ICCJ. Decizia nr. 487/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 487/2012
Dosar nr. 6272/2/2010
Şedinţa publică de la 2 februarie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 13 iulie 2010, reclamanţii S.R.R. şi F.S.S. au chemat în judecată pe pârâta Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând instanţei, în principal, stabilirea valorii pentru teren şi construcţii situate în B-dul 16 D. nr. X (fostul B-dul 6 M.) şi str. P. (fostă V.) nr. X, în total 5.978 mp, prin efectuarea expertizei de către un evaluator autorizat ANEVAR şi obligarea pârâtei să emită decizia de acordare a titlului de despăgubire în cuantumul stabilit de expertiza evaluatorie, iar în subsidiar, obligarea pârâtei să înainteze Dosarul nr. 29134/CC aferent Deciziei nr 314 din 5 octombrie 2006 a AVAS de acordare de măsuri reparatorii unui evaluator autorizat sau unei societăţi de evaluare desemnată în vederea întocmirii raportului de evaluare în termen de 30 de zile, potrivit Capitolului V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, obligarea pârâtei să emită decizia de acordare a titlului de despăgubire în cuantumul stabilit de expertiza evaluatorie, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, prin Notificarea nr. 846 din 12 noiembrie 2001, înregistrată la AVAS cu nr. DJ2/4409 din 1 august 2003, au solicitat despăgubiri pentru "teren cu diferite construcţii precum şi casă şi curte în B-dul 16 D. nr. X (fostul B-dul 6 M.) şi str. P. (fostă V.) nr. X, în total 5.978 mp".
Prin Decizia nr. 314 din 5 octombrie 2006, AVAS a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în suprafaţă de 5.978 mp, înscris în CF 4581 Timişoara, iar dosarul a fost înaintat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor unde a fost înregistrat sub nr. 29134/CC din 29 ianuarie 2009.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 889 din 7 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea subsidiară astfel cum a fost formulată şi precizată de reclamanţii S.R.R. şi F.S.S., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a obligat pârâta să efectueze operaţiunile administrative prevăzute de Capitolul V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi să emită decizia cuprinzând titlul de despăgubire în ce priveşte drepturile patrimoniale ale reclamanţilor recunoscute prin Decizia nr. 314 din 5 octombrie 2006 AVAS şi a respins ca neîntemeiată cererea principală.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, prin Decizia nr. 314 din 5 octombrie 2006 emisă de către AVAS, în calitate de unitate deţinătoare, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în suprafaţă de 5.978 mp, înscris în CF 4581 Timişoara, iar dosarul aferent Deciziei nr. 314 din 5 octombrie 2006 a fost transmis Secretarului Comisiei Centrale fiind înregistrat sub nr. 29134/CC.
Potrivit dispoziţiilor pct. 16.16 din H.G. nr. 1095/2005 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, „dacă pe baza constatărilor Secretariatului Comisiei Centrale acesta din urmă stabileşte că imobilul pentru care, prin decizie, s-au consemnat/propus despăgubiri este restituibil în natură prin decizie motivată, potrivit art. 21 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Comisia Centrală va proceda la restituirea acestuia”.
Curtea a constatat că, potrivit dispoziţiilor legale menţionate, Comisia Centrală este competentă să verifice numai legalitatea respingerii cererii de restituire în natură şi nicidecum legalitatea propunerii deţinătorului imobilului învestit cu soluţionarea notificării potrivit Legii nr. 10/2001.
Potrivit Legii nr. 10/2001 şi a Normelor Metodologice de aplicare a acestei legi aprobată prin H.G. nr. 250/2007 unitatea deţinătoare sau entitatea învestită cu soluţionarea notificării apreciază pe baza actelor depuse cu privire la caracterul preluării imobilului ca fiind abuziv, dreptul de proprietate şi calitatea de moştenitor a persoanei care a formulat notificarea, precum şi cu privire la calitatea persoanei ca fiind îndreptăţită în sensul legii, aceste verificări constituind atribuţia exclusivă a unităţii deţinătoare.
Instanţa de fond a apreciat că, atâta vreme cât Decizia nr. 314 din 5 octombrie 2006 emisă de către AVAS a rămas definitivă, nefiind contestată de părţi, pârâta urmează să verifice legalitatea respingerii cererii de restituire în natură.
Legea specială în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu prevede în corpul ei un alt termen care să deroge de la regula generală, aceea că rezolvarea cererii formulată de către reclamantă trebuia efectuată cu respectarea termenului de 30 de zile.
Având în vedere prevederile legislative menţionate anterior cuprinse în Cap. V. al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Curtea a reţinut că pârâtei în calitate de autoritate publică centrală îi revine competenţa funcţională exclusivă în ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, instanţa având doar competenţa legală de a stabili legalitatea şi temeinicia actelor emise de către această autoritate publică centrală.
