ICCJ. Decizia nr. 469/2012. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 469/2012
Dosar nr. 27/32/2010
Şedinţa publică de la 31 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă:
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată sub nr. 27/32/2010, reclamanta SC C. SA Bacău a chemat în judecată Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, solicitând anularea Deciziei nr. 303 din 31 august 2009, anularea Deciziei nr. 54/2009 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. 20.857 din 10 martie 2009.
Soluţia instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 40 din 4 martie 2011 Curtea de Apel Bacău, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea în contencios administrativ şi fiscal privind pe reclamanta SC C. SA şi pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.
A anulat Decizia nr. 303/2009 şi pe cale de consecinţă, a anulat Decizia de impunere nr. 54/2009 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. 20857/2009 pentru suma de 7.104.642 RON.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
Conform ultimului Raport de inspecţie fiscală nr. 3961 din 26 noiembrie 2004, întocmit de organele de inspecţie fiscală din cadrul D.G.F.P. a judeţului Bacău, reclamanta a fost verificată fiscal privind TVA până la data de 31 octombrie 2004, mai puţin luna mai 2002, pentru care s-a făcut precizarea că TVA de rambursat în sumă de 917.896 RON aferentă acestei perioade „se va soluţiona ulterior”.
Astfel, TVA de rambursat în sumă de 917.896 RON aferentă lunii mai 2002 nesoluţionată prin Raportul de inspecţie fiscală nr. 3961 din 26 noiembrie 2004, a fost preluată de reclamantă în perioada fiscală următoare, prin decontul lunii noiembrie 2004 şi decembrie 2004, fiind luată în considerare pentru regularizarea de taxă, conform art. 149 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
Organele de inspecţie fiscală care au încheiat R.I.F. nr. 20857/2009, în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. 54/2009 contestată, au procedat la verificarea lunii mai 2002 şi au constatat şi stabilit că reclamanta nu are drept de deducere pentru suma de 218.911 RON în perioada 1 mai 2002 - 16 mai 2002, întrucât aceasta nu era înregistrată ca plătitoare de TVA, potrivit art. 18 din O.U.G. nr. 17/2000.
De asemenea, s-a stabilit că reclamanta nu are drept de deducere nici pentru suma de 89.657 RON, întrucât această sumă era dedusă de pe documente care nu au fost întocmite conform prevederilor legale, respectiv la cumpărător era înscris "SE Bacău/Sucursala Electrocentrale/SC C. SA" cu codul fiscal al sucursalei nr. 7868413 sau SC T. SA cu codul fiscal nr. 13467238.
Se constată că pentru perioada 17 mai - 31 mai 2002 s-a constatat că SC C. SA a dedus TVA în sumă de 89.657 RON pe baza unor documente care nu au fost întocmite conform prevederilor legale, invocându-se prevederile art. 19 din O.U.G. 401/2000, pct. 10.12 din H.G. nr. 401/2000.
S-a stabilit că TVA deductibilă pentru luna mai 2002 este în sumă de 823.993 RON faţă de 1.132.562 RON, diferenţa de 308.569 RON pentru care organul fiscal nu a acordat dreptul de deducere se compune din 218.911 RON TVA aferentă perioadei 1 mai 2002 - 16 mai 2002 în care nu era înregistrat ca plătitor TVA şi 89.657 RON TVA pentru perioada 17 mai 2002 - 31 mai 2002 deduse de contribuabil pe baza unor documente care nu îndeplinesc calitatea de document justificativ.
Pentru TVA suplimentar în sumă de 308.569 RON s-au calculat majorări de întârziere şi penalităţi în sumă de 295.731 RON.
Pentru perioada 1 noiembrie 2004 - 31 martie 2008 s-a stabilit suma de 4.078.344 RON TVA de plată, stabilită suplimentar la control şi 2.416.595 RON - majorări de întârziere aferente sumei suplimentare. Organul de inspecţie fiscală a reţinut că reclamanta trebuia să colecteze TVA pentru pierderile de energie termică din reţele de transport şi distribuţie peste limitele legale.
