ICCJ. Decizia nr. 5058/2012. Contencios. Despăgubire. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5058/2012
Dosar nr. 2371/1/2012
Şedinţa publică de la 28 noiembrie 2012
Asupra contestaţiilor de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea depusă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 26 martie 2012 de către L.M. s-a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei nr. 352 din 25 ianuarie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
La data de 27 martie 2012 a formulat contestaţie în anulare împotriva aceleiaşi hotărâri şi Asociaţia Europeană a Cadrelor Didactice - Secţiunea Naţională Română.
2. Hotărârea instanţei de recurs
Prin Decizia nr. 352 din 25 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost respinse recursurile formulate de reclamantul L.M. şi de intervenienta Asociaţia Europeană a Cadrelor Didactice - Secţiunea Naţională împotriva Sentinţei nr. 1364 din 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că prin Sentinţa nr. 1364 din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, în temeiul art. 246 C. proc. civ., a constatat că reclamantul L.M. a renunţat la judecarea capetelor de cerere privind anularea Ordinelor nr. 3895/2004 şi nr. 3967/2005 emise de ministrul educaţiei şi cercetării, precum şi la judecarea excepţiilor de nelegalitate invocate. Instanţa de fond a respins, în rest, acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi B.C., reţinând că aceasta este neîntemeiată în ceea ce priveşte capetele de cerere referitoare la plata unor daune materiale indexate cu rata dobânzii de referinţă, reprezentând diferenţa dintre salariul lunar de profesor universitar şi salariul de conferenţiar universitar de la începutul semestrului al doilea al anului universitar 2003/2004 şi până la încheierea irevocabilă a acestui proces, în sumă de 186.792 RON, a unor daune morale în valoare de 65.000 RON, precum şi a unor daune cominatorii sau penalităţi de 100 RON/zi dacă autoritatea pârâtă întârzie să emită ordinul şi să aplice dispoziţiile din hotărâre. De asemenea, a fost respinsă şi cererea de intervenţie formulată în interesul reclamantului de către Asociaţia Europeană a Cadrelor Didactice - Secţiunea Naţională.
Instanţa de fond a reţinut faptul că la termenul de judecată din 9 februarie 2011, reclamantul personal a solicitat să se constate că renunţă la judecata primelor două capete de cerere, astfel cum le-a precizat la termenul de judecată din 27 octombrie 2010 şi a solicitat instanţei soluţionarea cererii de chemare în judecată cu privire la celelalte capete de cerere.
Prin cererea precizatoare, reclamantul a solicitat anularea Ordinului ministrului educaţiei şi cercetării nr. 3967 din 24 mai 2005, poziţia 1 Anexa 1 şi obligarea conducătorului autorităţii pârâte de a emite ordinul de confirmare pe postul de profesor universitar poziţia 22, Algebră, la Catedra de Matematică, Facultatea de Matematică - Informatică, a Universităţii S.H., începând cu semestrul al doilea al anului universitar 2003/2004.
Cu privire la aceste capete de cerere, reclamantul a renunţat la judecată, în şedinţă publică, precizând că renunţă, implicit, la soluţionarea excepţiei de nelegalitate asupra Ordinelor ministrului cu nr. 3218/2002, nr. 4821/2004, nr. 5723 din 94 şi nr. 3895/2004, precum şi cu privire la fişele Comisiei de matematică din 02 aprilie 2004 şi 28 februarie 2008 cu privire la Nota privind dosarul de concurs şi procesul-verbal al Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare din 25 noiembrie 2005, întrucât au legătură cu capetele principale de cerere.
Deşi, prin Decizia de casare nr. 5862 din 16 decembrie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a trimis cauza spre rejudecare cu rezolvarea dată în sensul că Ordinul nr. 3895/2004 este atacat pe cale principală, conform art. 1 din Legea nr. 554/2004 şi nu pe cale de excepţie, iar reclamantul, prin cererea precizatoare, a menţionat doar anularea Ordinului ministrului educaţiei şi cercetării nr. 3967/2005, iar faţă de susţinerile reclamantului din şedinţa de judecată s-a consemnat renunţarea şi cu privire la Ordinul ministrului educaţiei şi cercetării nr. 3895/2004.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul B.C. faţă de renunţarea reclamantului la judecata capetelor de cerere principale s-a apreciat că nu se mai impune a fi discutată, întrucât capetele de cerere pentru care reclamantul a stăruit în judecată reprezintă capete accesorii ale capetelor principale de cerere, iar aspectul dacă pârâtul B.C. avea ori nu calitate procesuală putea fi analizat în primul rând în raport de acţiunea în anularea actelor administrative; fiind chemat în judecată de către reclamant, pretenţiile acestuia vor fi analizate în raport de ambii pârâţi pe fondul capetelor de cerere deduse judecăţii.
