ICCJ. Decizia nr. 4306/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4306/2012
Dosar nr. 2719/1/2012
Şedinţa publică de la 23 octombrie 2012
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj reclamantul B.V.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi A.L., desfiinţarea în totalitate a Deciziei de restituire în natură nr. 3140 din 14 octombrie 2008, emisă de către prima pârâtă, în sensul constatării că imobilul reprezentând apartamentul nr. 6 situat în municipiul Cluj-Napoca, nu a reprezentat proprietatea numitei A.L. la momentul preluării imobilului înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, cu nr. top. x1, de către Statul Român în anul 1955, în baza Decretului nr. 92/1950, întrucât la acel moment corpul de clădire în care se găseşte apartamentul în discuţie nu exista, fiind edificat ulterior preluării de către Statul Român.
Prin Sentinţa civilă nr. 321 din data de 21 septembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de către reclamantul B.V.D.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond reţinut, în esenţă, că potrivit raportului de expertiză, însuşit inclusiv de către expertul asistent desemnat la propunerea reclamantului, conform căruia în anul 1961 existau 3 corpuri de clădire, dintre care corpul CI şi corpul C2 (în care se găseşte şi apartamentul care face obiectul cauzei) s-au edificat deodată, prin anii 1930 - 1933, iar corpul C3 prin anii 1955 - 1959, concluzii susţinute de ansamblul probelor depuse în cauză.
Recursul declarat împotriva acestei sentinţe de către reclamantul B.V.D. a fost soluţionat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 4756 din 18 octombrie 2011, în sensul respingerii acestuia ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a constatat, că nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005 în ceea ce priveşte legalitatea deciziei nr. 3140 din 14 octombrie 2008 prin care s-a dispus, în cadrul procedurii prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 restituirea în natură a ap. nr. 6.
S-a mai arătat în considerentele hotărârii atacate că decizia contestată este legal emisă deoarece, pe de o parte, autoritatea emitentă - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor era competentă şi obligată să verifice legalitatea respingerii cererii de restituire în natură a imobilului care era notificat conform Legii nr. 10/2001, respectiv a legalităţii Dispoziţiei nr. 3990 din 25 noiembrie 2004, iar pe de altă parte, ap. nr. 6 din imobilul în litigiu, pentru care nu există contract de închiriere în derulare putea forma obiectul restituirii în natură conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
De asemenea, instanţa de recurs a apreciat că sunt nefondate susţinerile recurentului potrivit cărora corpul de clădire în care se află ap. nr. 6 în litigiu, nu a aparţinut anterior intimatei-pârâte, fiind edificat de stat după anul 1955, fiind contrazise de probele administrate, respectiv de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză.
Conchizând, instanţa de control judiciar a constatat că potrivit raportului de expertiză, nu se pune problema ca unul din aceste corpuri de clădire C1 şi C2 să fie edificat ulterior preluării de către Statul Român, iar faptul că recurentul a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză nu atrage netemeinicia sentinţei atacate.
Împotriva acestei decizii, a formulat contestaţie în anulare B.V.D., invocând ca temei legal dispoziţiile art. 318 coroborat cu art. 320 alin. (3) C. proc. civ.
În motivarea contestaţiei în anulare formulate, contestatorul a susţinut un prim motiv de nelegalitate care se referă la faptul că în mod eronat instanţa de recurs a săvârşit o greşeală materială gravă, plecând de la premisa eronată că intimata A.L. ar fi formulat o cerere de restituire în natură a imobilului în litigiu, cerere care ar fi fost respinsă, intimata de rând 2 ar fi fost chemată să verifice legalitatea acestei măsuri în privinţa imobilului în litigiu, pentru care nu ar fi existat contract de închiriere în derulare.
Un al doilea motiv invocat se referă la faptul că instanţa de recurs nu a analizat în integralitate prin hotărârea atacată toate motivele de recurs formulate întrucât nu menţionează nimic cu privire la efectele juridice produse de cele două dispoziţii din anul 2009 emise de Primarul Municipiului Cluj-Napoca prin care pârâtei de rând 2 i-au fost acordate despăgubiri, dispoziţii care nu au fost contestate conform prevederilor legale aplicabile în cauză.
Prin întâmpinările depuse intimatele Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi A.L. au solicitat respingerea prezentei contestaţii în anulare, susţinând în esenţă că, instanţa de recurs a cercetat toate criticile formulate, examinând cauza sub toate aspectele.
Înalta Curte, analizând contestaţia în anulare formulată, în raport de motivele invocate, apreciază că aceasta este nefondată, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.
Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.
Verificând susţinerile contestatorului în raport de dispoziţiile legal mai sus menţionate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, instanţa de recurs pronunţându-se sub toate aspectele, reţinând că în cauză Decizia nr. 3140 din 14 octombrie 2008 a fost emisă cu respectarea principiului restituirii în natură a imobilului, iar soluţia pronunţată în recurs nu este rezultatul unei greşeli materiale, astfel cum este aceasta definită de dispoziţiile procedurale incidente în cauză.
În ceea ce priveşte primul motiv invocat de contestator referitor la faptul că decizia pronunţată în recurs ar fi rezultatul unei greşeli materiale, se constată că acesta este nefondat întrucât, astfel cum s-a statuat atât în doctrina cât şi în practica judiciară, noţiunea de eroare materială vizează greşelile evidente legate de aspectele formale ale judecării căii de atac, erori de ordin procedural şi nu pretinse erori de fond, de judecată în legătură cu aprecierea probelor.
În cauza dedusă judecăţii, motivul invocat de contestator ca fiind o greşeală materială, nu vizează aspectele formale ale judecăţii, în sensul art. 318 C. proc. civ., ci sunt motive care ţin de judecata propriu-zisă a recursului, care odată examinate de instanţa de recurs nu mai pot fi reiterate pe calea contestaţiei în anulare.
În ceea ce priveşte al doilea motiv al contestaţiei în anulare invocat de contestator, referitor la neexaminarea unui motiv de recurs, se constată că şi acesta este nefondat, din analiza deciziei atacate, rezultând că instanţa de recurs a examinat hotărârea recurată, constatând pentru fiecare motiv în parte, legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de către instanţa de fond.
În fapt, contestaţia în anulare formulată este nefondată reprezentând o reluare a motivelor de recurs, acestea fiind deja analizate de instanţa care a soluţionat recursul, astfel că Înalta Curte apreciază că prin formularea acesteia se doreşte în realitate o rejudecare a recursului.
De altfel, această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia, nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei, contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui "recurs deghizat" ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui "defect fundamental".
Totodată, Curtea a subliniat faptul că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului "res judicata", iar posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie (Cauza Mitrea vs. România, 26105 din 03 Hotărârea din 29 iulie 2008).
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că în cauză nu îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 318 C. proc. civ. şi în consecinţă va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de B.V.D. împotriva Deciziei nr. 4756 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Obligă contestatorul la plata sumei de 771 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata A.L..
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2012.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 4176/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4312/2012. Contencios. Conflict de... → |
|---|
