ICCJ. Decizia nr. 5054/2012. Contencios. Litigii Curtea de Conturi (Legea Nr.94/1992). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5054/2012
Dosar nr. 1767/97/2011
Şedinţa publică de la 28 noiembrie 2012
Asupra recursurilor de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin acţiunea înregistrată sub Dosar nr. 1767/97/2011 la Tribunalul Hunedoara, reclamanţii Comuna G. şi Primarul Comunei G. au solicitat în contradictoriu cu pârâtele Camera de Conturi a Judeţului Hunedoara şi Curtea de Conturi a României ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:
- anularea în parte a Deciziei nr. 30 din 26 octombrie 2010 emisă de către pârâta Camera de Conturi a Judeţului Hunedoara;
- anularea Încheierii nr. VI.8 din data de 14 ianuarie 2011 pronunţată de către pârâta Curtea de Conturi a României;
- suspendarea executării măsurilor dispuse la pct. 3 din Decizia nr. 30 din 26 octombrie 2010 emisă de către pârâta Camera de Conturi a Judeţului Hunedoara.
La data de 04 aprilie 2011, reclamanţii au completat acţiunea solicitând anularea măsurii nr. 1 dispuse prin Decizia nr. 30 din 26 octombrie 2010 emisă de către pârâta Camera de Conturi a Judeţului Hunedoara, prin care s-a dispus recuperarea prejudiciului în sumă totală de 25.760 RON din totalul ajutoarelor sociale acordate în anul 2009, în baza Legii nr. 416/2001, precum şi suspendarea executării măsurii 2 din aceeaşi decizie.
În cauză, Sindicatul Liber al Salariaţilor din Primăria Timişoara şi din Serviciile Publice aflate în subordinea Consiliului Local al municipiului Timişoara a formulat cerere de intervenţie în interesul reclamanţilor, solicitând admiterea în principiu şi în fond a cererii de intervenţie şi admiterea acţiunii reclamanţilor aşa cum a fost formulată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 326 din 2 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia a fost respinsă acţiunea în contencios administrativ formulată de către reclamanţii Comuna G. şi Primarul comunei G. în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României şi Camera de Conturi a judeţului Hunedoara.
Instanţa a respins cererea de intervenţie în interesul reclamanţilor formulată de intervenientul Sindicatul Liber al Salariaţilor din Primăria Timişoara şi din Serviciile Publice aflate în subordinea Consiliului Local al municipiului Timişoara.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că în fapt, Camera de Conturi a judeţului Hunedoara a efectuat în perioada 01 septembrie 2010 - 30 septembrie 2010 auditul financiar asupra contului de execuţie bugetară pe anul 2009 al Comunei G., finalizat cu încheierea procesului-verbal de constatare nr. 780 din 30 septembrie 2010, prin care au fost constatate o serie de abateri de la legalitate şi regularitate.
Ca urmare, a fost emisă Decizia nr. 30 din 20 octombrie 2010 prin care la pct. B s-a reţinut existenţa unor abateri de la legalitate şi regularitate care au generat prejudicii, după cum urmează:
1. pentru un număr de 26 de beneficiari au fost plătite ajutoare sociale în condiţiile în care numărul orelor de muncă efectiv prestate, cuprinse în pontaje, este inferior celui rezultat din fişa de calcul de la dosarul beneficiarilor;
2. întregul personal salariat al Primăriei G., inclusiv primarul şi viceprimarul, au primit drepturi salariale în sumă brută totală de 167.845 RON cu titlu de "spor de confidenţialitate de 25%, spor de dispozitiv 25%, spor de izolare 20%, spor pentru menţinerea sănătăţii - sumă fixă şi spor pentru securitatea muncii - sumă fixă". Pentru aceste plăţi, instituţia a calculat şi virat la bugetul consolidat contribuţiile datorate de către angajator în sumă totală de 46.141 RON.
Pentru înlăturarea abaterilor de la legalitate şi regularitate constatate, Camera de Conturi a judeţului Hunedoara a dispus la pct. 2 din decizie, privitor la cele constatate la pct. B1, stabilirea întinderii prejudiciului rezultat ca urmare a plăţii ajutoarelor sociale fără prestarea lunară a orelor de muncă, concretizate în acţiuni sau lucrări de interes local şi stabilirea măsurilor pentru recuperarea prejudiciului astfel determinat, iar la pct. 3 din decizie, privitor la cele constatate la pct. B.2, stabilirea întinderii prejudiciului rezultat ca urmare a plăţii sporurilor acordate nelegal persoanelor care ocupă funcţii de demnitate publică, funcţionarilor publici şi personalului contractual, înlăuntrul termenului de prescripţie şi stabilirea măsurilor pentru recuperarea prejudiciului.
