ICCJ. Decizia nr. 4836/2012. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4836/2012
Dosar nr. 222/64/2008
Ședința publică din 16 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 222/64/2008 la Curtea de Apel Braşov, reclamantul P.N. a solicitat ca prin hotărâre, dată în contradictoriu cu pârâţii C.C.N.S.A.S. şi C.N.S.A.S., să se constate nulitatea absolută a Deciziilor nr. 7078 din 20 decembrie 2007 şi nr. 3583 din data de 11 octombrie 2007 emise de C.C.N.S.A.S. şi să se dispună, pe fond, anularea deciziilor contestate ca nelegale şi netemeinice.
Prin Sentinţa civilă nr. 2/F din data de 21 aprilie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a curţii de apel şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a litigiului în favoarea Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal. Recursul declarat de reclamantul P.N. împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia nr. 6982 din data de 25 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, dispunându-se în consecinţă casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Prin Sentinţa civilă nr. 3989 din data de 6 iunie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului P.N.. S-a învederat, în considerentele hotărârii pronunţate, că motivul de nulitate privind faptul că numai persoanele care candidează sau ocupă o demnitate sau o funcţie prevăzută de art. 2 din Legea nr. 187/1999 puteau face obiectul unei astfel de verificări din partea C.N.S.A.S. nu este întemeiat având în vedere că potrivit art. 5 alin. (1) şi (2) din acest act normativ prin poliţie politică se înţelege toate acele activităţi ale securităţii statului sau ale altor structuri şi instituţii cu caracter represiv, care au vizat instaurarea şi menţinerea puterii totalitar comuniste, precum şi suprimarea sau îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, fiind agent al poliţiei politice comuniste orice persoană care, având calitatea de lucrător operativ al organelor de securitate sau de miliţie, inclusiv ofiţer acoperit, în perioada 1945 – 1989, a desfăşurat activităţi de poliţie politică în sensul legii. Împrejurarea că C.N.S.A.S. urma a efectua verificarea cu privire la persoanele menţionate în art. 2 din Legea nr. 187/1999 iar nu şi pentru alte persoane nu poate fi reţinută ca motiv de nelegalitate a actelor atacate, având în vedere că legea nu exclude prin modul de definire a calităţii de agent al poliţiei politice persoanele care nu pot fi încadrate în art. 2. Mai mult, a constatat judecătorul fondului că instanţa nu poate verifica împrejurarea excluderii reclamantului din ipotezele reglementate de art. 2 din Legea nr. 187/1999.
Cu referire la pretinsele încălcări ale art. 15 din Legea nr. 187/1999, instanţa de fond a reţinut că aceste susţineri sunt nefondate, reclamantul având posibilitatea de a formula în termen contestaţie împotriva Deciziei nr. 3583 din 11 octombrie 2007 în cadrul căreia a invocat necitarea şi nerespectarea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 15 alin. (7) din Legea nr. 187/1999, aceleaşi susţineri fiind reiterate şi în faţa instanţei. Prin faptul formulării în termen a contestaţiei administrative a fost complinită sancţiunea nulităţii deciziei iniţiale, iar nerespectarea termenului de efectuare şi finalizare a verificărilor prevăzute de art. 15 alin. (7) din Legea nr. 187/1999 nu poate fi considerat motiv de nelegalitate a deciziei iniţiale, având natura unui termen de recomandare, încălcarea acestuia conducând eventual la aplicarea unei sancţiuni disciplinare.
Susţinerile privind încălcarea dreptului la apărare concretizate în omisiunea pârâţilor de a proceda la citarea reclamantului şi de a-i permite acestuia să îşi susţină apărarea, precum şi de a avea acces la documentele care au stat la baza verificării au fost apreciate ca fiind neîntemeiate, având în vedere că la filele 19 – 20 există dovada citării reclamantului pentru data de 13 decembrie 2007 ora 12,00 la sediul pârâtului în vederea susţinerii contestaţiei administrative. Or, data primirii prin poştă a citaţiei fiind 13 decembrie 2007, reclamantul avea posibilitatea de a expedia prin mijloace electronice susţinerile sale sau eventual solicita o amânare a dezbaterilor pentru o imposibilitate de prezentare. Dealtfel, s-a arătat, reclamantul nu a contestat veridicitatea documentelor care au stat la baza emiterii Deciziei nr. 3583 din 11 octombrie 2007 nici în faţa instanţei, astfel încât susţinerea privind necesitatea cunoaşterii acestora în faţa C.N.S.A.S. nu poate fi primită.