Astfel, s-a reţinut că reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi B.C., în solidar, la plata unor daune materiale, indexate cu rata dobânzii de referinţă, reprezentând diferenţa dintre salariul lunar de profesor universitar şi salariul de conferenţiar universitar de la începutul semestrului al doilea al anului universitar 2003/2004 şi până la încheierea irevocabilă a acestui proces, în sumă de 186.792 RON, şi la plata unor daune morale în valoare de 65.000 RON, precum şi la plata unor daune cominatorii sau penalităţi de 100 RON/zi, dacă autoritatea pârâtă întârzie să emită ordinul şi să aplice dispoziţiile din hotărâre.
Din prevederile art. 18 şi 19 din Legea nr. 554/2004 a reţinut instanţa că rezultă expres situaţia că despăgubirile pentru daune materiale şi morale produse pot să fie cerute în legătură cu actul administrativ pe care instanţa de contencios administrativ l-a anulat ca fiind nelegal.
În cauză, reclamantul a renunţat la judecata capetelor de cerere prin care a solicitat anularea Ordinelor nr. 3967/2005 şi nr. 3895/2004 pe motiv că, prin Sentinţa nr. 1629 din 7 aprilie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, a dispus anularea Ordinului Ministerului Educaţiei şi Cercetării nr. 5656/2005, anexa 1, poziţia 5 şi a constatat nelegalitatea Ordinului Ministerului Educaţiei şi Cercetării nr. 4801/2004, care a stat la baza Ordinului Ministerului Educaţiei şi Cercetării nr. 5656/2005.
În Dosarul nr. 2568/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, în care a fost pronunţată Sentinţa nr. 1629/7 aprilie 2010, reclamantul în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovaţiei şi B.C. a contestat un alt act administrativ.
De asemenea, rezultă din considerentele Sentinţei nr. 1629/2010 că reclamantul a solicitat, în cauza ce a format obiectul Dosarului nr. 2568/2/2009, obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri materiale şi la plata unor daune morale, dar acţiunea a fost admisă în parte, doar în privinţa anulării şi constatării ca nelegale a actelor contestate.
În cauza dedusă judecăţii a reţinut instanţa că, solicitarea reclamantului de admitere a capetelor de cerere cu privire la plata de despăgubiri pentru daune materiale şi morale, ca un capăt de cerere accesoriu al acţiunii dintr-un alt dosar şi anume Dosarul nr. 2568/2/2009 este, evident, neîntemeiată.
Solicitarea de despăgubiri pentru daune materiale şi morale în prezenta cauză este un capăt de cerere accesoriu al capătului de cerere principal, prin care s-a cerut anularea Ordinelor ministrului educaţiei şi cercetării nr. 3967/2005 şi nr. 3895/2004.
Concluzionează instanţa de fond că, întrucât reclamantul a renunţat la judecarea capetelor principale, prin care solicită verificarea de către instanţă a legalităţii acestor acte şi nu s-a constatat că Ordinele ministrului educaţiei şi cercetării nr. 3967/2005 şi nr. 3895/2004 ar fi fost anulate printr-o altă hotărâre de instanţa de contencios administrativ, se constată că solicitarea reclamantului de acordare a unor despăgubiri în considerarea aspectului că actele ar fi nelegale este neîntemeiată.
Instanţa de control judiciar a reţinut că, în cauză, nu se poate susţine că a existat o vătămare, de vreme ce, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă din 9 februarie 2011, recurenţii au fost prezenţi în faţa primei instanţe, formulându-şi apărările, inclusiv în raport cu cererea de intervenţie.
Nici în ceea ce priveşte fondul cauzei, criticile formulate de recurenţi nu au fost primite de instanţa de recurs, fiind reţinut că este necontestat în cauză şi rezultă din actele dosarului, inclusiv din încheierea de şedinţă din 9 februarie 2011, că reclamantul a renunţat la judecata primelor două capete de cerere, "respectiv la anularea poz. 1 din Anexa I a OM nr. 3967 din 24 mai 2005 şi la obligarea conducătorului MEdC (devenit MECI şi apoi MECTS) de a emite ordinul de profesor universitar pentru poz. 22 Algebră, la Catedra de Matematică a Universităţii S.H. din Bucureşti, începând cu semestrul al doilea al anului universitar 2003/2004", rămânând spre judecare capetele de cerere relative la plata daunelor materiale şi morale şi la penalităţile de întârziere a executării sentinţei.
Or, potrivit prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale".
De asemenea, conform prevederilor art. 18 din acelaşi act normativ, "Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă" [alin. (1)] şi "În cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru" [alin. (2)].
A reţinut instanţa de recurs că rezultă din dispoziţiile legale citate că acordarea despăgubirilor în materia contenciosului administrativ este condiţionată de constatarea nelegalităţii unui act administrativ sau a refuzului nejustificat al autorităţii de a soluţiona o cerere ori de a efectua o operaţiune administrativă necesară pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim invocat.