Reclamanţii au formulat contestaţie împotriva măsurilor dispuse la pct. 3 din Decizia nr. 30 din 20 octombrie 2010, contestaţie care a fost respinsă de către Curtea de Conturi a României prin Încheierea nr. VI.8 din 14 ianuarie 2011.
În ceea ce priveşte lipsa de competenţă a Curţii de Conturi în a stabili nelegalitatea drepturilor de natură salarială acordate în baza contractului şi, respectiv, acordului colectiv funcţionarilor publici, personalului contractual şi persoanelor care ocupă funcţii de demnitate publică, instanţa constată că prin decizia contestată aceasta nu s-a pronunţat asupra nulităţii prevederilor din contractul şi, respectiv, acordul colectiv de muncă, anulând aceste acte, ceea ce, într-adevăr, ar fi excedat competenţei sale, ci a constatat că entitatea auditată a plătit drepturi salariale cu încălcarea prevederilor legale şi a dispus măsuri pentru recuperarea prejudiciului astfel produs.
Or, aceasta este în concordanţă cu atribuţiile sale, fiind o expresie a funcţiei de control pe care Curtea de Conturi, în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, o exercită asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, furnizând Parlamentului şi, respectiv, unităţilor administrativ-teritoriale rapoarte privind utilizarea şi administrarea acestora, în conformitate cu principiile legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficienţei şi eficacităţii.
Faptul că la fundamentarea celor reţinute prin decizia contestată nu s-a avut în vedere contractul colectiv şi, respectiv, acordul colectiv în baza căruia reclamanţii susţin că au plătit drepturile salariale considerate de către pârâte a fi achitate nelegal, nu înseamnă că pârâtele au constatat nulitatea acestor convenţii, a reţinut instanţa de fond.
Astfel, art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996 republicată privind contractul colectiv de muncă prevede posibilitatea încheierii contractelor colective de muncă şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare, însă prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale.
Respectarea dispoziţiilor legale constituie o condiţie esenţială pentru ca, în conformitate cu prevederile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă să dobândească forţa juridică a legii.
Contractele colective de muncă încheiate pentru salariaţii instituţiilor publice au un regim special, determinat de situaţia deosebită a părţilor acestor contracte, ceea ce face ca drepturile salariale prevăzute în favoarea angajaţilor autorităţilor şi instituţiilor publice să nu poată fi modificate, sursa lor de finanţare fiind bugetul de stat sau, după caz, bugetul unităţilor administrativ-teritoriale, buget care nu poate fi utilizat pentru plata altor drepturi salariale decât cele prevăzute de lege.
Instanţa a reţinut astfel, că acordul/contractul colectiv de muncă nu poate cuprinde alte dispoziţii decât cele limitativ enumerate de lege şi, în consecinţă, nici prevederi referitoare la drepturi salariale suplimentare faţă de cele stabilite prin lege.
În acest context, în ceea ce priveşte sporul de dispozitiv, instanţa constată că dispoziţiile art. 1 şi 13 din Legea nr. 138/1999 prevăd în mod limitativ categoriile de personal care beneficiază de sporul de dispozitiv, după cum urmează: cadrele militare în activitate, militarii angajaţi pe bază de contract şi salariaţii civili din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Protecţie şi Pază, Serviciului de Telecomunicaţii Speciale şi Ministerului de Justiţie.
Cu referire la interpretarea şi aplicarea unitară art. 13 raportat la art. 47 din Legea nr. 138/1999, prin Decizia nr. 37/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că "indemnizaţia lunară de dispozitiv în cuantum de 25% din salariul de bază, prevăzută la art. 13 din acest act normativ, se acordă funcţionarilor publici şi personalului contractual care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi în instituţiile publice din subordinea ministerului, precum şi personalului care îşi desfăşoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliilor locale şi a prefecturilor care au beneficiat de acest drept salarial şi înainte de detaşare din cadrul fostului minister de Interne".