Împrejurarea că pârâţii aveau obligaţia comunicării către reclamant a deciziei prin care i-a fost respinsă contestaţia în termen de 15 zile de la data emiterii acesteia nu poate constitui un motiv de nelegalitate a acesteia, o atare împrejurare determinând exclusiv momentul începerii curgerii termenului pentru contestarea deciziei în faţa instanţei de judecată.
Curtea de apel a apreciat ca neîntemeiată şi susţinerea privind lipsirea reclamantului de dreptul de a fi asistat de un apărător pe parcursul verificărilor şi a soluţionării contestaţiei administrative, având în vedere că de acest drept a avut posibilitatea de a beneficia în faţa unei instanţe independente în sensul art. 6 din C.E.D.O. investită cu soluţionarea acţiunii. Faptul că documentele care au stat la baza adoptării deciziilor atacate se află în deţinerea pârâtului C.N.S.A.S. nu poate conduce la reţinerea unei lipse de corectitudine din partea acestuia în soluţionarea contestaţiei reclamantului, având în vedere că aceste documente nu au fost contestate ca fiind modificate de către pârât, acesta aflându-se exclusiv în detenţia acestora, fiind întocmite de către alte autorităţi la o dată anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 187/1999.
În privinţa criticilor pe fondul cauzei, prima instanţă a constatat că şi acestea sunt neîntemeiate, din următoarele motive.
Astfel, dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 187/1999 în vigoare la data pronunţării actelor atacate nu prevedeau ca şi condiţie pentru reţinerea calităţii de agent al poliţiei politice comuniste împrejurarea ca instituţia angajatoare să fie sau nu înfiinţată în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare la data respectivă, nefiind instituită prezumţia unei răspunderi morală şi colectivă, ci exclusiv constatarea existenţei unei categorii de persoane care având calitatea de lucrător operativ al organelor de securitate sau de miliţie, inclusiv ofiţer acoperit, în perioada 1945 – 1989, a desfăşurat activităţi de poliţie politică, respectiv toate acele activităţi ale securităţii statului sau ale altor structuri şi instituţii cu caracter represiv, care au vizat instaurarea şi menţinerea puterii totalitar comuniste, precum şi suprimarea sau îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Nefondată a fost considerată şi susţinerea în sensul că reclamantul nu a deţinut funcţii de conducere în partid, că nu ar fi avut putere de decizie şi nu ar fi luat hotărâri care să vizeze drepturile şi libertăţile cetăţenilor, deoarece pentru aceste categorii de persoane a fost reglementată ipoteza prevăzută de art. 5 alin. (4) din Legea nr. 187/1999, respectiv faptul că ”sunt asimilaţi colaboratorilor prevăzuţi la alin. (3) persoanele care, având competenţe decizionale, juridice ori politice, au luat decizii, la nivel central sau local, cu privire la activităţi de poliţie politică ale securităţii statului ori cu privire la activitatea altor structuri de represiune ale regimului totalitar comunist”.
Nici susţinerea referitoare la existenţa unei neconcordanţe între motivarea în fapt şi hotărârile C.N.S.A.S. nu a fost reţinută de judecătorul fondului, statuându-se, prin raportare la ansamblul probatoriu, că împrejurarea că reclamantul nu a dispus măsuri cu caracter penal sau de anchetă penală nu poate conduce la nelegalitatea actelor atacate, în condiţiile în care (faţă de prevederile art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 187/1999) nu este necesară pentru reţinerea calităţii de agent al poliţiei politice comuniste şi luarea unor astfel de măsuri şi exclusiv acele activităţi ale securităţii statului sau ale altor structuri şi instituţii cu caracter represiv, care au vizat instaurarea şi menţinerea puterii totalitar comuniste, precum şi suprimarea sau îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, fiind notoriu că urmare a acestor măsuri luate de către agenţii fostei securităţi erau luate măsuri sancţionatorii cu caracter penal sau cel puţin administrativ în privinţa persoanelor care au făcut obiectul unor astfel de măsuri.
