ICCJ. Decizia nr. 484/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 484/2012
Dosar nr. 738/2/2010
Şedinţa publică de la 2 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta G.R. a chemat în judecată pe pârâtele Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând:
1. obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să analizeze şi să finalizeze cu prioritate dosarul acesteia, nr. 45671/CC, fiind un caz special, conform art. 3 din Decizia internă a Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008;
2. obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire până la concurenţa sumei de 248.855 Euro, echivalent în RON la cursul BNR din data emiterii deciziei, stabilită conform raportului de expertiză extrajudiciară de evaluare, întocmită de membrul acreditat A.N.E.V.A.R., D.G., în conformitate cu Standardele Internaţionale de Evaluare şi metodele de evaluare recunoscute de A.N.E.V.A.R. şi agreate de pârâte, reprezentând cuantumul despăgubirilor pentru imobilul compus din construcţii în suprafaţă utilă de 164,08 mp şi teren în suprafaţă de 252 mp, situat în Bucureşti, str. Arh. D.H. nr. X, sector 2, în termen de 3 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii;
3. obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să emită titlul de plată pentru suma menţionată mai sus, pentru imobilul situat în Bucureşti, str. H. nr. X, sector 2, în termen de 3 zile de la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire;
4. obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin întâmpinare, a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză întocmit de expertul D.G. şi a susţinut că acest raport de expertiză nu poate fi reţinut în cauză, având în vedere dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 potrivit cărora evaluarea pretenţiilor de restituire în echivalent este atributul evaluatorilor autorizaţi, desemnaţi în mod aleatoriu de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 2090 din 17 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta G.R., în contradictoriu cu pârâtele Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire în favoarea reclamantei în conformitate cu procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în termen de 15 zile de la data rămânerii irevocabile a prezentei sentinţe, a respins acţiunea cu privire la restul pretenţiilor ca neîntemeiată şi a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt potrivit căreia, prin Notificarea nr. 1597 din 19 iulie 2001, reclamanta G.R. a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. Arh. D.H. nr. X, sector 2, în temeiul Legii nr. 10/2001.
Prin Sentinţa civilă nr. 7306 din 2 decembrie 2005 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, Primăria Municipiului Bucureşti a fost obligată să emită dispoziţie motivată privind Notificarea nr. 1597 din 19 iulie 2001.
Potrivit Dispoziţiei nr. 11960 din 28 iulie 2009 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, str. Arh. D.H. nr. X, sector 2.
Dosarul aferent Dispoziţiei nr. 11960 din 28 iulie 2009 a fost înaintat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor fiind sub nr. 45671/CC.
Potrivit afirmaţiilor pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în urma analizării Dosarului nr. 45671/CC, sub aspectul legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat, s-a constatat lipsa înscrisurilor privitoare la situaţia juridică actuală a terenului în suprafaţă de 140 mp, lipsa informaţiilor privind situaţia despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 112/1995, precum şi existenţa unor inadvertenţe în privinţa suprafeţei imobilului notificat, sens în care s-au emis către Primăria Municipiului Bucureşti Adresele nr. 45671/CC din 11 martie 2010, nr. 45671/CC din 15 iulie 2010 şi nr. 45671/CC din 7 octombrie 2010.
Lipsa acestor înscrisuri a fost completată de reclamantă, prin depunerea la dosarul cauzei a Adresei nr. 14 din 13 ianuarie 2011 emisă de SC F. SA, precum şi a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru imobilul situat în Bucureşti, str. Arh. D.H. nr. X, sector 2, iar toate aceste înscrisuri au fost comunicate pârâtelor la data de 11 februarie 2011, pentru termenul de judecată din 10 martie 2011.
Deşi pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, la solicitarea instanţei, a precizat că s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 3 din Decizia Comisiei Centrale nr. 2815 din 16 septembrie 2008, în sensul că a fost aprobată solicitarea reclamantei de analizare cu prioritate a Dosarului nr. 45671/CC din 15 iulie 2010 şi a fost desemnat un evaluator în vederea efectuării raportului de evaluare, din documentaţia depusă la dosarul cauzei nu rezultă efectuarea acestor operaţiuni prevăzute de procedura administrativă reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în scopul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Curtea a reţinut că termenul rezonabil de soluţionare a cererilor de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001 trebuie analizat atât în raport de durata procedurii administrative de soluţionare a notificărilor, cât şi de durata procedurii reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
În cauza dedusă judecăţii, Curtea a constatat că termenul rezonabil de soluţionare a cererii reclamantei, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu a fost respectat, în condiţiile în care notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 a fost soluţionată după 8 ani, deşi termenul legal este de 60 de zile, iar până în prezent Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu a procedat la emiterea titlului de despăgubire, fără a se invoca şi dovedi existenţa vreunui impediment legal care să justifice refuzul de efectuare a operaţiunilor administrative impuse de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Prin urmare, instanţa de fond a apreciat că acţiunea promovată de reclamantă este întemeiată în parte şi a dispus, în temeiul art. 18 alin. (1) şi (6) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, admiterea în parte a acesteia, în sensul obligării pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire în favoarea reclamantei în conformitate cu procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în termen de 15 zile de la data rămânerii irevocabile a prezentei sentinţe.
