ICCJ. Decizia nr. 4511/2012. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4511/2012
Dosar nr. 2880/1/2012
Ședința publică din 1 noiembrie 2012
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, promovată în Dosarul nr 9264/2/2011, reclamanta - contestatoare SIF B.C. S.A. a solicitat instanţei de judecată, în temeiul dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, suspendarea de urgenţă şi cu precădere a executării Deciziei nr. 994 din 6 octombrie 2011 emisă de C.N.V.M., până la pronunţarea instanţei de fond cu privire la legalitatea acestui act şi, prin completare de acţiune, suspendarea Deciziei C.N.V.M. nr. 1294/2011, prin care C.N.V.M. a respins contestaţia îndreptată împotriva Deciziei nr. 994/2011.
La termenul de judecată din data de 11 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de către C.N.V.M. şi a dispus declinarea competenţei soluţionării cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ.
Astfel, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ s-a format Dosarul nr. 9264/2/2011 având ca obiect suspendarea executării Deciziei C.N.V.M. nr. 994 din 6 octombrie 2011 (în judecată de primă instanţă).
În acest dosar, la termenul de judecată din data de 14 februarie 2012, contestatoarea-reclamantă a invocat excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar prin încheierea de şedinţă din data de 28 februarie 2012, contestată în prezenta cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia tardivităţii cererii completatoare şi excepţia de necompetenţă materială.
Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii cererii precizatoare şi completatoare vizând suspendarea Deciziei nr. 1294 din 13 decembrie 2011, emisă de C.N.V.M., prin care s-a respins contestaţia formulată de SIF B.C. împotriva Deciziei C.N.V.M. nr. 944 din 6 octombrie 2011, cerere formulată la data de 10 februarie 2012 şi pusă în discuţia părţilor la primul termen de judecată în faţa instanţei de recurs, respectiv la 14 februarie 2012, s-a constatat că aceasta se încadrează în dispoziţiile prevăzute de art. 132 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că în faţa primei instanţe acţiunea a fost soluţionată la primul termen de judecată prin soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială.
Având în vedere că în faţa instanţei de recurs, la primul termen de judecată, reclamanta şi-a întregit cererea în sensul arătat, cu motivarea că nu s-a răspuns în termenul legal la recursul graţios, ci ca urmare a introducerii acţiunii în anulare împotriva acestui din urmă act, instanţa a apreciat că excepţia tardivităţii este nefondată.
Referitor la excepţia de necompetenţă materială, Înalta Curte a reţinut, în esenţă, că, în conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin. (6), și (7) din O.U.G. nr. 25/2002 privind aprobarea Statutului C.N.V.M., modificată şi completată, în caz de litigiu actele individuale emise de către C.N.V.M. cu privire la interpretările prevăzute la alin. (6) pot fi atacate cu recurs în faţa Curţii Supreme de Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, iar până la pronunţarea unei hotărâri definitive şi irevocabile de către instanţa judecătorească, executarea actelor C.N.V.M. nu se suspendă.
Înalta Curte a constatat că Decizia nr. 994/2011 a fost emisă în exercitarea atribuţiilor şi competenţelor legale ale C.N.V.M. de a interpreta oficial propriile reglementări, conform art. 7 alin. (6) din O.U.G. nr. 25/2002, modificată prin Legea nr. 514/2002 şi, prin urmare, a respins ca nefondată excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Împotriva acestei încheieri, din 28 februarie 2012, a formulat contestaţie în anulare SIF B.C. SA
Au fost invocate ca şi temeiuri de drept pentru anularea Încheierii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dispoziţiile art. 317 C. proc. civ., care reglementează contestaţia în anulare obişnuită. cât şi dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., care reglementează contestaţia în anulare specială - în ipoteza în care se va aprecia că cererea de suspendare are caracterul unui recurs.
În dezvoltarea motivului de anulare prevăzut de art. 317 C. proc. civ. s-a arătat că, faţă de cererea de chemare în judecată formulată de SIF B.C. SA pentru suspendarea unui act administrativ emis de C.N.V.M., Înalta Curte a modificat calitatea părţilor şi felul pricinii şi a judecat recursul împotriva unui act administrativ care nu are caracter jurisdicţional şi care nu poate fi supus casării.
Calificându-se din oficiu calea de atac ca „recurs” fără ca acest lucru să fie pus în discuţia părţilor s-a încălcat principiul contradictorialităţii prevăzut de art. 129 C. proc. civ. şi dreptul la un recurs efectiv prevăzut de art. 13 din C.E.D.O.; mai mult cererea formulată nu poate fi atacată cu recurs pentru că nu face parte din categoria „hotărârilor” la care se face trimitere prin art. 299 C. proc. civ.