Prin urmare, a reţinut judecătorul fondului, refuzul nejustificat al pârâtei în ce priveşte soluţionarea cererii reclamanţilor rezultă din depăşirea de către aceasta a termenului în care aceasta avea obligaţia de a soluţiona cererea.
Pe de altă parte, Curtea a reţinut că dreptul de creanţă născut în favoarea reclamanţilor prin emiterea Deciziei nr. 314 din 5 octombrie 2006 de către AVAS, decizie neatacată printr-o procedură judiciară, reprezintă o valoare patrimonială şi are deci caracteristicile unui bun în sensul primei fraze a art. 1 şi, prin nesoluţionarea într-un termen rezonabil a cererii privitoare la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, autoritatea administrativă încalcă reclamantului dreptul la respectarea bunurilor lor.
De aceea, Curtea de apel, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 corelat cu art. 2 alin. (1) lit. g), h) şi m) din aceeaşi lege raportat la dispoziţiile de ansamblu ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în vederea restabilirii dreptului subiectiv civil încălcat reclamanţilor prin refuzul său nejustificat, a obligat autoritatea pârâtă să emită în 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii o decizie reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul din litigiu.
Totodată, Curtea de apel a reţinut că toate actele şi operaţiunile administrative care precedă emiterea titlului de despăgubire sunt în mod implicit legate de actul administrativ pentru a cărui emitere se efectuează, motiv pentru care obligarea pârâtei la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire reclamă în mod intrinsec efectuarea tuturor acestor operaţiuni administrative prealabile.
Pentru aceste motive, instanţa de fond a admis aceste capete de cerere şi a obligat pârâta să efectueze operaţiunile administrative necesare în vederea efectuării raportului de evaluare şi să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire în ce priveşte drepturile patrimoniale ale reclamanţilor recunoscute prin Decizia nr. 314 din 5 octombrie 2006 emisă de către AVAS.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dacă în urma admiterii acţiunii, autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive şi irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.
Având în vedere că instanţa nu a stabilit o derogare de la dispoziţiile de drept comun aplicabile prevăzute de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Curtea a apreciat că executarea hotărârii de către autoritatea publică trebuie să se facă în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, au declarat recurs atât reclamanţii S.R.R. şi F.S.S., cât şi pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
3.1. Recursul declarat de reclamanţi
Invocând dispoziţiile art. 304 alin. (9) şi art. 3041 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei civile recurate în sensul admiterii în tot a acţiunii introductive de instanţă, respectiv şi a capătului principal de cerere prin care au solicitat stabilirea valorii pentru teren şi construcţii situate în B-dul 16 D. nr. X (fost B-dul 6 M.) şi strada P. (fostă V.) nr. X, în total 5.978 mp, prin efectuarea expertizei de către un evaluator autorizat ANEVAR, precum şi obligarea pârâtei să emită decizia de acordare a titlului de despăgubire în cuantumul stabilit de expertiza evaluatorie.
Recurenţii susţin că instanţa de judecată, în considerarea principiului plenitudinii de jurisdicţie, poate soluţiona nu numai cererile incidentale pe parcursul procedurii administrative, dar şi acele cereri de numire evaluator de efectuare a expertizei în cadrul unui dosar judiciar sau cererea de acordare a despăgubirilor pe fondul cauzei. Câtă vreme instanţa poate dispune acordarea măsurilor reparatorii după efectuarea expertizei evaluatorii, cu atât mai mult are căderea şi poate fi învestită cu soluţionarea unei cereri de numire a evaluatorului şi de efectuare a expertizei chiar în cadrul dosarului de instanţă.
3.2. Recursul declarat de pârâtă
Criticând soluţia instanţei de fond prin prisma dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., autoritatea recurentă susţine că instanţa de fond, în mod greşit, a reţinut că, în speţă, există un refuz nejustificat şi că au fost încălcate dispoziţiile privind respectarea unui termen rezonabil de soluţionare a cauzei.
Recurenta precizează că, în cauza supusă judecăţii, etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce priveşte dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamanţilor, în sensul că dosarul aferent Deciziei nr. 314/2006 a fost transmis de AVAS, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 29134/CC.
Astfel, în urma aprobării soluţionării cu prioritate, în baza art. 3 din Decizia nr. 2815/2008, acesta a fost analizat şi s-a constatat că din cuprinsul Deciziei nr. 314/2006 nu este identificat imobilul pentru care se propune măsuri reparatorii (pentru ce s-au propus măsuri reparatorii, pentru teren sau pentru teren şi construcţie).