În fine, instanţa de fond a precizat că este nefondată şi susţinerea reclamantului privind o pretinsă incompatibilitate a membrilor care au pronunţat Decizia nr. 3583 din 11 octombrie 2007, precum şi decizia de soluţionare a contestaţiei, având în vedere, pe de o parte, că nu era prevăzută în Legea nr. 187/1999 condiţia obligativităţii soluţionării contestaţiei de către alte persoane, şi, pe de altă parte, că reclamantul a avut posibilitatea de a-i fi analizată contestaţia de către o instanţă independentă.
Împotriva Sentinţei civile nr. 3989 din data de 6 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs în termen legal reclamantul P.N., prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac şi casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Reclamantul şi-a întemeiat cererea de recurs pe prevederile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., după cum urmează:
1. Hotărârea a fost dată prin încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
S-a învederat, sub acest aspect, în primul rând, că prin acţiunea în contencios administrativ formulată reclamantul a invocat şi a făcut dovada că Decizia nr. 3583 din 11 octombrie 2007, atacată în litigiu, a fost dată cu încălcarea flagrantă a elementarului drept la apărare, reclamantul nu numai că nu a fost audiat dar nici măcar nu a fost citat, ceea ce reprezintă o încălcare flagrantă a legii care atrage după sine nulitatea absolută.
Recurentul a mai arătat că, mai mult decât atât, inclusiv după formularea şi depunerea contestaţiei împotriva Deciziei nr. 3583 din data de 11 octombrie 2007 nu a fost legal citat conform prevederilor art. 16 alin. (3) din Legea nr. 187/1999, în condiţiile în care pentru data de 13 decembrie 2007 ora 12,00 C.N.S.A.S. Bucureşti a expediat pretinsa citaţie în data de 11 decembrie 2007, aceasta a fost francată de Poşta Braşov în data de 13 decembrie 2007 şi apoi a fost depusă în cutia poştală în data de 17 decembrie 2007.
Or, faţă de această situaţie evidentă, Curtea de Apel Bucureşti, în loc să constate nelegalitatea citării şi neacordarea cu rea intenţie a dreptului elementar la apărare, a motivat, total nefundamentat, că reclamantul ar fi avut la îndemână posibilitatea de a expedia prin mijloace electronice susţinerile sau eventual de a solicita o amânare a dezbaterilor pentru imposibilitatea de prezentare.
În aceeaşi ordine de idei, reclamantul a precizat că pentru termenul de judecată din data de 6 iunie 2011 a fost citat la Curtea de Apel Bucureşti, în data de 3 iunie 2011, deci sub termenul de 5 zile prevăzut de lege, astfel că citarea este lovită de nulitate deoarece s-a făcut prin înfrângerea şi sub sancţiunea prevederilor art. 89 şi 105 alin. (2) C. proc. civ. Deşi nelegal citat şi solicitând prin fax şi prin adresă un termen pentru angajarea unui apărător, curtea de apel a respins cererea şi a preferat să rămână în pronunţare fără a-i da posibilitatea recurentului să se apere şi să propună probele pe baza cărora să se procedeze la o judecată justă şi dreaptă.
2. Motivele pe care se sprijină hotărârea sunt, după caz, ori contradictorii ori străine de natura pricinii.
Instanţa de fond, s-a arătat, a reţinut ca nefondate solicitările reclamantului de a constata încălcarea cu rea credinţă a prevederilor art. 15 din Legea nr. 187/1999 pe simplul motiv că a avut posibilitatea de a formula în termen contestaţia împotriva Deciziei nr. 3583 din 11 octombrie 2007, deşi recurentul a susţinut cu tărie că nu a fost citat absolut deloc exact în faza cercetărilor administrative când putea şi trebuia să-şi susţină nevinovăţia şi punctele de vedere în apărare.
Mai mult decât atât, pentru ca hotărârea atacată să fie total nelegală, instanţa de fond a mai reţinut şi faptul că formularea în termen a contestaţiei împotriva Deciziei nr. 3583 din 11 octombrie 2007 a complinit sancţiunea nulităţii deciziei contestate pe motive de necitare şi de neacordare a dreptului la apărare.
3. Instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Recurentul a susţinut că motivul de nulitate invocat prin acţiunea introductivă privind faptul că nu se încadrează în categoria persoanelor care ocupă una din funcţiile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 187/1999 a fost respins prin schimbarea naturii şi înţelesului acestui text de lege, instanţa formulând o cu totul altă motivare, mai la îndemână, în sensul s-a rezumat a face precizări asupra noţiunii de poliţie politică, în loc să clarifice veridicitatea motivului invocat raportat la textul de lege. Mai mult decât atât, in finalul motivării, instanţa, în loc să facă aplicaţiunea principiului conform căruia ”acolo unde legea nu distinge, nimeni nu are voie să distingă”, a apreciat că, chiar dacă reclamantul nu se încadrează în prevederile art. 2 din lege, oricum poate face obiectul acestor verificări. Or, a precizat recurentul că el a solicitat instanţei să constate că nu se încadrează în acest articol de lege ca funcţie deţinută iar nu ca persoană asupra căreia se pot efectua verificări conform prevederilor legale.
Pe de altă parte, reclamantul a arătat că prin hotărârea atacată i s-a imputat faptul că nu a contestat veridicitatea documentelor care au stat la baza emiterii Deciziei nr. 3583 din 11 decembrie 2002 şi că nu a invocat faptul că ar fi fost modificate de către pârât. Or, în condiţiile în care reclamantul nu a fost citat, nu a fost audiat şi nici nu i s-a prezentat materialul probator, acesta nici nu avea cum să le conteste sau să invoce că ar fi false. Nu a înţeles recurentul de ce nici măcar instanţa de fond nu i-a dat posibilitatea să-şi exprime punctul de vedere pe materialul probator, nu i-a dat posibilitatea să depună probe în apărare, dar s-a grăbit să interpreteze în mod greşit actul juridic în sensul în care activităţile desfăşurate au fost catalogate ca fiind de poliţie politică.
3. Hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
A învederat reclamantul că prin hotărârea atacată prima instanţă nu s-a pronunţat asupra nulităţii absolute a Deciziei nr. 3585/2007 pronunţată de C.N.S.A.S. sub imperiul Legii nr. 187/1999 declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 31 ianuarie 2008. Faptul că prin O.U.G. nr. 24/2008 legiuitorul a dat în competenţa instanţelor de contencios administrativ soluţionarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor civile şi a statuat că acestea puteau continua judecata potrivit prevederilor acesteia examinând cauza sub toate aspectele nu este de natură a elimina cercetarea deciziilor contestate de reclamant sub aspectul nulităţii absolute din moment ce acestea fuseseră emise în baza unei norme căreia i se constatase deja caracterul neconstituţional, efectul ”ex nunc” al soluţiilor Curţii Constituţionale nefiind încălcat.
A mai susţinut recurentul că nici modificările aduse O.U.G. nr. 24/2008 prin Legea nr. 293/2008 nu exclude posibilitatea cenzurării cauzelor din punctul de vedere al nulităţii absolute al deciziilor date sub imperiul legii neconstituţionale deoarece, odată cu reschimbarea competenţei instanţelor de judecată în soluţionarea cauzelor aflate pe rol, legiuitorul a făcut precizarea că se va continua judecarea cauzelor cu luarea în considerare a probelor admise şi a actelor procesuale efectuate, permiţându-le astfel să se pronunţe nu numai pe fondul cauzei dar şi pe excepţiile de nulitatea absolută. În consecinţă, reclamantul a relevat că este complet nelegal ca, din cauza nereglementării exprese a situaţiilor tranzitorii, instanţele să pronunţe hotărâri diferite în cazuri identice şi contrare C.E.D.O.
A mai susţinut reclamantul că instanţa de fond i-a respins contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. 3585 din 11 octombrie 2007 fără a analiza fondul cauzei în sensul de a constata că aceasta este lovită de nulitate absolută în conformitate cu prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, din următoarele considerente:
Au fost nesocotite prevederile convenţionale citate mai sus deoarece acelaşi organ, respectiv C.C.N.S.A.S. a adoptat atât Decizia nr. 3583 din 11 octombrie 2007 prin care s-a stabilit că reclamantul a fost agent al poliţiei politice dar şi Decizia nr. 7078 din 20 decembrie 2007 prin care a fost respinsă contestaţia recurentului. Or, cum între organul care a efectuat ancheta administrativă şi a stabilit calitatea şi organul care a soluţionat contestaţia există o identitate perfectă, este evident că, potrivit practicii C.E.D.O., a avut loc o încălcare a prevederilor art. 6 din Convenţie. În situaţia în care aceeaşi membri ai unei autorităţi exercită succesiv şi în privinţa aceloraşi decizii, ambele competenţe, respectiv cea de decizie şi cea de examinare a legalităţii, are loc o confuzie a funcţiilor în gândirea membrilor componenţi ai C.C.N.S.A.S., care conduce la decizii greşite. Prin urmare, s-a opinat că exercitarea succesivă de către acelaşi organ a ambelor competenţe a condus indubitabil la imparţialitatea structurală a instituţiei şi astfel la respingerea contestaţiei reclamantului.
