ICCJ. Decizia nr. 4411/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4411/2012
Dosar nr. 400/2/2011
Şedinţa publică de la 30 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 17 ianuarie 2011, reclamanta P.G. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat obligarea pârâtei să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire aferent dispoziţiei din 18 aprilie 2008 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti, pentru imobilul teren şi construcţie situat în Bucureşti, str. Z.N., sector 6.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 5647 din 5 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă ca neîntemeiată şi a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta P.G. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Instanţa a obligat pârâta să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire în baza dispoziţiei din 18 aprilie 2008 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că excepţia autorităţii de lucru judecat a fost invocată de pârâtă în raport cu Dosarul nr. 5174/2/2010 înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, având ca obiect acţiunea formulată de reclamanta P.G. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la emiterea titlului de despăgubire pentru imobilul teren şi construcţie situat în Bucureşti, str. Z.N., sector 6, despăgubiri acordate prin dispoziţia din 18 aprilie 2008.
Prin Sentinţa civilă nr. 54 din 11 ianuarie 2011 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a fost respinsă acţiunea în consecinţă.
Pentru motivele arătate, constatând că între cele două cauze există numai identitate de obiect şi cauză, iar acţiunea ce face obiectul Dosarului nr. 5174/2/2010 nu a fost soluţionată pe fond, ci în temeiul unei excepţii procesuale, instanţa de primă jurisdicţie a respins excepţia invocată de pârâtă ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, instanţa de fond a reţinut că prin dispoziţia din 18 aprilie 2008, Primăria Municipiului Bucureşti a propus acordarea de despăgubiri constând în diferenţa dintre valoarea încasată şi valoarea de piaţă a imobilului - construcţie demolată în suprafaţă construită de 162 mp şi pentru terenul în suprafaţă de 635 mp, situat în municipiul Bucureşti, str. Z.N., sector 6, imposibil de restituit în natură.
Dispoziţia de restituire împreună cu dosarul aferent au fost înaintate de către Primăria Municipiului Bucureşti la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 45138/CC.
Potrivit apărărilor formulate de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prin întâmpinarea depusă în cauză, prin adresa nr. 45138/CC din 1 noiembrie 2010, s-a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti motivarea soluţiei adoptate în privinţa obiectului dispoziţiei din 18 aprilie 2008, precum şi completarea dosarului de despăgubire cu situaţia încasării despăgubirilor.
Analiza dispoziţiilor legale aplicabile cauzei a relevat faptul că autoritatea pârâtă nu are competenţa legală de a exercita controlul asupra dispoziţiilor emise de autoritatea notificată, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri.
Astfel, instanţa a arătat că singura autoritate abilitată de art. 16 alin. (21) din Legea nr. 247/2005 să verifice legalitatea dispoziţiilor autorităţilor administraţiei publice locale este prefectul, care exercită controlul de legalitate, iar Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor verifică numai legalitatea respingerii cererii de restituire în natură.
În consecinţă, prin cenzurarea legalităţii dispoziţiei autorităţii administraţiei publice locale, sub aspectul îndreptăţirii persoanei de a primi despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi-a depăşit limitele de competenţă stabilite de legiuitor.
Curtea constată că deşi Legea nr. 247/2005 nu impune un termen de soluţionare a cererilor, neemiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire într-un interval destul de mare în raport cu data înregistrării dosarului la Comisie, poate fi apreciată ca reprezentând o încălcare a dreptului reclamantei la soluţionarea cererii într-un termen rezonabil, aşa cum este acesta prevăzut de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta cu atât mai mult cu cât pârâtei Comisia Centrală, îi revin fără putinţă de tăgadă obligaţii în acest sens, fiind ţinută de respectarea principiului operativităţii specifice oricărei activităţi a autorităţilor administrative.
Având în vedere că dosarul notificat s-a depus în anul 2001, că acesta a fost transmis la Comisia Centrală din anul 2008, iar cererea nu a fost soluţionată nici până în prezent, astfel că procedurile administrative se derulează de aproape 10 ani, instanţa a apreciat că autoritatea pârâtă a nesocotit termenul rezonabil reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată.
3. Recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor
Recurenta a criticat soluţia instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală, arătând că decizia Comisiei Centrale se emite în urma procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, care prevede parcurgerea mai multor etape.