Condiţia pentru acordarea despăgubirilor este, aşadar, în terminologia folosită de lege, ca instanţa de judecată să "soluţioneze cererea" [art. 18 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004].
Or, în speţă, aşa cum s-a arătat, capetele principale de cerere, având ca obiect anularea actului administrativ pretins vătămător - Ordinul nr. 3967 din 24 mai 2005 şi, respectiv, obligarea conducătorului autorităţii pârâte la emiterea unui nou act, nu au fost soluţionate de instanţa de fond, întrucât reclamantul a renunţat la judecata acestora.
Pe cale de consecinţă, întrucât nu a procedat la soluţionarea cererii principale, în mod corect şi în acord cu dispoziţiile legale citate, instanţa de fond a respins capetele de cerere accesorii, referitoare la daunele materiale şi morale şi la penalităţile de întârziere a executării sentinţei.
Instanţa de control judiciar a reţinut că nu este întemeiată critica recurenţilor, potrivit căreia instanţa de fond trebuia să acorde despăgubirile prin raportare la Sentinţa nr. 1629 din 7 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, întrucât această hotărâre judecătorească, deşi favorabilă reclamantului, se referă la alte acte administrative decât cel a cărui anulare a constituit obiectul judecăţii în cauza de faţă şi la a cărui judecată a renunţat recurentul-reclamant în faţa primei instanţe.
Mai mult decât atât, presupunând că prin Sentinţa nr. 1629 din 7 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ar fi fost anulat Ordinul nr. 3967 din 24 mai 2005, ceea ce nu s-a întâmplat, sau că cele două capete de cerere privind despăgubirile ar fi fost formulate drept consecinţă a anulării actelor ce fac obiectul sentinţei invocate, acţiunea reclamantului ar fi trebuit să aibă un alt temei decât cel prevăzut de art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, şi anume dispoziţiile art. 19 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, care se referă la solicitarea despăgubirilor pe cale separată, ulterior anulării actului vătămător.
Astfel, în conformitate cu aceste din urmă prevederi legale, "Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" [alin. (1)] şi "Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)" [alin. (2)].
Or, în tot cursul judecăţii cauzei, atât în fond, inclusiv prin precizările formulate, cât şi în recurs, reclamantul a invocat drept temei al capetelor de cerere privind acordarea despăgubirilor dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, condiţiile prevăzute de acestea nefiind întrunite în cauză, aşa cum s-a arătat şi cum corect a reţinut şi instanţa de fond.
A mai reţinut instanţa de recurs şi faptul că nu sunt întemeiate nici criticile referitoare la lipsa de temei legal a sentinţei atacate şi la aplicarea greşită a legii de către instanţa de fond, pentru neprecizarea temeiului legal al absolvirii de calitate procesuală a pârâtului B.C., respectiv al respingerii cererii de intervenţie, întrucât, pe de o parte, în cauză nu s-a constatat lipsa calităţii procesuale a pârâtului persoană fizică, sentinţa atacată fiind pronunţată în contradictoriu şi cu acesta iar, pe de altă parte, respingerea cererii de intervenţie este consecinţa firească a respingerii acţiunii reclamantului, cererea fiind formulată în interesul acestuia.
Celelalte critici ale sentinţei pronunţate de instanţa de fond, referitoare la greşita menţionare în considerentele acesteia a unor date şi împrejurări (cum ar fi, de exemplu, calitatea părţilor), a reţinut instanţa de control judiciar că nu sunt de natură să schimbe soluţia, reprezentând simple erori materiale, ce pot fi îndreptate pe calea prevăzută de art. 281 C. proc. civ.
3. Contestaţiile în anulare declarate de L.M. şi Asociaţia Europeană a Cadrelor Didactice - Secţiunea Naţională Română
Prin contestaţia în anulare formulată de M.L. au fost invocate dispoziţiile art. 317 şi art. 318 C. proc. civ., ca temei juridic al cererii formulate.
S-a susţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 317 C. proc. civ., întrucât decizia atacată a fost dată de un judecător ce a devenit necompetent, arătând că unul dintre judecătorii cauzei a fost pus sub acuzare, fiind cercetat într-un dosar al DNA. Totodată, s-a susţinut că recursul a fost respins de instanţă fără ca el să fie judecat pe fond.
A invocat dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. arătând că în decizia atacată sunt o serie întreagă de greşeli materiale şi omisiuni de studiere a unor motive de modificare sau de casare.
A arătat că parag. 7 din pagina 4 şi parag. 4 - 7 din pagina 5 sunt rezultatul unor grave erori materiale, ce constau din neînţelegerea instanţei de recurs, că în mod automat emiterea unui ordin al ministrului educaţiei, referitor la o funcţie didactică - cea de profesor universitar - duce la anularea ordinului anterior.