Autoritatea recurentă mai precizează că întinderea măsurilor reparatorii este stabilită în cadrul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar stabilirea cuantumului acestor măsuri se face în procedura administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
În acest sens, a fost întocmită Adresa nr. 29134/CC din 24 septembrie 2010 prin care s-a solicitat AVAS-ului identificarea imobilului pentru care s-a propus beneficiul Legii nr. 10/2001.
Pe de altă parte, recurenta critică soluţia instanţei de fond, întrucât se motivează soluţia de admitere pe prevederile art. 2 alin. (1) lit. g), h) şi m) din Legea nr. 554/2004.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Examinând cauza în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate de recurenţi, precum şi de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele expuse în continuare.
4.1. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţi
Legea nr. 247/2005 stabileşte procedura administrativă şi etapele din cadrul acesteia care trebuie parcurse în vederea emiterii unei decizii reprezentând titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Astfel fiind, în speţă sunt aplicabile prevederile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, conform cărora:
- alin. (1): „Deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe judeţe, conform eşalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”
- alin. (2): „Notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi de întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispoziţiilor sau după caz, a ordinelor.”
- alin. (21): „Dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale vor fi centralizate pe judeţe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de referatul conţinând avizul de legalitate al instituţiei prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.”
- alin. (22): „Deciziile/dispoziţiile sau, după caz, ordinele prevăzute la alin. (2) vor fi însoţite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare, total sau parţial, a unor alte bunuri sau servicii disponibile, deţinute de entitatea învestită cu soluţionarea notificării.
- alin. (3): „În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Biroul Central constituit prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1329/2003 va proceda la predarea, pe bază de proces-verbal de predare-primire, către Secretariatul Comisiei Centrale a tuturor documentaţiilor depuse de către titularii deciziilor/dispoziţiilor motivate prin care s-a stabilit ca măsură reparatorie acordarea de titluri de valoare nominală şi care nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.”
- alin. (4): „Pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură.”
- alin. (5): „Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.”
- alin. (6): „După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate, şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisie Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.”
Legiuitorul a menţionat în mod detaliat şi procedura care urmează după efectuarea raportului de evaluare de către evaluatorul numit.
În mod expres, în art. 16 alin. (7) al acestui act normativ, se menţionează că „în baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.”
În alineatul 8 se arată că dispoziţiile alin. (1) - (2) şi (7), care reglementează procedura de emitere a titlului de despăgubire se aplică în mod corespunzător şi deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) şi art. 31 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, iar în cazul prevăzut la alin. (8), titlul de despăgubire se va emite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor până la concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse, actualizate cu indicele de inflaţie.
Faţă de prevederile legale menţionate, instanţa de fond a apreciat cu justeţe, în opinia Înaltei Curţi, că pârâtei, în calitate de autoritate publică centrală, îi revine competenţa funcţională exclusivă în ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, instanţa de contencios administrativ având doar competenţa legală de a analiza legalitatea şi temeinicia actelor emise de autoritatea publică.
Prin urmare, Înalta Curte va înlătura susţinerile recurenţilor-reclamanţi potrivit cărora instanţa poate dispune efectuarea expertizei chiar şi direct în etapa litigioasă.
O altă conduită ar fi contrară procedurii administrative cuprinse în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în contextul în care legiuitorul a recunoscut Comisiei Centrale atribuţii speciale în această procedură, în privinţa desemnării evaluatorului, care se realizează aleatoriu, cât şi în alin. (7) al aceluiaşi articol, acordându-i o anumită marjă de apreciere asupra concluziilor evaluării iniţiale.
4.2. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtă
În cauză, este necontestat că reclamanţii au solicitat ca, în baza Legii nr. 10/2001, să li se acorde măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Municipiul Timişoara, că procedura administrativă de restituire a imobilului în litigiu a început cu Notificarea nr. 846 din 12 noiembrie 2001, iar, ca urmare, prin Dispoziţia nr. 314 din 5 octombrie 2006, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul precizat anterior către reclamanţi, dosarul fiind transmis către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi înregistrat sub nr. 219134/CC din 29 ianuarie 2009.
În cauză s-a efectuat verificarea legalităţii măsurii de respingere a cererii de restituire în natură.
Recurenta a invocat în apărarea sa împrejurarea că soluţionarea dosarelor privind acordarea despăgubirilor se face în virtutea declanşării procedurii de soluţionare prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, avându-se în vedere ordinea de înregistrare a dosarelor, astfel cum s-a statuat în Decizia nr. 2815/2008 emisă de Comisia Centrală.
Admiţând în parte acţiunea formulată de reclamanţi, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că cererea acestora nu a fost soluţionată într-un termen rezonabil, ca garanţie a unui proces echitabil statuat la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce face ca netrimiterea dosarului la evaluator şi neemiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire să reprezinte un refuz nejustificat, soluţie pe care instanţa de recurs o apreciază ca fiind legală şi temeinică.
