ICCJ. Decizia nr. 4646/2012. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4646/2012
Dosar nr. 182/45/2010
Şedinţa publică de la 8 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 284/2011 din 6 octombrie 2011, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC "E.G." SA în contradictoriu cu Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Iaşi - Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabilii Mijlocii - Inspecţia Fiscală şi Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut situaţia de fapt potrivit căreia, prin Decizia de impunere nr. 11336 din 05 septembrie 2008 şi raportul de inspecţie fiscală nr. C.M.11269 din 04 septembrie 2008, organul de control a stabilit în sarcina societăţii reclamante obligaţii fiscale suplimentare în cuantum de 2.780.277 RON reprezentând diferenţe de impozit pe salarii, contribuţii de asigurări sociale, contribuţii la fondul de accidente şi boli profesionale, precum şi dobânzi şi penalităţi aferente fiecărei diferenţe de obligaţie fiscală.
În raport cu dispoziţiile legale incidente, respectiv art. 55 alin. (1) şi alin. (2) lit. k) din Legea nr. 571/2003, prima instanţă a considerat că, în mod corect, organele fiscale au apreciat că sumele primite de către angajaţii societăţii reclamante în Germania cu titlu de diurnă au fost asimilate salariului.
Astfel, a reţinut judecătorul fondului, atâta timp cât sumele de bani acordate au fost condiţionate de numărul de ore lucrate cât şi de productivitatea muncii, rezultă că acestea reprezintă o contraprestaţie pentru activitatea desfăşurată în cadrul firmei iar nu o contravaloare a cheltuielilor pentru masă, precum şi o remuneraţie pentru disconfortul generat de deplasarea într-o altă localitate (transportul şi cazarea salariaţilor a fost asigurată separat de către societatea reclamantă).
Este de esenţa diurnei faptul că aceasta nu poate să reprezinte decât o sumă fixă de bani care să acopere cheltuielile necesare cazării, deplasării, achiziţionării hranei şi compensarea disconfortului datorat mutării într-o altă locaţie, nevoile salariaţilor detaşaţi de la o anumită societate comercială fiind aceleaşi indiferent de numărul de ore de muncă efectuate în perioada detaşării sau de nivelul productivităţii muncii.
Totodată, Curtea a apreciat că sumele acordate pentru munca desfăşurată în Germania de către salariaţi reprezintă drepturi salariale, iar nu diurnă, conform dispoziţiilor art. 4 din actele adiţionale la contractele colective de muncă şi faţă de conţinutul acţiunii introductive din instanţă, nefiind relevant faptul că angajaţii primeau conform contractelor individuale de muncă încheiate şi un salariu în ţară, atâta timp cât suma primită în Germania de către aceştia avea aceeaşi natură juridică.
Aşadar, instanţa de fond a apreciat că efectul produs ca urmare a greşitei încadrări de către reprezentanţii societăţii comerciale reclamante a sumelor plătite angajaţilor ce desfăşurau activitate în străinătate este acela al eludării dispoziţiilor legale româneşti privind taxele şi impozitele, atât timp cât legislaţia noastră internă exclude de la impozite şi contribuţii sumele achitate efectiv cu titlu de diurnă.
Pe de altă parte, Curtea a înlăturat susţinerile reclamantei potrivit cărora organele fiscale nu ar fi ţinut cont de impozitul pe venit plătit în străinătate de către aceasta, deoarece, din conţinutul documentaţiei fiscale întocmite şi din conţinutul raportului de expertiză efectuat în cauză, a rezultat că organele fiscale au respectat dispoziţiile art. 91 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 şi au acordat credit fiscal extern contribuabilului, stabilind obligaţiile de plată prin diferenţa între ceea ce acesta trebuia să plătească în România şi ceea ce a plătit în Germania cu titlu de impozit, iar pentru sumele plătite în străinătate, societatea, potrivit dispoziţiilor art. 18, 23 şi 24 din Legea nr. 19/2000, nu a calculat şi nu a virat contribuţiile sociale.
Deşi actul normativ invocat în decizia de impunere, respectiv H.G. nr. 518/1995, nu îşi găseşte aplicabilitatea în cauză, deoarece nu se regăsesc situaţiile premisă prevăzute de acest text de lege, Curtea a apreciat că această menţiune nu afectează valabilitatea actului fiscal în condiţiile în care acesta conţine şi textele de lege incidente în cauză.
Totodată, prima instanţă a înţeles să înlăture concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, expertul apreciind că sumele achitate cu titlu de diurnă au această natură juridică şi a înlăturat soluţia de stabilire a diurnei datorate potrivit dispoziţiilor H.G. nr. 518/1995, atât timp cât acest text de lege nu se referă la această categorie de salariaţi.