Reclamantul a mai relevat că modul de compunere a C.C.N.S.A.S., respectiv din membri numiţi de preşedinţie, de primul ministru, de parlament şi de partidele politice, inspiră neîncredere în imparţialitatea judecăţilor şi în justeţea soluţiilor date într-o societate liberă şi democratică. Pe de altă parte, reclamantul a mai susţinut că faptul că din C.C.N.S.A.S. au făcut parte persoane care au avut de suferit de pe urma măsurilor luate de securitate a afectat în mod serios independenţa acestor membri faţă de instituţia judecătoare şi de propria conştiinţă profesională. De asemenea, a mai precizat recurentul că deciziile contestate sunt lovite de nulitate absolută şi pentru faptul că componenţa Colegiului nu a fost stabilită legal, iar lucrările acestuia s-au efectuat cu membri care nu îndeplineau condiţiile imperative prevăzute de lege în sensul că A.N.I., prin actul de constatare emis în data de 3 februarie 2010, a făcut publică starea de incompatibilitate în care s-a aflat M.D., membru C.N.S.A.S. începând cu data de 27 martie 2006.
În ceea ce priveşte motivarea pe fondul pricinii, recurentul a socotit că hotărârea atacată este nefondată şi neîntemeiată, pentru următoarele argumente:
Instanţa de fond în mod greşit a apreciat că pentru reţinerea calităţii de agent al poliţiei politice comuniste nu are nicio relevanţă faptul că instituţia angajatoare era înfiinţată şi funcţiona în conformitate cu prevederile legale la acea dată fiind suficientă calitatea de lucrător operativ în această instituţie. per a contrario, nu are nicio relevanţă dacă, angajat fiind, nu ai desfăşurat activităţi de natura poliţiei politice pentru că simplul fapt al calităţii de angajat o atrage după sine şi pe cea de agent, acest lucru dovedind faptul că instanţa nu s-a aplecat asupra dovedirii eventualelor elemente de poliţie politică ci asupra apartenenţei faţă de o instituţie.
Tot nefondată a fost considerată şi motivarea instanţei dată pe capătul de apărare dovedit şi conform căruia reclamantul nu a deţinut funcţii de conducere în partid sau în securitate care să-i fi conferit puterea de decizie necesară încălcării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Or, prima instanţă trebuia să facă diferenţa între atribuţiunea de a aviza o cerere de plecare în străinătate şi aceea de a aproba sau respinge o plecare în străinătate; cu sau fără aviz, persoanele cu funcţii de răspundere aprobau sau respingeau plecările în străinătate, simplul fapt al avizării neputând fi catalogat ca acţiune de poliţie politică, în condiţiile în care Serviciul paşapoarte era cel care propunea admiterea sau respingerea cererii de plecare în străinătate. Instanţa de fond a lăsat să se înţeleagă că avizarea este sinonimă aprobării sau respingerii, fapte care nu erau in competenţa reclamantului şi de care nu se face vinovat în contextul în care persoana în cauză a primit aprobarea şi a plecat în străinătate din anul 1996.
Instanţa în mod greşit a reţinut faptul că verificarea persoanelor care plecau în interes de serviciu în străinătate şi cu precădere în ţările arabe unde se intensificau activităţile teroriste erau de natură să afecteze în vreun fel drepturile la libertatea de exprimare ori libertatea opiniilor persoanelor astfel cum se încearcă a se interpreta prin decizia atacată. Faptul efectuării de verificări nu poate fi culpabil ci numai eventualele măsuri abuzive care s-ar fi întreprins în urma derulării lor. Ori, cum C.N.S.A.S. nu a putut face dovada contrarie, rezultă că nu-i pot fi imputate reclamantului fapte care să susţină că a restrâns în vreun fel drepturile şi libertăţile cetăţenilor mai ales în contextul în care activitatea cu caracter antiterorist nu este compatibilă cu cea de poliţie politică.