S-a arătat că în cauza dedusă judecăţii dosarul reclamantei a parcurs etapa transmiterii şi înregistrării dosarului, acesta fiind înregistrat cu nr. 45138/CC, precizându-se că dosarul reclamantei a fost analizat sub aspectul legalităţii respingerii cererii de restituire în natură, etapă în care s-au constatat neconcordanţe în privinţa obiectului dispoziţiei din 18 aprilie 2008, care propune măsuri reparatorii prin echivalent, constând în diferenţa dintre valoarea încasată şi valoarea de circulaţie a imobilului. Totodată, s-a solicitat completarea dosarului de despăgubire cu situaţia încasării despăgubirilor.
Recurenta a arătat faptul că întrucât legiuitorul nu a prevăzut un termen de soluţionare a dosarelor ce fac obiectul procedurii administrative, ordinea de soluţionare a dosarelor a fost stabilită de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind emise în acest sens Deciziile nr. 2 din 28 februarie 2006 şi apoi nr. 2815 din 16 septembrie 2008, astfel încât nu a fost încălcat termenul rezonabil de soluţionare a cauzei ce face obiectul dosarului de faţă.
II. Decizia instanţei de recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:
Verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că prin Notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001 reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului teren şi construcţie situat în Bucureşti, str. Z.N., sector 6, despăgubiri acordate prin dispoziţia din 18 aprilie 2008 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, dispoziţie care a fost comunicată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi înregistrată de aceasta la nr. 45138/CC, în vederea emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, obligaţie ce nu a fost adusă la îndeplinire până la acest moment de către pârâtă, deşi la dosarul înregistrat au fost depuse toate înscrisurile necesare soluţionării cauzei.
În conformitate cu dispoziţiile din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedura administrativă de soluţionare a dosarelor privind acordarea de măsuri reparatorii presupune parcurgerea mai multor etape şi anume: etapa transmiterii şi a înregistrării dosarelor; etapa analizării dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale sub aspectul restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării; etapa evaluării, etapă în care dacă după analizarea dosarului se constată că în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, dosarul va fi transmis evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare, procedura finalizându-se prin emiterea de către Comisia Centrală a deciziei reprezentând titlul de despăgubire şi valorificarea acestui titlu în condiţiile prevăzute de art. 26 din O.U.G. nr. 81/2007, care include în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Capitolul V, Secţiunea I intitulată "Valorificarea titlurilor de despăgubire".
În aceste condiţii, verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că refuzul pârâtei de rezolvare a cererii reclamantei se priveşte ca fiind nejustificat, cum în mod corect a apreciat instanţa de fond.
Critica formulată de recurentă este neîntemeiată, întrucât instanţa de fond a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită reclamantei decizie conţinând titlul de despăgubire pentru imobilul individualizat mai sus, cu respectarea dispoziţiilor din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, deci cu respectarea obligatorie a etapelor prevăzute de lege, etape care se finalizează odată cu emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Înalta Curte a constatat că reclamanta s-a adresat pârâtului, manifestându-şi stăruinţa în soluţionarea cererilor sale, însă cererea a rămas fără soluţionare efectivă, împrejurare care este de natură a o afecta pe reclamantă în soluţionarea într-un termen rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Or, din această perspectivă Înalta Curte reţine că nesoluţionarea cererii formulată de reclamantă, indiferent de motivaţia autorităţii recurente, ar echivala cu o vătămare a acesteia în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea reparării injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută.
Principiul legalităţii înseamnă, înainte de toate, existenţa unor norme de drept intern, suficient de accesibile şi previzibile, ori, în cauza de faţă, Legea nr. 247/2005 a stabilit procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001.
Înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei, aşa cum a reţinut în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudenţă, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoana interesată.
În opinia Înaltei Curţi litigiul născut între reclamantă şi autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate deosebită, iar nesoluţionarea cererii adresate instituţiei pârâte prin faptul că dosarul reclamantei nu a urmat procedura de evaluare este de natură a crea o vătămare a acesteia într-un drept prevăzut de lege, drept la care reclamanta priveşte cu speranţă legitimă.
Împrejurarea că legea specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea competentă, în tergiversarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 247/2005.
Interpretarea pe care instanţa de fond a dat-o dispoziţiilor din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, este în acord şi cu considerentele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 724 din 1 iunie 2010, conform cărora "prevederile Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale fac parte din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest aspect implicând obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională."
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
Constatând că în cauză intimata a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor judiciare, având în vedere dispoziţiile art. 274 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite cererea şi va obliga autoritatea recurentă la plata sumei dovedite, conform chitanţei aflată la dosarul cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei nr. 5647 din 5 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata sumei de 500 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2012.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 4399/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4423/2012. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