Deşi a apreciat că este adevărat că angajaţii societăţii reclamante aveau dreptul la o diurnă care să acopere contravaloarea cheltuielilor de masă şi eventual compensarea bănească a disconfortului generat de deplasarea în străinătate (transportul şi cazarea fiind asigurate gratuit de către societate), Curtea a reţinut culpa societăţii pentru faptul că nu a stabilit această diurnă într-un cuantum fix pentru a acoperi întocmai acele necesităţi şi a ales să acorde o sumă doar cu titlu de recompensare a realizărilor profesionale.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta SC "E.G." SA Iaşi, susţinând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive şi, respectiv, argumente:
- hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a următoarelor dispoziţii legale: art. 38 şi art. 46 alin. (4) din C. muncii, art. 45 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2005 - 2006 şi 2007 - 2010, art. 103 alin. (2) din Contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii de construcţii pe anul 2005 - 2007, art. 55 alin. (1) şi art. 55 alin. (2) lit. k) din C. fisc. - norme care prevăd dreptul la indemnizaţia de detaşare;
- judecătorul fondului reţine corect că angajaţii au primit sume cu titlu de diurnă, dar consideră eronat că aceste sume, fiind asimilate salariului, trebuiau impozitate. Potrivit H.G. nr. 518/1995 sunt asimilate salariului sumele acordate cu titlu de indemnizaţie de delegare sau detaşare, dar numai cele ce depăşesc de 2,5 ori nivelul legal stabilit. Or, aşa cum s-a stabilit prin expertiza contabilă, niciun salariat nu a primit diurnă mai mare de această limită;
- drepturile băneşti stabilite "în funcţie de realizarea productivităţii" trebuiau calificate ca indemnizaţie de detaşare, iar nu ca venituri salariale;
- în mod greşit judecătorul fondului a susţinut că H.G. nr. 518/1995 nu este aplicabilă în speţă, din moment ce art. 21 alin. (3) lit. b) din C. fisc. (Legea nr. 571/2003) face trimitere la "nivelul legal stabilit pentru instituţiile publice".
Din punct de vedere procedural, recurenta a invocat prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
În mod corect, instanţa de fond a făcut aplicarea, în speţă a prevederilor art. 55 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 republicată, potrivit cărora "Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă", precum şi a prevederilor art. 55 alin. (2) lit. K) din aceeaşi lege "Regulile de impunere proprii veniturilor din salarii se aplică şi următoarelor tipuri de venituri, considerate asimilate salariilor (...) orice alte sume sau avantaje de natură salarială ori asimilate salariilor".
De asemenea, au fost avute în vedere şi prevederile art. 83 şi pct. 84 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc. Astfel, din analiza documentelor deţinute de societate reiese faptul că sumele plătite salariaţilor detaşaţi în Germania au fost variabile şi au fost acordate având la bază criteriul productivităţii muncii, pe baza statelor de plată şi a pontajelor de prezenţă, iar cheltuielile de transport şi cazare au fost suportate separat de societate.
Totodată, însăşi recurenta-reclamantă precizează că aceste sume, calificate ca diurnă, au fost stabilite şi în funcţie de salariul minim tarifar german pentru activităţi comparabile -, deci, rezultă implicit că sumele de bani nu au fost acordate pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare.
Mai mult, actele adiţionale menţionează că pentru sumele obţinute în Germania plata contribuţiilor, taxelor şi impozitelor se face în acea ţară, reclamanta stabilind astfel natura acestor drepturi ca fiind de natură salarială.
În ceea ce priveşte incidenţa, în cauză, a H.G. nr. 518/1995, instanţa de fond a stabilit în mod corect că acest act normativ se referă la "unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar" şi nu poate fi aplicat raporturilor juridice din prezenta cauză, având în vedere clauzele din actele adiţionale, care nu stabilesc sume fixe, pe zi, ci că "plata integrală a sumei cuvenite salariatului detaşat se va face în condiţiile îndeplinirii productivităţii de … euro/lună/salariat", iar productivitatea zilnică şi lunară se determină pe baza cantităţilor de lucrări executate şi confirmate de reprezentantul partenerului extern şi a numărului de zile/om efectiv lucrate, conform pontajului.
Pentru considerentele menţionate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC "E.G." SA Iaşi împotriva Sentinţei nr. 284/2011 din 6 octombrie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2012 .
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 4633/2012. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4649/2012. Contencios. Anulare decizie Uniunea... → |
|---|