Astfel a concluzionat instanţa că întrucât personalul contractul şi funcţionarii publici din cadrul entităţii verificate nu se încadrează în categoriile de personal care beneficiază de sporul de dispozitiv, în mod corect s-a considerat de către auditorii financiari că plata acestui spor s-a realizat fără temei legal, contractul şi, respectiv, acordul colectiv de muncă neconstituind temei legal, dat fiind faptul că sporul de dispozitiv este prevăzut de lege şi, prin urmare, el nu poate face obiectul negocierii, conform art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996 .
În ceea ce priveşte sporul de confidenţialitate, se constată că, potrivit art. 15 alin. (1) din O.G. nr. 6/2007, acesta se acordă funcţionarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului în cuantum de până la 15% din salariul de bază, precum şi funcţionarilor publici din cadrul Administraţiei Prezidenţiale, Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, direcţiilor subordonate ministrului delegat pentru comerţ din cadrul Ministerului Economiei şi Comerţului, Consiliului Legislativ. De asemenea, potrivit art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 10/2008, se acordă un spor de confidenţialitate în cuantum de până la 15% din salariul de bază personalului contractual din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, personalului contractual din instituţiile şi autorităţile publice pentru care, prin acte normative specifice, se prevede acordarea acestui spor, precum şi personalului preluat de către autorităţile publice de la Ministerul Integrării Europene, care în cursul anului 2007 şi-a încetat activitatea.
Întrucât entitatea auditată nu se regăseşte printre instituţiile nominalizate de prevederile legale, funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul acestei autorităţi nu beneficiază de spor de confidenţialitate, astfel că în mod corect auditorii financiari au considerat că plata acestui spor s-a realizat fără temei legal, contractul şi, respectiv, acordul colectiv de muncă neconstituind temei legal, dat fiind faptul că sporul de confidenţialitate este prevăzut de lege şi, prin urmare, el nu poate face obiectul negocierii, conform art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996.
În ceea ce priveşte sporul pentru menţinerea sănătăţii şi sporul pentru securitatea muncii, instanţa a constatat, din interpretarea dispoziţiilor art. 1 şi următoarele ale Legii nr. 319/2006, că legiuitorul a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a lua măsurile necesare pentru asigurarea celor mai bune condiţii în desfăşurarea procesului de muncă, apărarea vieţii, integrităţii fizice şi psihice, sănătăţii lucrătorilor şi a altor persoane participante la procesul de muncă, măsuri care au în vedere asigurarea securităţii şi protecţia sănătăţii lucrătorilor, prevenirea riscurilor profesionale, informarea şi instruirea lucrătorilor, asigurarea cadrului organizatoric şi a mijloacelor necesare securităţii şi sănătăţii în muncă şi care prin natura lor nu permit convertirea acestei obligaţii în plata către angajaţi a unor sume de bani. Aşa fiind, în mod întemeiat s-a considerat de către reprezentanţii pârâtelor că plata unor sume de bani cu titlu de spor pentru menţinerea sănătăţii şi, respectiv, securităţii în muncă s-a realizat fără temei legal.
Cât priveşte sporul de izolare se constată că acesta nu se regăseşte printre sporurile care se pot acorda funcţionarilor publici, conform prevederilor art. 11 - 17 din O.G. nr. 6/2007 şi nici printre cele care se pot acorda personalului contractual din cadrul instituţiilor bugetare, conform O.G. nr. 10/2008, astfel că plata acestuia s-a făcut nelegal, acordul şi, respectiv, contractul colectiv de muncă neputând constitui temei pentru acordarea acestuia, întrucât drepturile salariale nu pot forma obiect al negocierii conform art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996.
De asemenea, având în vedere faptul că drepturile salariale nu pot forma obiect al negocierii, precum şi dispoziţiile art. 3 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 10/2008, potrivit cărora pentru persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică, alese sau numite, indemnizaţia prevăzută de lege reprezintă unica formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei, coroborate cu dispoziţiile art. 57 alin. (5) din Legea nr. 215/2001, potrivit cărora pe durata mandatului primarul şi viceprimarul primesc o indemnizaţie lunară, ca unică formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei de primar şi, respectiv, de viceprimar, este lipsită de temei legal şi acordarea sporului de dispozitiv şi sporului de izolare primarului şi viceprimarului.
Reclamanţii au completat acţiunea în contencios administrativ, solicitând anularea măsurii nr. 1 dispuse prin Decizia nr. 30 din 26 octombrie 2010 emisă de către pârâta Camera de Conturi a Judeţului Hunedoara, prin care s-a dispus recuperarea prejudiciului în sumă totală de 25.760 RON din totalul ajutoarelor sociale acordate în anul 2009, în baza Legii nr. 416/2001, precum şi suspendarea executării măsurii 2 din aceeaşi decizie.