A mai arătat reclamantul că cu toate că instanţa a statuat că nu a dispus în niciun fel şi niciodată măsuri de natură penală, de anchetă penală sau oricare altele cu caracter represiv, cu vădită rea intenţie a apreciat însă, în mod tendenţios şi nedovedit, că s-ar fi putut lua astfel de măsuri de către unele structuri şi instituţii cu caracter represiv. Ori, prin aceasta, instanţa nu a făcut altceva decât să recunoască că recurentul nu a desfăşurat activităţi de poliţie politică ori altele cu caracter represiv.
Recurentul a mai învederat că nu a existat nicio persoană care să fi fost afectată pe nedrept ca urmare a activităţii sale de ofiţer de informaţii. Avertizarea, ca măsură cu caracter preventiv luată în cazul unor persoane care încălcau legea, astfel cum s-a inserat în deciziile atacate, nu aveau un caracter punitiv şi s-a datorat caracterului preventiv al activităţii acestei instituţii instituit cu precădere după anul 1978. Verificările informative care se efectuau în virtutea atribuţiunilor de serviciu nu erau de natură să afecteze sau să aducă în vreun fel atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, numai poate eventualele măsuri abuzive întreprinse în urma acestor verificări, ceea ce este exclus în litigiu.
În fine, reclamantul a susţinut că deţine foarte multe înscrisuri şi documente în probaţiune iar judecătorul fondului nu i-a respectat dreptul la apărare şi nu i-a acordat posibilitatea de a le administra în vederea desfăşurării unei judecăţi drepte şi echitabile.
Intimaţii C.C.N.S.A.S. şi C.N.S.A.S. nu au depus la dosar întâmpinare.
În cauză a formulat cerere de intervenţie în interesul intimaţilor C.C.N.S.A.S. şi C.N.S.A.S., U.A., care a fost admisă în principiu, prin încheierea de şedinţă din data de 15 iunie 2012.
Recurentul P.N., prin întâmpinare depusă la dosar pentru termenul de judecată din 5 octombrie 2012, a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de intervenţie formulată de intervenientul U.A., pentru următoarele considerente: - cererea de intervenţie este formulată de o persoană lipsită de interes procesual; - intervenientul nu invocă nici un fel de vătămare pe care ar fi suferit-o în urma măsurilor întreprinse de fosta securitate; - cererea de intervenţie este străină cauzei aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; - conţinutul cererii de intervenţie este pertinent numai din punctul de vedere al faptului că dovedeşte fără putinţă de tăgadă că reclamantul nu a desfăşurat activităţi de poliţie politică.
Recursul declarat de P.N. împotriva Sentinţei civile nr. 3989 din data de 6 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII- a de contencios administrativ şi fiscal, este fondat şi va fi admis, cu consecinţa casării hotărârii atacate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru considerentele ce se vor arăta în cele ce urmează.
Calea extraordinară de atac a recursului se poate exercita, printre altele, potrivit art. 304 punctul 5 C. proc. civ., atunci „când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2)”. Art. 105 alin. (2) C. proc. civ. prevede, textual, că „Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.
În mod evident, textul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. instituie regimul de drept comun în materia nulităţii actelor de procedură civilă, şi el are în vedere două ipoteze distincte de nulitate, una constând în nesocotirea formelor legale (adică, în sens generic, cu încălcarea regulilor de desfăşurare a procesului civil, indiferent dacă aceste forme privesc elementele exterioare ale actului, extrinseci sau pe cele interioare, intrinseci, precum şi indiferent dacă respectivele norme sunt reglementate prin dispoziţii imperative sau dispozitive, prin norme onerative sau prohibitive) şi cealaltă în întocmirea actului de procedură de către un funcţionar necompetent. În ambele situaţii, nulitatea nu operează în mod automat, ci numai în măsura în care s-a produs părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată în alt mod: astfel, ori de câte ori vătămarea nu există sau se poate înlătura, nulitatea nu va opera, chiar dacă este invocată pe calea recursului, iar dacă s-au încălcat însă reguli de procedură, şi condiţiile stabilite de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. sunt întrunite, nulitatea va putea fi invocată în faţa instanţei de recurs.
