ICCJ. Decizia nr. 508/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 508/2012
Dosar nr. 24/43/2011
Şedinţa publică de la 2 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, reclamantul K.I. a solicitat, în contradictoriu cu intimata Casa Judeţeană de Pensii Mureş, anularea Hotărârii nr. 5244 din 29 noiembrie 2010 şi obligarea pârâtei să emită o nouă hotărâre prin care să-i recunoască calitatea de beneficiar a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.
În cuprinsul contestaţiei, reclamantul a invocat faptul că are calitatea de refugiat, deoarece împreună cu mama sa, fiind persecutat de trupele hortiste din localitatea Bărboşi, judeţul Mureş, s-a refugiat în cursul lunii ianuarie 1943 în localitatea Mihai Viteazu, judeţul Cluj, unde au locuit până în luna martie 1945 când s-au întors în localitatea natală.
Reclamantul a anexat Hotărârea nr. 5261 din 29 noiembrie 2010 şi şi-a precizat cererea în sensul că solicită anularea acestei din urmă hotărâri, din eroare, în contestaţie, fiind trecută Hotărârea nr. 5244 din 29 noiembrie 2010.
Pârâta Casa Judeţeană de Pensii Mureş, prin întâmpinare, a solicitat respingerea contestaţiei, întrucât nu rezultă motivul persecuţiei etnice, cu atât mai mult cu cât ambele localităţi se aflau la acea dată sub administraţia autorităţilor române, iar dacă într-adevăr ar fi avut loc persecuţii de natură etnică, refugierea s-ar fi făcut în teritoriile cedate Ungariei.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 91 din 7 aprilie 2011, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată de K.I. împotriva Hotărârii nr. 5261 din 29 noiembrie 2010 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Mureş.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, prin Hotărârea nr. 5261 din 29 noiembrie 2010, autoritatea pârâtă a respins cererea formulată de petent, apreciind că nu se încadrează în prevederile art. 1 din Legea nr. 189/2000.
Instanţa de fond a constatat că, potrivit recensământului din 1941, Studia Cenzualia Transisilvanica, Recensământul din 1941 Transilvania, Editura universitară Clujană 2002, ambele localităţi menţionate de reclamant se aflau în perioada menţionată în teritoriul administrativ al României, iar dispoziţiile Legii nr. 189/2000 acordă drepturi doar persoanelor persecutate, în speţă refugiate, din motive etnice. Petentul, fiind de naţionalitate maghiară, este evident că, dacă ar fi fost persecutat din motive etnice, s-ar fi refugiat în teritoriile cedate Ungariei şi nu într-un teritoriu administrat tot de autorităţile române.
În acest context, în lipsa unor probe care să se coroboreze cu declaraţiile martorilor şi din care să rezulte fără echivoc că evacuarea a avut loc din motive etnice, instanţa de fond a apreciat că refugierile care, într-adevăr, au avut loc în zonă în perioada 1943 - 1945, s-au datorat stării de război şi liniei frontului şi au vizat toţi locuitorii din zonă fără deosebire de etnie. Indiscutabil că şi persoanele care s-au refugiat din localitatea de domiciliu datorită acestui eveniment au suferit toate vicisitudinile situaţiei de refugiat însă legiuitorul, prin acest act normativ, nu a înţeles să acorde daune compensatorii şi acestor categorii de persoane.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, reclamantul K.I. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate şi, pe fondul cauzei, admiterea acţiunii şi recunoaşterea calităţii de beneficiar a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurent şi a dispoziţiilor art. 3041C. proc. civ., faţă de materialul probator şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, „beneficiază de prevederile ordonanţei persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice”, fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate”.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Astfel, legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele şi/sau au avut de suferit ca urmare a persecuţiilor etnice.
Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
În privinţa mijloacelor de probă sunt aplicabile normele de procedură civilă, conform cărora proba trebuie să fie pertinentă, concludentă şi utilă cauzei, aceste caracteristici ale mijloacelor de probă fiind apreciate de instanţa învestită cu soluţionarea cauzei.
Având în vedere că recurentul-reclamant nu a făcut dovada susţinerilor sale, simpla mutare dintr-o localitate în alta, nemotivată de existenţa unor acte de persecuţie etnică, neputând fi considerată refugiu/strămutare, în sensul dispoziţiilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, în mod corect instanţa de fond a dispus respingerea acţiunii ca nefondată.
Este de necontestat că şi persoanele care s-au refugiat din localitatea de domiciliu, ca urmare a unor evenimente de război au avut de suferit consecinţele nefavorabile, dar legiuitorul nu a urmărit să acorde drepturi compensatorii şi acestei categorii.
Situaţia relevată nu atrage aşadar incidenţa prevederilor O.U.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, acest act normativ vizând acordarea de măsuri reparatorii exclusiv persoanelor persecutate din motive etnice de regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantul K.I., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de K.I. împotriva Sentinţei nr. 91 din 7 aprilie 2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 504/2012. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 509/2012. Contencios. Completare/lămurire... → |
|---|
