ICCJ. Decizia nr. 486/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 486/2012
Dosar nr. 6014/2/2010
Şedinţa publică de la 2 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 6 iulie 2010, reclamanţii L.I. şi L.M. au chemat în judecată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând obligarea pârâtei la efectuarea controlului de legalitate în sensul analizării dosarului înregistrat la ANRP sub nr. 45075/CC sub aspectul legalităţii cererii de restituire în natură, în termen de maxim 30 de zile de la pronunţarea hotărârii, obligarea pârâtei la transmiterea dosarului către evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare a imobilului situat în Str. A. nr. X, sector 6, Bucureşti în termen de maxim 30 de zile de la efectuarea controlului de legalitate şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat, în esenţă, că, prin Dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 10456 din 9 mai 2008, s-a soluţionat Notificarea nr. 831 din 21 iunie 2001 şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în diferenţa dintre suma încasată şi valoarea de piaţa pentru imobilul compus din teren în suprafaţa de 300 mp şi construcţie în suprafaţă utilă de 114,31 mp situat în Bucureşti, Str. A. nr. X, sector 6, imobil ce nu poate fi restituit în natură şi care li se cuvine în temeiul Legii nr. 10/2001.
Reclamanţii au învederat că de la data emiterii Dispoziţiei, respectiv 9 mai 2008 şi până în prezent, au efectuat demersuri, personal şi prin reprezentant SC R.G.I. SA, în vederea transmiterii dosarului către C.C.S.D. şi ulterior, în vederea analizării acestuia din punct de vedere al legalităţii cererii de restituire în natură.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 2312 din 23 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanţii L.I. şi L.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca rămasă fără obiect şi a obligat pârâta la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.008,3 RON.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că dosarul de despăgubire nr. 45075/CC a fost analizat în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului situat în Municipiul Bucureşti, strada A. nr. X, sector 6, raportul de evaluare întocmit în acest dosar a fost aprobat în şedinţa din data de 19 ianuarie 2011 şi totodată, a fost emisă decizia reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., Curtea a apreciat că este întemeiat, reţinând culpa autorităţii pârâte în parcurgerea etapelor prevăzute în cadrul procedurii administrative reglementate de dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, fapt ce a determinat formularea prezentei acţiuni în instanţă şi implicit, efectuarea de către reclamanţi a cheltuielilor judiciare solicitate.
Cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat solicitat de reclamanţi, Curtea a făcut aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., motivat de complexitatea cauzei deduse judecăţii ce are ca obiect un act administrativ asimilat, respectiv obligarea autorităţii publice de a emite decizia solicitată în baza Legii nr. 247/2005, cauză care a fost soluţionată la al doilea termen de judecată.
La dosarul cauzei a fost depusă chitanţa de plată a onorariului de avocat în cuantum de 1.500 RON, însă instanţa de fond a considerat că această sumă este prea mare în raport de complexitatea cauzei pentru a fi inclusă integral în cheltuielile de judecată la care va fi obligată pârâta, motiv pentru care, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., a redus cuantumul cheltuielilor de judecată la suma de 1.008,3 RON.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Autoritatea recurentă critică soluţia primei instanţe de obligare la plata cheltuielilor de judecată, susţinând că dispoziţiile art. 275 C. proc. civ. sunt incidente în cauză, întrucât Comisia Centrală a recunoscut implicit dreptul subiectiv al reclamantului şi pretenţiile acestuia.
În subsidiar, autoritatea recurentă solicită micşorarea cuantumului cheltuielilor de judecată, în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Pe de altă parte, precizează recurentul-pârât, Comisia reprezintă Statul Român în litigiile ce vizează aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi, pe cale de consecinţă, aceasta nu poate fi obligată să plătească în nume propriu cheltuielile de judecată, iar aceste aspecte nu vizează o împotrivire la acţiune, ci doar faptul că nu există un buget pentru plata cheltuielilor de judecată.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurent şi a dispoziţiilor art. 3041C. proc. civ., faţă de materialul probator şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Critica recurentei referitoare la faptul că în mod greşit a fost obligată la cheltuieli de judecată deşi nu a pierdut procesul, este nefondată.
Necontestat este faptul că în timpul derulării procesului dintre părţi a fost soluţionată cererea reclamanţilor prin emiterea Deciziei reprezentând titlul de Despăgubire nr. 9185 din 19 ianuarie 2011 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, fapt care a condus la rămânerea fără obiect a litigiului în cauză şi pronunţarea în acest sens a sentinţei recurate.
Potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) din C. proc. civ., cheltuielile de judecată urmează a fi plătite de partea care a căzut în pretenţii.
Chiar dacă acţiunea formulată de reclamanţii a rămas fără obiect nu se poate reţine că recurenta-pârâtă nu are obligaţia de restituire a cheltuielilor de judecată, neavând culpă procesuală, întrucât din vina sa a fost declanşat procesul între părţi.
Faţă de pasivitatea autorităţii pârâte, intimaţii-reclamanţi au efectuat demersuri în vederea valorificării drepturilor lor, iar nesoluţionarea dosarului de către Comisia Centrală a generat necesitatea introducerii cererii de chemare în judecată la data de 6 iulie 2010.
Argumentele recurentei-pârâte în ceea ce priveşte complexitatea procedurii administrative nu pot fi reţinute ca o justificare în ceea ce priveşte lipsa culpei procesuale, întrucât autoritatea pârâtă este ţinută de respectarea termenelor prevăzute de dispoziţiile legale incidente în cauză privind soluţionarea cererilor ce îi sunt adresate şi de respectarea principiului operativităţii, ca principiu de bază al desfăşurării activităţii acesteia.
Prin urmare, în raport de situaţia de fapt expusă, procesul între părţi s-a purtat din vina recurentei-pârâte căreia îi incumba obligaţia soluţionării cererilor formulate, implicit emiterea actelor administrativ-fiscale potrivit competenţei sale.
Cum aceste acte au fost emise după formularea cererii de chemare în judecată, în mod corect instanţa de fond a reţinut culpa procesuală a recurentei-pârâte şi a făcut aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 274 alin. (2) C. proc. civ.
Mai mult, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a procedat la reducerea cheltuielilor de judecată, potrivit art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., la solicitarea pârâtei.
Avându-se în vedere considerentele expuse, instanţa de recurs apreciază că instanţa de fond în mod corect a făcut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., astfel că nu poate reţine incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
De altfel, în practica sa anterioară (exempli gratia Decizia nr. 3513 din 16 octombrie 2008, publicată în Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 2008, Ed. C.H. Beck 2009, pag. 321), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că, întrucât temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părţii, acordarea cheltuielilor de judecată este justificată şi atunci când cererea este respinsă ca rămasă fără obiect faţă de împrejurarea că actul administrativ (tipic, sau ca în cauza de faţă, asimilat) era în fiinţă în momentul sesizării instanţei şi astfel culpa procesuală a părţii exista în momentul declanşării litigiului.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de instituţia pârâtă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei civile nr. 2312 din 23 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 484/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 487/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