Totodată, Curtea a respins acţiunea în ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire şi a titlului de plată până la concurenţa sumei de 248.855 Euro, echivalent în RON la cursul BNR, stabilită conform raportului de expertiză extrajudiciară de evaluare, având în vedere că procedura de evaluare este prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, că desemnarea evaluatorului este atributul exclusiv al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. În plus, în sarcina pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu se poate reţine existenţa unui refuz de emitere a titlului de plată, atât timp cât procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu a fost finalizată prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În temeiul art. 274 şi art. 276 C. proc. civ., Curtea a dispus obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata către reclamantă a sumei de 1.000 RON reprezentând cheltuieli parţiale de judecată, având în vedere că pretenţiile acesteia au fost încuviinţate în parte şi că onorariul solicitat de avocat în valoare de 4.000 RON este excesiv în raport de complexitatea pricinii şi de activitatea prestată de acesta.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, autoritatea recurentă susţine că instanţa de fond, în mod nelegal, a obligat pârâta să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire, precizând că, în cauza dedusă judecăţii, etapa transmiterii dosarelor a fost parcursă în ceea ce priveşte dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantei, în sensul că dosarul aferent Dispoziţiei nr. 11960/2009 a fost transmis de Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 45671/CC.
Totodată, dosarul amintit mai sus a fost analizat în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat, constatându-se lipsa înscrisurilor privind situaţia juridică actuală a terenului în suprafaţă de 140 mp (252 mp - 112 mp terenul aferent celor 2 apartamente vândute în temeiul Legii nr. 112/1995), având în vedere Adresa nr. 120 din 29 ianuarie 2009 emisă de SC F. SA, în care se arată că terenul liber în suprafaţă de 20 mp este deţinut în baza contractelor de închiriere de către familiile S.O. şi D.Ş.
Referitor la etapa evaluării, recurenta subliniază faptul că, în cauza supusă judecăţii, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 3 din Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale, potrivit cărora, în cazuri excepţionale, temeinic motivate, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va putea decide tratarea cu prioritate a unui anumit dosar.
Astfel, în urma analizării cererii motivate formulate de către reclamantă şi a actelor medicale prezentate, Comisia Centrală a aprobat solicitarea acestuia, în şedinţa din data de 29 ianuarie 2010.
În aceste condiţii, nu se poate reţine existenţa unui refuz nejustificat din partea Comisiei Centrale cu privire la soluţionarea dosarului privind acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantei.
În ceea ce priveşte aspectele reţinute de instanţa de fond potrivit cărora urmarea procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, ar depăşi termenul rezonabil de soluţionare a cauzei, autoritatea recurentă susţine că acestea sunt neîntemeiate, întrucât instituirea procedurii administrative are ca raţiune asigurarea unei proceduri unice şi corecte pentru toate persoanele aflate în situaţii similare. Astfel, această procedură este pusă în aplicare cu claritate şi coerenţă rezonabilă pentru a evita posibila insecuritate juridică şi incertitudine pentru subiectele de drept vizate, fără ingerinţa unor factori externi, care să determine soluţii diferite în situaţii similare.
Totodată, recurenta susţine că instanţa de fond în mod netemeinic şi nelegal a obligat pârâta, în termen de 15 zile de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii, să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire, deoarece între data efectuării evaluării şi data emiterii deciziei de către Comisia Centrală există o perioadă în care raportul de evaluare se comunică persoanelor îndreptăţite, acestea din urmă pot formula obiecţiuni, la care evaluatorul desemnat trebuie să răspundă şi să comunice acest răspuns atât persoanelor îndreptăţite, cât şi Comisiei Centrale, cu menţiunea că obligaţia de a comunica raportul de evaluare, precum şi răspunsul la eventuale obiecţiuni revin evaluatorului desemnat şi nu Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Pe de altă parte, recurenta precizează că autoritatea pârâtă reprezintă Statul Român în litigiile ce vizează aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi, pe cale de consecinţă, aceasta nu poate fi obligată să plătească în nume propriu cheltuielile de judecată. Aceste aspecte nu vizează o împotrivire din partea Comisiei la acţiune, ci doar faptul că nu există un buget pentru plata cheltuielilor de judecată.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentă şi a dispoziţiilor art. 3041C. proc. civ., faţă de materialul probator şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
4.1. Legea nr. 247/2005 stabileşte procedura administrativă şi etapele din cadrul acesteia care trebuie parcurse în vederea emiterii unei decizii reprezentând titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Astfel fiind, în speţă sunt aplicabile prevederile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, conform cărora:
- alin. (1): „Deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe judeţe, conform eşalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”
- alin. (2): „Notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi de întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispoziţiilor sau după caz, a ordinelor.”