Astfel, s-a constatat că energia termică obţinută la cost de producţie este în valoare de 251.843.935 RON, cantitatea produsă fiind de 1.317.751 Gcal. Pierderea de energie termică din reţeaua de transport este de 169.681 Gcal, iar pierderea din reţeaua de distribuţie este de 194.507 Gcal. Organul fiscal, având în vedere deciziile ANRE nr. 424/2003, 67/2005, 557/2005, 1568/2005 şi 247/2007 a reţinut că pierderile admise sunt în procent de 6%, respectiv 18%, restul fiind o lipsă în gestiune.
În drept, s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 128 alin. (2), art. 1251 alin. (1) pct. 6, art. 128 alin. (3) lit. c) C. fisc. aşa încât pierderile peste limita aprobată în tarif de ANRE au fost considerate lipsă în gestiune şi pe cale de consecinţă, o livrare de bunuri.
Pentru pierderile din reţeaua de transport şi distribuţie înregistrate peste limita aprobată în tariful de distribuţie de către ANRE s-a procedat la calcularea TVA prin aplicarea cotei de 19%.
În baza raportului de inspecţie fiscală s-a emis Decizia de impunere nr. 54/2009.
Reclamanta a formulat contestaţie împotriva actului administrativ fiscal, invocând, în esenţă, aceleaşi apărări pe care şi-a întemeiat acţiunea de faţă.
Prin Decizia nr. 303/2009 A.N.A.F. - Direcţia de Soluţionare a Contestaţiilor a respins contestaţia.
S-a considerat că stabilirea obligaţiei de plată a sumei de 308.569 RON reprezentând TVA dedusă nejustificat pentru perioada 1 - 31 mai 2002, s-a efectuat peste termenul de 5 ani calculat începând cu 1 ianuarie 2003, având în vedere prevederile art. 91 din O.G. nr. 92/2003, potrivit cărora dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel. Împrejurarea că reclamanta a fost supusă unei inspecţii fiscale în anul 2004 finalizată prin Raportul nr. 3961 din 26 noiembrie 2004, iar în cadrul acestui raport s-a menţionat că decontul TVA aferent perioadei 1 mai - 31 mai 2001 va fi soluţionat ulterior, nu este de natură a întrerupe prescripţia, a apreciat Curtea, ţinând cont şi de faptul că reclamanta, depunând decontul TVA pe luna mai 2002 a dedus suma în discuţie şi a solicitat la rambursare 917.896 RON, iar pentru că această sumă nu a fost rambursată a trecut-o ca TVA de rambursat (nu de plată) în deconturile din anul 2004.
Spre deosebire de dreptul comun în care termenul general de prescripţie este de 3 ani, în materie fiscală legiuitorul a prevăzut un termen mai mare, de 5 ani care are ca punct de pornire începutul anului următor naşterii obligaţiei.
Astfel că, a stabilit prima instanţă, prin instituirea acestui termen, autorităţilor fiscale li s-a creat un regim avantajos în raport de contribuabil aşa încât, a lipsi de efecte norma inserată la art. 91 prin acceptarea argumentelor pârâtei, ar însemna o sancţiune disproporţionată în raport cu scopul legii.
Faptul că în procesele-verbale de verificare a cererilor de rambursare (6 în perioada 2002 - 2006) luna mai 2002 nu a fost prinsă în control nu îi poate fi imputat reclamantei.
S-a reţinut de asemenea că reclamanta a înregistrat TVA deductibilă în sumă de 218.911 RON aferentă intrărilor din perioada 1 mai 2002 - 16 mai 2002 şi 89.657 RON pentru perioada 17 mai 2002 - 31 mai 2002 considerând că beneficiază de acest drept iar împrejurarea că organele fiscale nu au procedat la verificarea legalităţii deducerii înlăuntrul termenului de 5 ani nu are consecinţe asupra prescripţiei.