Astfel, potrivit Titlului VIII, Capitolul V - Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, art. 16 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei […], cu modificările şi completările ulterioare, „(5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. (6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire”.
După cum s-a arătat în expunerea rezumativă prezentată mai sus, criticile autorităţii recurente pornesc de la faptul că Legea nr. 247/2005 nu prevede niciun termen care să oblige autorităţile competente să soluţioneze cererile într-un anumit termen, precum şi că, în raport cu dispoziţiile Deciziei nr. 2815/2008, cererile sunt soluţionate şi dosarele sunt transmise la evaluator în ordinea înregistrării lor, astfel că nu există o încălcare a unui termen rezonabil şi, pe cale de consecinţă, nu se poate vorbi de un refuz nejustificat în sensul prevederilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că Titlul VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, nu prevede niciun termen limită pentru soluţionarea dosarelor privind emiterea titlurilor de despăgubire, termen care nu se regăseşte nici în Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, precum nici în Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, dar această situaţie nu poate constitui un argument pentru ca durata de soluţionare să fie lăsată la voia autorităţii competente.
Astfel, în primul rând, este unanim acceptat că unul dintre principiile care trebuie să guverneze activitatea organelor administraţiei publice este principiul operativităţii, care obligă orice structură administrativ ca, în scopul realizării interesului general, dar şi a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor particulare, să acţioneze în mod prompt, eficace şi eficient.
În acest sens, trebuie menţionată Recomandarea CM(2007/7) privind buna administrare, prin care Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări (administraţii), ca administraţiile publice să acţioneze şi să-şi execute obligaţiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei şi cu interesele care există în cauza respectivă.
Într-adevăr, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană şi intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată din TUE, recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, cetăţenii români sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept fundamental, în raport cu statutul lor de cetăţeni europeni.
Astfel, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparţial, corect şi într-un termen rezonabil.
Or, având în vedere dispoziţiile art. 20 din Constituţie, prevederile legale interne, atât cele cuprinse în legislaţia primară - Legea nr. 247/2005, în cazul de faţă, cât şi în reglementările secundare - H.G. nr. 1095/2005 şi Decizia nr. 2815/2008, în cazul de faţă, referitoare la procedura de soluţionare a cererilor care au ca scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului Român, nu pot fi nici interpretate şi nici aplicate cu ignorarea dreptului la o bună administrare şi cu încălcarea termenului rezonabil de soluţionare a cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare.
Pe de altă parte, trebuie menţionat şi faptul că, în jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a statuat că termenul rezonabil, ca garanţie a unui proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este pe deplin aplicabil şi în cadrul procedurilor administrative reglementate pentru soluţionarea oricăror cereri de către organele administraţiei publice centrale sau locale.
Deci, în concluzie, instanţa de fond a reţinut în mod întemeiat că autorităţile administrative competente, în lipsa unui termen legal, erau obligate să acţioneze într-un termen rezonabil pentru soluţionarea cererii reclamanţilor.
De asemenea, în raport cu data declanşării procedurii administrative - anul 2001 şi cu data înregistrării dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - anul 2009, precum şi în raport cu importanţa cauzei pentru reclamanţi, dar şi cu atitudinea de tergiversare manifestată de autorităţile administrative competente, rezultă că instanţa de fond a apreciat în mod întemeiat încălcarea termenului rezonabil de către autorităţile respective, ceea ce reprezintă un refuz nejustificat în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit ca atitudinea de a nu soluţiona cererea unei persoane, manifestată cu exces de putere.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeaşi lege, prin exces de putere se înţelege exercitarea de către autorităţile publice a dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor competenţei legale sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Or, în cauză, aşa cum s-a argumentat mai sus, autorităţile administrative competente sesizate cu soluţionarea cererii formulate de reclamanţi, şi-au exercitat dreptul de apreciere cu privire la intervalul de timp în care erau datoare să rezolve cererea în litigiu, cu încălcarea termenului rezonabil, ca element al dreptului fundamental la o bună administrare de care beneficiază intimata-reclamantă.
Astfel fiind, în mod întemeiat a reţinut instanţa de fond refuzul nejustificat în sarcina autorităţii publice recurente, pe care a obligat-o să emită titlul de despăgubire conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Apărarea recurentei-pârâte referitoare la faptul că dosarul nu a putut fi soluţionat motivat de o pretinsă neclaritate asupra lipsei identificării imobilului, nu poate fi primită şi nu este de natură a deroba instituţia de obligaţiile ce îi incumbă cu privire la realizarea competenţei legale cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursurile formulate în prezenta cauză, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de F.S.S. şi S.R.R. şi de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva Sentinţei civile nr. 889 din 7 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 486/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 488/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