- alin. (21): „Dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale vor fi centralizate pe judeţe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de referatul conţinând avizul de legalitate al instituţiei prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.”
- alin. (22): „Deciziile/dispoziţiile sau, după caz, ordinele prevăzute la alin. (2) vor fi însoţite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare, total sau parţial, a unor alte bunuri sau servicii disponibile, deţinute de entitatea învestită cu soluţionarea notificării.
- alin. (3): „În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Biroul Central constituit prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1329/2003 va proceda la predarea, pe bază de proces-verbal de predare-primire, către Secretariatul Comisiei Centrale a tuturor documentaţiilor depuse de către titularii deciziilor/dispoziţiilor motivate prin care s-a stabilit ca măsură reparatorie acordarea de titluri de valoare nominală şi care nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.”
- alin. (4): „Pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură.”
- alin. (5): „Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.”
- alin. (6): „După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate, şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisie Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.”
Legiuitorul a menţionat în mod detaliat şi procedura care urmează după efectuarea raportului de evaluare de către evaluatorul numit.
În mod expres, în art. 16 alin. (7) al acestui act normativ, se menţionează că „în baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.”
În alineatul 8 se arată că dispoziţiile alin. (1) - (2) şi (7), care reglementează procedura de emitere a titlului de despăgubire se aplică în mod corespunzător şi deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) şi art. 31 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, iar în cazul prevăzut la alin. (8), titlul de despăgubire se va emite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor până la concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse, actualizate cu indicele de inflaţie.
În cauză, este necontestat că reclamanta a solicitat ca, în baza Legii nr. 10/2001, să i se acorde măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Bucureşti, str. Arh. D.H. nr. X, sector 2, că procedura administrativă de restituire a imobilului în litigiu a început cu Notificarea nr. 1897 din 19 iulie 2001, iar, ca urmare, prin Dispoziţia nr. 11960 din 28 iulie 2009, Primăria Municipiului Bucureşti a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul precizat anterior către reclamantă, dosarul fiind transmis către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi înregistrat sub nr. 45671/CC în anul 2010.
În cauză s-a efectuat verificarea legalităţii măsurii de respingere a cererii de restituire în natură.
Recurenta a invocat în apărarea sa împrejurarea că s-a constatat lipsa înscrisurilor privind situaţia juridică actuală a terenului în suprafaţă de 140 mp, precum şi faptul că, în cauză, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 3 din Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008, hotărându-se tratarea cu prioritate a dosarului reclamantei.
Admiţând în parte acţiunea formulată de intimata-reclamantă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că cererea acesteia nu a fost soluţionată într-un termen rezonabil, ca garanţie a unui proces echitabil statuat la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce face ca netrimiterea dosarului la evaluator şi neemiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire să reprezinte un refuz nejustificat, soluţie pe care instanţa de recurs o apreciază ca fiind legală şi temeinică.
Astfel, potrivit Titlului VIII, Capitolul V - Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, art. 16 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei […], cu modificările şi completările ulterioare, „(5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. (6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire”.
După cum s-a arătat în expunerea rezumativă prezentată mai sus, criticile autorităţii recurente pornesc de la faptul că Legea nr. 247/2005 nu prevede niciun termen care să oblige autorităţile competente să soluţioneze cererile într-un anumit termen, iar termenul de 15 zile stabilit de instanţa de fond pentru emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire nu poate fi respectat într-o procedură administrativă complexă, astfel că nu există o încălcare a unui termen rezonabil şi, pe cale de consecinţă, nu se poate vorbi de un refuz nejustificat în sensul prevederilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că Titlul VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, nu prevede niciun termen limită pentru soluţionarea dosarelor privind emiterea titlurilor de despăgubire, termen care nu se regăseşte nici în Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, precum nici în Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, dar această situaţie nu poate constitui un argument pentru ca durata de soluţionare să fie lăsată la voia autorităţii competente.