Însă, întrucât reclamanţii nu au contestat Decizia nr. 30 din 26 octombrie 2010 în ceea ce priveşte constatările de pct. B.1 şi măsura dispusă la pct. 1, acestea nefăcând obiect al încheierii atacate în contencios administrativ, completarea acţiunii în contencios administrativ este inadmisibilă. În ipoteza în care o atare completare de acţiune ar fi considerată admisibilă, este de observat faptul că aspectele relevate de către reclamanţi nu au în vedere legalitatea măsurii dispuse, ci se referă la modalitatea în care reclamanţii au înţeles să ducă la îndeplinire cele dispuse prin decizie.
3. Recursurile formulate de Sindicatul Liber al Salariaţilor din Primăria Timişoara şi din Serviciile Publice aflate în subordinea Consiliului Local al Municipiului Timişoara şi Unitatea Administrativ Teritorială - Comuna G.
Prin motivele de recurs formulate recurentul Unitatea Administrativ Teritorială - Comuna G. a criticat hotărârea instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală.
Astfel, s-a arătat că hotărârea instanţei a fost bazată pe situaţia financiară actuală a României şi nu pe interpretarea textelor legale. S-a susţinut că autoritatea pârâtă nu avea competenţă materială funcţională de a stabili cu privire la legalitatea sau nulitatea unor clauze din contractele de muncă sau acordurile de muncă, ci numai instanţele legal învestite au competenţa de a stabili cu privire la nelegalitatea sau nulitatea unor clauze din acordurile/contractele de muncă.
S-a susţinut că pârâtele nu au ţinut cont de dispoziţiile legale şi şi-au depăşit competenţele prin emiterea actelor atacate.
Recurentul Sindicatul Liber al Salariaţilor din Primăria Timişoara şi din Serviciile Publice aflate în subordinea Consiliului Local al Municipiului Timişoara a criticat hotărârea instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală, arătând că a fost invocată excepţia de necompetenţă materială funcţională a Curţii de Conturi - Camera de Conturi a Judeţului Hunedoara în ceea ce priveşte stabilirea legalităţii ori nelegalităţii unor/oricăror clauze din convenţiile colective de muncă.
II. Decizia instanţei de recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 3041 C. proc. civ., analizând cu prioritate motivul de recurs de ordine publică, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., constatând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. va admite recursul, pentru considerentele ce urmează:
În conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, iar potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe.
Analizând actele dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică locală, a Deciziei nr. 30 din 26 octombrie 2010 emisă de către pârâta Camera de Conturi a Judeţului Hunedoara şi a Încheierii nr. VI.8 din data de 14 ianuarie 2011 pronunţată de către pârâta Curtea de Conturi a României emise în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva deciziei arătate.
Înalta Curte reţine că dispoziţiile din regulamentul Curţii de conturi nu pot fi aplicate cu prioritate faţă de Legea contenciosului administrativ aplicabilă. Astfel, dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130 din 04 noiembrie 2010, care stabilesc în favoarea curţii de apel competenţa de soluţionare a sesizării formulate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, nu pot contraveni normelor de competenţă stabilite prin art. 10 din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte a reţinut că Legea contenciosului administrativ a stabilit, prin dispoziţiile art. 10, competenţa materială de soluţionare a cauzelor în raport de două criterii şi anume, al locului ocupat de organul care a emis ori încheiat actul şi al cuantumului litigiului ce are ca obiect taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora.
Având în vedere obiectul cauzei de faţă, care priveşte un act administrativ emis de o autoritate publică locală, respectiv Decizia emisă de Camera de Conturi a Judeţului Hunedoara, competenţa de soluţionare a cauzei este stabilită exclusiv în raport de criteriul locului ocupat de organul emitent al actului atacat.
Având în vedere considerentele expuse, cât şi dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Hunedoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile formulate de Sindicatul Liber al Salariaţilor din Primăria Timişoara şi din Serviciile Publice aflate în subordinea Consiliului Local al Municipiului Timişoara şi Unitatea Administrativ-Teritorială - Comuna G. împotriva Sentinţei nr. 326 din 2 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Hunedoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2012.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 5045/2012. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 5055/2012. Contencios. Litigii Curtea de... → |
|---|