În argumentarea soluţiei date s-a mai arătat că necontestarea Raportului nr. 3961/2004 nu echivalează cu o recunoaştere a obligaţiei câtă vreme prin acest raport s-a prevăzut în legătură cu obligaţia în discuţie, că luna mai 2002 va fi verificată ulterior.
În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, s-a apreciat că nu pot fi reţinute după cum nu pot fi reţinute nici dispoziţiile art. 90 din O.G. nr. 92/2003, text ce reglementează „rezerva verificării ulterioare”, având în vedere că obligaţia fiscală nu fusese stabilită.
Astfel că, a apreciat Curtea, stabilirea obligaţiei fiscale pentru luna mai 2002, abia în 2009 prin Raportul nr. 20857/2009 apare ca nelegală, dreptul organului fiscal fiind prescris, termenul de prescripţie fiind prescris la data de 31 decembrie 2007.
În ce priveşte a doua obligaţie fiscală stabilită în sarcina reclamantei ca reprezentând TVA aferent pierderilor tehnologice, prima instanţă a considerat-o, de asemenea nelegală.
În argumentarea soluţiei instanţa a reţinut că, într-adevăr, livrarea energiei termice este o operaţiune ce intră în sfera TVA, legiuitorul definind prin art. 128 alin. (2) (până la 31 decembrie 2006) şi prin art. 125 alin. (1) pct. 6 (de la 1 ianuarie 2007), noţiunea de bunuri ca fiind bunuri corporale mobile şi imobile, energia termică fiind un bun corporal mobil.
Prin art. 128 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 571/2003, s-a prevăzut că sunt considerate livrări de bunuri, bunurile constate lipsă în gestiune, contribuabilul având obligaţia de a colecta TVA.
Sub un prim aspect, expertul tehnic, explicând detaliat mecanismul de producere, transport şi distribuţie, a concluzionat că pierderile în discuţie sunt tehnologice şi în nici un caz nu pot reprezenta o lipsă în gestiune. Instanţa a reţinut opinia expertului şi a apreciat că în mod eronat s-a reţinut că diferenţa între cantitatea de energie produsă (1.317.751,40 Gcal) şi cea facturată către consumatori (923.224 Gcal), reprezintă o lipsă în gestiune. Astfel, lipsa în gestiune presupune o persoană vinovată care cu intenţie sau cu neglijenţă face ca anumite bunuri proprietatea unei unităţi economice, să dispară sau să fie distruse.
Aşadar, în mod necesar trebuie să existe o persoană, ce are calitatea de gestionar, şi care a primit în păstrare aceste bunuri şi le-a făcut pierdute. De asemenea, bunurile susceptibile a fi stocate, gestionate şi să poată fi obiectul lipsei de gestiune îl reprezintă numai bunurile ce se pot depozita, stoca şi păstra în gestiune.
Curtea a constatat că, în cauza de faţă, cantitatea de gigacalorii produsă de o termocentrală se regăseşte se transportă şi se distribuie prin intermediul apei calde.
Aşa cum se menţionează şi în expertiza tehnică de la dosar, energia termică nu se poate stoca sau înmagazina. După momentul producţiei aceasta trebuie livrată către consumatorul final, suferind diverse transformări atât din punct de vedere al presiunii apei, cât şi a temperaturii efective a acesteia.
Nu se poate vorbi de o lipsă de gestiune a gigacaloriilor tocmai pentru că întregul lanţ - producţie, transport, distribuţie - generează o continuă transformare ce se traduce în costuri.
De aceea, societatea reclamantă, care efectuează şi operaţiunea de transport şi distribuţie, facturează consumatorilor finali numai cantitatea de gigacalorii livrată în punctul de distribuţie, restul reprezentând costuri proprii de producţie.