Astfel, în primul rând, este unanim acceptat că unul dintre principiile care trebuie să guverneze activitatea organelor administraţiei publice este principiul operativităţii, care obligă orice structură administrativ ca, în scopul realizării interesului general, dar şi a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor particulare, să acţioneze în mod prompt, eficace şi eficient.
În acest sens, trebuie menţionată Recomandarea CM(2007/7) privind buna administrare, prin care Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări (administraţii), ca administraţiile publice să acţioneze şi să-şi execute obligaţiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei şi cu interesele care există în cauza respectivă.
Într-adevăr, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană şi intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată din TUE, recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, cetăţenii români sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept fundamental, în raport cu statutul lor de cetăţeni europeni.
Astfel, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparţial, corect şi într-un termen rezonabil.
Or, având în vedere dispoziţiile art. 20 din Constituţie, prevederile legale interne, atât cele cuprinse în legislaţia primară - Legea nr. 247/2005, în cazul de faţă, cât şi în reglementările secundare - H.G. nr. 1095/2005 şi Decizia nr. 2815/2008, în cazul de faţă, referitoare la procedura de soluţionare a cererilor care au ca scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului Român, nu pot fi nici interpretate şi nici aplicate cu ignorarea dreptului la o bună administrare şi cu încălcarea termenului rezonabil de soluţionare a cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare.
Pe de altă parte, trebuie menţionat şi faptul că, în jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a statuat că termenul rezonabil, ca garanţie a unui proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este pe deplin aplicabil şi în cadrul procedurilor administrative reglementate pentru soluţionarea oricăror cereri de către organele administraţiei publice centrale sau locale.
Deci, în concluzie, instanţa de fond a reţinut în mod întemeiat că autorităţile administrative competente, în lipsa unui termen legal, erau obligate să acţioneze într-un termen rezonabil pentru soluţionarea cererii intimatei-reclamante.
De asemenea, în raport cu data declanşării procedurii administrative - anul 2001 şi cu data înregistrării dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - anul 2010, precum şi în raport cu importanţa cauzei pentru intimata-reclamantă, dar şi cu atitudinea de tergiversare manifestată de autorităţile administrative competente, rezultă că instanţa de fond a apreciat în mod întemeiat încălcarea termenului rezonabil de către autorităţile respective, ceea ce reprezintă un refuz nejustificat în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit ca atitudinea de a nu soluţiona cererea unei persoane, manifestată cu exces de putere.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeaşi lege, prin exces de putere se înţelege exercitarea de către autorităţile publice a dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor competenţei legale sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Or, în cauză, aşa cum s-a argumentat mai sus, autorităţile administrative competente sesizate cu soluţionarea cererii formulate de intimata-reclamantă, şi-au exercitat dreptul de apreciere cu privire la intervalul de timp în care erau datoare să rezolve cererea în litigiu, cu încălcarea termenului rezonabil, ca element al dreptului fundamental la o bună administrare de care beneficiază intimata-reclamantă.
Astfel fiind, în mod întemeiat a reţinut instanţa de fond refuzul nejustificat în sarcina autorităţii publice recurente, pe care a obligat-o să emită titlul de despăgubire conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
4.2. Pe de altă parte, Înalta Curte reţine faptul că, în mod corect, instanţa de primă jurisdicţie a constatat că pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de lege, motiv pentru care a dispus obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
În condiţiile în care obiectul cererii de chemare în judecată constă în obligarea pârâtei la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, care nu a fost emisă nici până la această dată, iar autoritatea pârâtă a încercat să argumenteze că nu a refuzat nejustificat să soluţioneze cererea reclamantei, nu se poate vorbi despre o recunoaştere clară, necondiţionată şi neechivocă a „pretenţiilor” reclamantei în sensul art. 275 C. proc. civ., astfel că instanţa de fond a făcut corect aplicarea art. 274 alin. (1) din acelaşi cod.
Mai mult, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a procedat la reducerea cheltuielilor de judecată, potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în raport cu soluţia de admitere în parte a acţiunii.
În ceea ce priveşte etapa procesuală a recursului, din actele şi lucrările dosarului rezultă, fără putinţă de tăgadă, că intimata-reclamantă a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, depunând la dosar dovada achitării onorariului de avocat în cuantum de 2.000 de RON.
Având în vedere soluţia pronunţată de către instanţa de control judiciar, devin incidente dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., iar Înalta Curte, constatând culpa procesuală a recurentei, o va obliga pe aceasta la plata către intimată a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat în prezenta cauză, ca nefondat şi, în temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei civile nr. 2090 din 17 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta să plătească intimatei-reclamante suma de 2.000 RON cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 480/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 486/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