Referitor la incidenţa art. 318 C. proc. civ., contestatoarea a apreciat că în mod greşit Decizia C.N.V.M. nr. 994/2011 este un act administrativ individual şi de interpretare în accepţiunea dată de art. 7 alin. (7) din Statutul C.N.V.M. aprobat prin O.U.G. nr. 25/2002, deoarece caracterul normativ al acestui act este evident câtă vreme el se adresează tuturor emitenţilor ale căror acţiuni sunt tranzacţionate pe piaţa reglementată, aşa cum s-a arătat de altfel chiar în întâmpinarea C.N.V.M.
Totodată nu poate fi primită susţinerea C.N.V.M. că prin decizia în discuţie se interpretează dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 1/2006 şi cele ale art. 7 alin. (1) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 6/2009, căci regulamentul este un act normativ şi în conformitate cu art. 69 din Legea nr. 24/2000 actul interpretativ nu poate fi decât tot normativ şi nu individual.
În cuprinsul contestaţiei în anulare se regăseşte şi o cerere de suspendare a Încheierii din 28 februarie 2012, întemeiată pe dispoziţiile art. 3191 C. proc. civ., asupra căreia instanţa nu se va mai pronunţa pentru că a rămas fără obiect, după cum s-a explicat în practicaua prezentei decizii.
Prin întâmpinare, C.N.V.M. a invocat excepţia tardivităţii contestaţiei în anulare (excepţie respinsă motivat în şedinţa publică din 1 noiembrie 2012), considerând totodată că este inadmisibilă calea extraordinară de atac promovată de SIF B.C. SA din perspectiva ambelor texte legale invocate, anume art. 317 şi art. 318 C. proc. civ., nefiind îndeplinite condiţiile obligatorii impuse de aceste norme legale.
Examinând cauza prin prisma criticilor expuse de contestatoare şi a dispoziţiilor art. 317 şi art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că este nefondată contestaţia în anulare formulată de SIF B.C. SA şi o va respinge în consecinţă.
Potrivit art. 317 C. proc. civ.:
„(1) Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului:
1. Când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii;
2. când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
(2) Cu toate acestea, contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.”
Potrivit art. 318 C. proc. civ.:
„(1) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Este vorba, aşadar, de o cale extraordinară de atac, de retractare, care poate fi exercitată numai în condiţiile şi în cazurile prevăzute expres şi limitativ de lege, sub ambele ei forme cunoscute în doctrina de specialitate sub denumirile de contestaţie în anulare de drept comun/obişnuită (art. 317) şi contestaţie în anulare specială (art. 318).
În speţă, obiectul contestaţiei îl constituie Încheierea din 28 februarie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 9264/2/2011, prin care instanţa a respins excepţia tardivităţii cererii completatoare(vizând suspendarea Deciziei nr. 1294 din 13 decembrie 2011 emisă de C.N.V.M.) şi excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acordându-se termen la 8 mai 2012, C 1, pentru continuarea judecăţii recursului (filele 18 - 21 din prezentul dosar).
Hotărârea contestată este aşadar o încheiere premergătoare, cererea de suspendare a executării, astfel cum a fost completată de SIF B.C. SA fiind respinsă irevocabil prin Decizia nr. 4012 din 9 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Deşi din punct de vedere procedural Încheierea a cărei retractare se cere are caracterul irevocabil cerut de dispoziţiile exprese ale art. 317 C. proc. civ., nu sunt îndeplinite exigenţele aceluiaşi text legal nici sub aspectele prevăzute în alin. (1), adică „numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului” şi nici din perspectiva alin. (2) care vizează situaţiile în care contestaţia poate fi primită dacă motivele au fost invocate prin cererea de recurs „dacă instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat pe fond”.
Contestatoarea impută instanţei care s-a considerat competentă în raport de dispoziţiile legale speciale (O.U.G. nr. 25/2002 privind aprobarea Statutului C.N.V.M., cu modificările aduse prin Legea nr. 514/2002) modificarea calităţii părţilor în proces şi a naturii pricinii, precum şi judecarea ca „recurs” a unei cereri prin care se contestă un act administrativ, or, toate aceste susţineri nu se subsumează niciunuia din motivele prevăzute de art. 317 C. proc. civ.
Relativ la incidenţa dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. Înalta Curte constată că nici aceasta nu poate fi pusă în discuţie deoarece, pe de o parte, nu este vorba de o hotărâre a instanţei de recurs ci de o încheiere interlocutorie pronunţată în cadrul unei proceduri speciale în care termenul de „recurs” nu are înţelesul de cale de atac în sensul C. proc. civ., iar pe de altă parte nici una din ipotezele menţionate de textul care reglementează contestaţia în anulare specială (greşeala materială sau omisiunea cercetării vreunuia din motivele de casare sau modificare) nu se pot identifica în speţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de SIF B.C. SA împotriva Încheierii din 28 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4530/2012. Contencios. Contract administrativ.... | ICCJ. Decizia nr. 4488/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