S a reţinut că producţia însăşi este cuantificată din punct de vedere contabil în baza facturilor fiscale de livrare şi nu în baza fişelor de bilanţ energetic avute în vedere de organul fiscal. Orice pierdere de energie termică se regăseşte în contabilitate drept cost de producţie, aşa cum în mod corect a stabilit expertiza contabilă.
În contabilitate nu există o lipsă de gestiune, neexistând un stoc de energie termică sustrasă sau degradată.
În concluzie, a conchis instanţa nefiind vorba de o lipsă de gestiune, nu se poate vorbi despre prezenţa unei livrări de bunuri - fapt generator de obligaţii de plată TVA.
Curtea a mai reţinut prevederile art. 40 din Legea nr. 325/2006 privind Legea serviciului public de alimentare cu energie termică, potrivit cărora “la stabilirea preţului gigacaloriei, vor fi luate în considerare costurile justificate ale activităţilor de producere, transport, distribuţie şi furnizare a energiei termice, inclusiv cheltuielile aferente dezvoltării şi modernizării SACET, pierderile tehnologice, cheltuielile pentru protecţia mediului, precum şi o cotă de profit, dar nu mai mult de 5% ."
Aşadar, noţiunea de pierdere tehnologică este utilizată de legiuitor la stabilirea preţului produsului final.
Recursul
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Agenţia Naţională de Administrare Fiscală criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, în esenţă pentru următoarele motive:
- Instanţa de fond nu a avut rol activ şi nu a analizat susţinerile recurentei.
În mod greşit a reţinut instanţa de fond că dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale pentru luna mai 2002 abia în 2009 este prescris, având în vedere prevederile pct. 89.1 din H.G. nr. 1050 din 1 iulie 2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003 şi prevederile art. 16 din Decretul-lege nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
Potrivit acestor dispoziţii legale, intervine întreruperea prescripţiei atunci când cel în folosul căruia curge prescripţia recunoaşte dreptul a cărui acţiune se prescrie.
Întrucât reclamanta a recunoscut dreptul de a se rambursa TVA aferentă lunii mai 2002 - suma fiind raportată în perioadele următoare şi regăsindu-se la data de 31 octombrie 2004 în contul „4424 TVA de recuperat, consideră recurenta că fiecărui drept îi corespunde o obligaţie corelativă.
Referitor la TVA - stabilită suplimentar pe această perioadă în suma de 308.569 RON, ca urmare a faptului că în perioada 1 mai 2002 - 31 mai 2002 suma de 218.912 RON TVA a fost dedusă eronat de reclamanta-intimată anterior datei de la care aceasta a fost luată în evidenţă ca plătitor de TVA şi suma de 89.657 RON TVA - a fost dedusă în baza unor documente care nu îndeplinesc calitatea de document justificativ, se arată de recurentă că reclamanta nu a adus alte documente suplimentare.
- Referitor la suma de 3.810.339 RON reprezentând TVA - calculată pentru pierderile din reţeaua de transport şi distribuţie înregistrate peste limita aprobată în tariful de distribuţie de către Autoritatea Naţională de Reglementare a Energiei.
Arată recurenta că în mod greşit, instanţa de fond a reţinut că această măsură a calculării TVA este nelegală, întrucât din punct de vedere al TVA, pierderile de energie termică din reţeaua de transport şi distribuire peste limita legală stabilită de Autoritatea Naţională de Reglementare a Energiei, în tariful aprobat întregesc baza de impozitare şi sunt considerate din punct de vedere fiscal, bunuri constatate lipsă în gestiune.
Consideră recurenta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală că legiuitorul a plasat această activitate în sfera livrărilor de bunuri mobile corporale, din punct de vedere al tratamentului fiscal, bunurile constatate lipsă în gestiune din punct de vedere al operaţiunilor impozabile, constituie livrări de bunuri.
În drept, cererea de recurs se întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9, art. 3041 C. proc. civ.
Apărările intimatei-reclamante
Reclamanta-intimată SC C. SA Bacău a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea cererii de recurs ca nefondată şi menţinerea sentinţei de fond ca legală şi temeinică.
Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
În ceea ce priveşte primul motiv de recurs referitor la suma de 308.568 RON reprezentând TVA dedusă nejustificat şi accesoriile aferente, Înalta Curte, constată că acest motiv este fondat.
Se reţine că în perioada 1 mai 2002 - 16 mai 2002 reclamanta-intimată nu avea drept de deducere pentru suma de 218.918 RON deoarece nu era înregistrată ca plătitoare de TVA potrivit art. 18 din O.U.G. nr. 17/2000 situaţie necontestată de reclamantă, aceasta fiind înfiinţată ca persoană juridică la data de 17 mai 2002.
Suma de 89.657 RON TVA a fost dedusă de reclamanta-intimată pentru perioada 17 - 31 mai 2002 fără a avea documente justificative, situaţie pe care de asemenea reclamanta-intimată nu a contestat-o şi nu a adus probe suplimentare.
Singura apărare a reclamantei-intimate a fost în sensul prescrierii dreptului organului fiscal de a stabili obligaţiile fiscale - pentru luna mai 2002, ipoteză însuşită şi de instanţa fondului.
Înalta Curte apreciază că nu este prescris dreptul organului fiscal de a verifica şi stabili obligaţii fiscale, respectiv de a constata că reclamanta în mod nelegal a dedus suma de 218.918 RON şi suma de 89.657 RON reprezentând TVA.
Conform Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003 - pct. 89.1 - dispoziţiile referitoare la cazurile şi condiţiile de suspendare şi întrerupere a termenului de prescripţie sunt cele cuprinse în Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripţia extinctivă.
În conformitate cu art. 16 din Decretul nr. 167/1958 „Prescripţia se întrerupe: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia …”.
Din actele dosarului a rezultat că societatea reclamantă deşi a fost verificată de mai mult ori de la data înfiinţării şi s-au încheiat 6 procese verbale de control, luna mai nu a putut fi prinsă în nici un control datorită faptului că protocolul de predare-primire a activelor şi pasivelor încheiat cu SC T. SA nu era definitivat la data încheierii acestor acte de control, fiind definitivat la data de 2 august 2004.
Prin RIF nr. 3961 din 26 noiembrie 2004 - reclamanta a fost verificată fiscal privind TVA până în luna octombrie 2004 mai puţin luna mai 2002 - pentru care s-a făcut menţiunea că TVA de rambursat, aferent acestei perioade se va soluţiona ulterior.
Consideră Înalta Curte că nu este prescris dreptul organelor fiscale de a stabili obligaţii fiscale pentru luna mai 2002 întrucât taxa de rambursat aferentă lunii mai 2002, nesoluţionată prin RIF nr. 3961 din 26 noiembrie 2004, a fost reportată de societatea reclamantă în decontul lunilor următoare, fiind luată în considerare pentru regularizarea de taxă.
Potrivit art. 149 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, se determină suma negativă a TVA cumulată, prin adăugarea la suma negativă a TVA a soldului sumei negative a taxei pe valoare adăugată raportat din decontul perioadei fiscale precedente, dacă nu a fost solicitat a fi rambursat.
Se observă că TVA de rambursat în sumă de 917.896 RON aferentă lunii mai 2002 a fost reportată în perioadele următoare, regăsindu-se în soldul contului 4424 „TVA de recuperat” la 31 octombrie 2004 cât şi în decontul lunii în care s-a efectuat inspecţia fiscală fiind, în mod corect luat în calcul, deoarece în speţă a intervenit întreruperea prescripţiei prin faptul că această reportare echivalează cu o recunoaştere a dreptului de a i se rambursa TVA . Toate calculele societăţii pentru perioada următoare lunii mai 2002 au fost făcute în considerarea sumei constituind TVA de rambursat şi pentru care nu s-a cerut şi nu s-a efectuat verificarea decât în 10 martie 2009 prin RIF 20.857.