De asemenea, se susţine că este o gravă eroare materială săvârşită de instanţa de recurs în interpretarea termenului de "soluţionare a cererii", arătând că instanţa de recurs, prin scrierea cu caractere italice, încearcă să schimbe sensul semantic al termenului.
Contestatorul a arătat că instanţa de recurs nu a cercetat respingerea cererii de intervenţie a Asociaţiei Europene a Cadrelor Didactice - Secţiunea Naţională Română, săvârşind astfel o gravă eroare materială.
A mai arătat că tot rezultatul unor erori materiale este şi raţionamentul din parag. 6 - 7 ale paginii 5, precum şi neprecizarea temeiului juridic prin care s-a apreciat că pârâtul B.C. nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
Contestatoarea Asociaţia Europeană a Cadrelor Didactice - Secţiunea Naţională Română a criticat decizia atacată, arătând că achiesează în totalitate la motivarea formulată de L.M., formulând totodată amendamente incidente care sunt exclusiv de natură europeană, respectiv dispoziţiile art. 1, art. 6, art. 13, art. 17 şi art. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, va respinge ca neîntemeiată contestaţia formulată de M.L. şi va anula ca netimbrată contestaţia formulată de Asociaţia Europeană a Cadrelor Didactice - Secţiunea Naţională Română, având în vedere considerentele ce urmează:
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere însăşi instanţei ce a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, să-şi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată, iar motivele pentru care poate fi exercitată sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 317 - 318 C. proc. civ.
În conformitate cu dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului: (...) 2. când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
Înalta Curte analizând motivele invocate în raport cu dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. a constatat că nu sunt incidente în cauză aceste dispoziţii, întrucât cauza a fost judecată cu respectarea normelor de competenţă materială.
Art. 318 alin. (1) C. proc. civ. reglementează contestaţia în anulare specială, iar potrivit acestui text, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.
În cauza de faţă, Înalta Curte constată că nu suntem în prezenţa unei greşeli materiale, în sensul dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. Noţiunea de "greşeală materială" folosită de legiuitor în art. 318 C. proc. civ. nu trebuie interpretată altfel decât în sensul textului legal.
"Greşelile materiale", conform art. 318 C. proc. civ., sunt erori evidente şi involuntare cu privire la aspecte esenţiale de ordin formal-procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate; ele nu sunt greşeli de judecată şi nu se referă, deci, la aspectele de fond ale cauzei, cum ar fi, de exemplu, modul în care instanţa a apreciat probele sau a înţeles să interpreteze o dispoziţie legală.
Verificarea unei astfel de greşeli materiale nu trebuie să implice, aşadar, reexaminarea fondului cauzei sau reaprecierea probelor, deoarece contestaţia în anulare tinde la desfiinţarea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, iar prin aceste dispoziţii legale nu s-a urmărit să se pună la dispoziţia părţilor calea recursului la recurs.
Or, susţinând că instanţa de recurs a dat o greşită interpretare unor termeni ori că raţionamentul la care a ajuns instanţa este greşit, contestatorul invocă aspecte care ţin de fondul cauzei, de modul în care instanţa de recurs, prin aprecierea probelor şi prin stabilirea situaţiei de fapt, în raport cu interpretarea dată dispoziţiilor legale aplicabile, a înţeles să exercite controlul hotărârii recurate.
Or, aceste aspecte, aşa cum s-a arătat, exced noţiunii de "greşeală materială" în sensul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ.
Pentru considerentele arătate, contestaţia în anulare formulată de L.M. va fi respinsă ca neîntemeiată.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai înainte de a analiza motivele formulate de Asociaţia Europeană a Cadrelor Didactice - Secţiunea Naţională Română, a constatat că cererea nu a fost timbrată cu taxa de timbru datorată, deşi contestatoarea a fost citată cu menţiunea achitării taxei datorate.
Înalta Curte reţine că în conformitate cu prevederile art. 3 lit. g) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, contestaţia trebuia timbrată cu suma de 10 RON şi cu 0,30 RON timbru judiciar conform prevederilor O.G. nr. 32/1995 modificată prin Legea nr. 123/1997.
Având în vedere faptul că această contestatoare nu şi-a îndeplinit obligaţia ce-i revenea, conform prevederilor legale arătate, Curtea va aplica sancţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 coroborate cu art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995 şi va anula cererea ca netimbrată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de L.M. împotriva Deciziei nr. 352 din 25 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca neîntemeiată.
Anulează contestaţia în anulare formulată de Asociaţia Europeană a Cadrelor Didactice - Secţiunea Naţională Română împotriva aceleiaşi decizii ca netimbrată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2012.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 5055/2012. Contencios. Litigii Curtea de... | ICCJ. Decizia nr. 5094/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
