapt expusă, din care rezultă că dosarul de despăgubire al reclamantului se află în fază finală de soluţionare, nu subzistă vinovăţia ca element al răspunderii civile, pentru admiterea acestei pretenţii, nefiind vorba de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim.
În altă ordine de idei, reclamantul nu a produs nicio dovadă în sensul întinderii pretinselor despăgubiri materiale şi morale.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pârâta C.C.S.D. a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a făcut o expunere rezumativă a etapelor derulate în procedura administrativă de stabilire a despăgubirilor în Dosarul nr. 302/CC şi a susţinut că instanţa de fond în mod greşit a dispus obligarea sa la emiterea titlului de despăgubire, fără a tine cont de aspectele obiective şi procedura complex privind soluţionarea dosarului de despăgubire al reclamantului.
Astfel, precizează recurenta, în cauza supusă judecăţii, etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce priveşte dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantului, în sensul că dosarul aferent dispoziţiei P.M. Piteşti a fost transmis S.C.C., fiind înregistrat sub nr. 302/CC.
Referitor la etapa evaluării, recurenta precizează că dosarul de despăgubiri a fost transmis la evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza în raport de actele şi lucrările dosarului, criticile formulate de recurent, precum şi de reglementările legale incidente, inclusive cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.
Înalta Curte remarcă faptul că cea mai mare parte a motivării căii de atac exercitate în cauză nu cuprinde critici propriu-zise la adresa soluţiei pronunţate de prima instanţă, ci reia apărările de la fond privind complexitatea procedurii reglementare de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi inexistenţa unei culpe a autorităţii în derularea acesteia.
Aşadar, intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparaţiilor pentru imobilele preluate abuziv conferă consistenţă concluziei instanţei de fond, în sensul încălcării principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O.
Cu referire concretă la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reţine că prin conduita manifestată în soluţionarea dosarului de despăgubire, autoritatea pârâtă C.C.S.D. a încălcat principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 par.1 din C.E.D.O., a cărui incidenţă nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale şi desemnarea evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Nici faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluţionarea dosarelor nu conferă suport susţinerilor autorităţii publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din Constituţia României, normele naţionale cuprinse în legislaţia primară şi secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate şi aplicate într-un sens care să contravină principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenţie, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci şi în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.
Soluţionarea cauzelor în mod imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil constituie şi element al dreptului la o bună administraţie, drept fundamental al cetăţeanului U.E. consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a U.E. şi care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităţilor publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivităţii autorităţii publice. În egală măsură, normelor administrative emise de autoritatea competentă în vederea organizării propriei activităţi de executare a legii şi stabilirii ordinii soluţionării dosarelor nu li se pot conferi efecte juridice, în sensul justificării încălcării principiului termenului rezonabil şi a celorlalte garanţii ale bunei administrări.
Deşi argumentele recurentei privind complexitatea procedurilor reglementate de Legea nr. 247/2005 care cuprind mai multe etape, în care sunt antrenate mai multe entităţi (organe învestite cu soluţionarea notificării, evaluatorii) sunt corecte, acestea nu reprezintă un motiv legal pentru depăşirea termenului rezonabil de rezolvare a situaţiei litigioase a intimaților.
Susţinerile recurentei-pârâte referitoare la suprafeţele de teren sau modificările legislative intervenite nu pot fi primite şi nu sunt de natură a deroba instituţia de obligaţiile ce îi incumbă cu privire la realizarea competenţei legale cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului.
Toate aceste elemente conturează cu pregnanţă caracterul nejustificat al refuzului de emitere a actului administrativ de către Comisia Centrală, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit ca atitudinea de a nu soluţiona cererea unei persoane, manifestată cu exces de putere, iar potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeaşi lege, prin exces de putere se înţelege exercitarea de către autorităţile publice a dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor competenţei legale sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
La pronunţarea prezentei decizii, Curtea are în vedere jurisprudenţa sa anterioară şi unitară în materie reprezentată, spre exemplu, de următoarele decizii publicate: decizia nr. 1655 din 20 martie 2007 şi decizia nr. 3207 din 22 iunie 2007 (publicate în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2007 – Semestrul I, Ed. H., Bucureşti, 2007); decizia nr. 4503 din 21 noiembrie 2007 (publicată în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2007 – Semestrul II, Ed. H., Bucureşti, 2008); deciziile nr. 3857 şi nr. 3870 din 4 noiembrie 2008 (publicate în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2008 – Semestrul II, Ed. H., Bucureşti, 2009); decizia nr. 1079 din 26 februarie 2009 şi decizia nr. 4843 din 4 noiembrie 2009 (publicate în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2009, Ed. H., Bucureşti, 2011).
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâta C.C.S.D., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de C.C.S.D. împotriva sentinţei nr. 437/ F-Cont din 2 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4205/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4207/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