În consecinţă, se constată că suma de 308.569 RON TVA suplimentar pentru luna mai 2002 precum şi accesoriile aferente în sumă de 297.731 RON au fost corect stabilite, sentinţa recurată urmând a fi modificată în mod corespunzător.
- În ceea ce priveşte suma de 3.810.339 RON reprezentând TVA pentru pierderile din reţeaua de transport şi distribuţie înregistrate peste limita aprobată în tariful de distribuţie de către Autoritatea Naţională de Reglementare a Energiei.
Se apreciază că în mod corect instanţa de fond a analizat sub acest aspect raportul de expertiză efectuat în cauză, în sensul că pierderile în discuţie sunt tehnologice şi nu pot reprezenta o lipsă în gestiune.
Aşa cum s-a arătat în expertiză, energia termică nu se poate stoca sau înmagazina. După momentul producţiei este livrată către consumatorul final şi suferă diverse transformări din punct de vedere al presiunii, cât şi a temperaturii efective a acesteia.
Societatea reclamantă, care efectuează şi operaţiunea de transport şi distribuţie, facturează consumatorilor finali, numai cantitatea de gigacalorii livrată în punctul de distribuţie, restul fiind costuri proprii de producţie.
De asemenea, aşa cum a arătat şi expertul în cauză, în contabilitate nu există o lipsă în gestiune, neexistând un stoc de energie termică sustrasă sau degradată. Energia termică nu face parte din bunurile ce se pot depozita, stoca şi păstra în gestiune, nu există nici o persoană care să aibă calitatea de gestionar.
Deşi energia termică este un bun mobil corporal în accepţiunea art. 1251 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 571/2003, pierderea de energie termică nu constituie o livrare de bunuri mobile, potrivit art. 128 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal întrucât nu pot fi considerate lipsă în gestiune din punct de vedere al operaţiunilor impozabile.
Acest raţionament rezultă şi din faptul că noţiunea de pierdere tehnologică este utilizată de legiuitor la stabilirea preţului produsului final.
Împărtăşind optica instanţei de fond se reţine că la stabilirea preţului gigacaloriei în conformitate cu prevederile art. 40 din Legea nr. 325/2006 privind legea serviciului public de alimentare cu energie termică vor fi luate în considerare costurile justificate ale activităţilor de producere, transport, distribuţie şi furnizare a energiei termice, inclusiv cheltuielile aferente dezvoltării SACET, pierderile tehnologice cheltuieli pentru protecţia mediului, precum şi o cotă de profit, dar nu mai mult de 5%.
Autoritatea Naţională de Reglementare a Energiei a stabilit pentru pierderea tehnologică o limită, acceptată de autoritatea producătoare, respectiv 6% din producţie la distribuţie şi 18% la transport.
Acest procent se referă în mod evident la cantitatea de pierderi admisă a fi introdusă în preţ şi suportată de consumatorul final în tariful de distribuţie.
Din această perspectivă, instanţa de recurs, asemenea instanţei de fond, constată că stabilirea de TVA - pentru pierderile din reţeaua de transport şi distribuţie, înregistrate peste limita aprobată în tariful de distribuţie de către Autoritatea Naţională de Reglementare a Energiei, este fără justificare legală.
În consecinţă, faţă de cele arătate mai sus, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va modifica în parte sentinţa recurată în sensul că va respinge acţiunea pentru suma de 308.569 RON reprezentând TVA stabilită suplimentar pentru luna mai 2002 şi accesorii aferente în sumă de 295.731 RON, va menţine celelalte dispoziţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor împotriva Sentinţei nr. 40 din 4 martie 2011 a Curţii de Apel Bacău Secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa recurată, în sensul că respinge acţiunea pentru suma de 308.569 RON reprezentând TVA stabilită suplimentar pentru luna mai 2002 şi accesorii aferente în sumă de 295.731 RON.
Menţine celelalte dispoziţii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 4423/2012. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 4713/2012. Contencios. Anulare certificat de... → |
|---|