Sfera de aplicaţie a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. cuprinde cele mai variate neregularităţi de ordin procedural (în afara celor avute în vedere de art. 304 pct. 1 și 4 din acelaşi cod, cu alte cuvinte în afară de greşita alcătuire a instanţei, de nerespectarea principiului continuităţii, de necompetenţa instanţei, de depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti), precum şi încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil (altele decât cele care prezintă incidenţă în contextul celorlalte motive de recurs indicate de art. 304 C. proc. civ.).
Indiscutabil, în procesul civil părţile au posibilitatea legală de a participa în mod activ la desfăşurarea judecăţii, atât prin susţinerea şi dovedirea drepturilor proprii, cât şi prin dreptul de a combate susţinerile părţii potrivnice şi de a-şi exprima poziţia faţă de măsurile pe care instanţa le dispune. Nerespectarea dreptului la apărare, drept fundamental al procesului civil (şi care rezidă în asigurarea posibilităţii pentru părţile litigiului de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii, de a lua cunoştinţă de cuprinsul dosarului, de a propune probe, de a-şi face apărări, de a-şi prezenta susţinerile atât în scris cât şi oral, şi de a exercita căile legale de atac, în condiţiile reglementate de lege), este sancţionată cu nulitatea hotărârii. Noţiunea de „proces echitabil” presupune, prin urmare, respectarea şi a principiului dreptului la apărare, iar judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea şi să respecte el însuşi principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancţiunile prevăzute de lege.
Se constată, în litigiu, că documentaţia care a stat la baza emiterii Deciziei nr. 3583 din data de 11 octombrie 2007 (prin care s-a decis că reclamantul Paraschiv Nicolae a fost agent al poliţiei politice comuniste) şi a Deciziei nr. 7078 din data de 20 decembrie 2007 (prin care a fost respinsă contestaţia reclamantului şi a fost menţinută Decizia nr. 3583 din 11 octombrie 2007), ambele emise de C.C.N.S.A.S., a fost depusă la dosarul cauzei numai pentru termenul de judecată din data de 23 mai 2011 (la care recurentul nu a fost prezent, nici personal şi nici prin reprezentant convenţional), fiind comunicată reclamantului la data de 30 mai 2011, odată cu citaţia pentru termenul de judecată din 6 iunie 2011, când s-a pronunţat hotărârea recurată.
Cererea reclamantului P.N., formulată la data de 3 iunie 2011, prin care s-a solicitat acordarea unui nou termen de judecată, în vederea angajării unui avocat şi pentru pregătirea apărării, a fost respinsă – prin preambulul Sentinţei civile nr. 3989 din data de 6 iunie 2011 - ca neîntemeiată (fără a se proceda însă la arătarea motivelor de fapt şi de drept care au stat la baza acestei dispoziţii a instanţei de fond), iar această soluţie a condus la imposibilitatea pentru recurent de a propune eventuale dovezi în susţinerea pretenţiilor sale şi de a participa la formularea, oral şi/sau scris, a concluziilor cu ocazia soluţionării fondului cauzei.
Or, procedând în această manieră, prin raportare la circumstanţele mai sus descrise, prima instanţă a nesocotit dreptul reclamantului de a beneficia în mod plenar şi efectiv de dreptul la apărare, şi a încălcat, în consecinţă, dreptul recurentului la un proces echitabil, în sensul prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O.
În consecinţă, cum prin hotărârea dată de judecătorul fondului s-a produs reclamantului o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin anularea acestui act procedural civil, urmată de reluarea judecăţii în faţa primei instanţe cu asigurarea respectării principiului dreptului la apărare, se va dispune, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a dispoziţiilor art. 312 alin. (1) și (3) şi art. 313 C. proc. civ., admiterea recursului declarat de P.N. împotriva sentinţei civile nr. 3989 din data de 6 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII- a de contencios administrativ şi fiscal, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Instanţa de fond, cum dispune expres art. 315 alin. (3) C. proc. civ., va rejudeca litigiul din nou, ţinând seama de toate motivele invocate de reclamant prin acţiune şi de celelalte motive de recurs de care s-a prevalat recurentul întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi a căror examinare a devenit inutilă, prin raportare la soluţia dispusă prin prezenta decizie, de casare totală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de P.N. împotriva Sentinţei civile nr. 3989 din 6 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2012
| ← ICCJ. Decizia nr. 4840/2012. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4822/2012. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
