ICCJ. Decizia nr. 5128/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5128/2012
Dosar nr. 416/39/2011
Şedinţa publică de la 4 decembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei
Prin acţiunea formulată şi precizată ulterior, reclamantul C.V.F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul R.A.R., să se dispună obligarea pârâtului la emiterea unui certificat de autenticitate care să cuprindă aceleaşi menţiuni ca şi cele cuprinse în certificatul de autenticitate din 25 noiembrie 2010 emis de aceeaşi instituţie pârâtă, iar, în situaţia imposibilităţii eliberării unui asemenea act, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 6.500 euro cu titlu de despăgubiri.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că la data de 25 noiembrie 2010 R.A.R. a eliberat certificat de autenticitate, care evidenţia că autoturismul, corespunde prevederilor legale pentru a fi înmatriculat.
A mai arătat reclamantul că neputând achita taxa de poluare din lipsa posibilităţilor băneşti, ulterior, la data de 21 martie 2011, i s-a eliberat un nou certificat din care rezulta că autoturismul în discuţie este pus sub interdicţie din anul 2008 pentru taxe bancare neachitate de proprietarul iniţial, aşa încât s-a aflat în imposibilitatea de a proceda la înmatricularea autoturismului pentru care a achitat suma de 6.500 euro, sumă pe care o solicită de la R.A.R. ca urmare a verificărilor şi informaţiilor eronate puse la dispoziţia reclamantului.
În întâmpinarea depusă la doar, R.A.R. a invocat, în principal: excepţia inadmisibilităţii acţiunii promovată de reclamant, cu motivarea că acţiunea reclamantului are caracterul unei acţiuni în pretenţii, pentru care sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun şi nu ale Legii nr. 554/2004 şi excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Suceava, motivat de faptul că, raportat la calificarea acţiunii reclamantului - acţiune în pretenţii - competenţa materială de soluţionare a acţiunii revine Judecătoriei sect. 1 Bucureşti, în circumscripţia căreia îşi are sediul pârâta, în conformitate cu art. 5 C. proc. civ.
Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat că autoturismul achiziţionat de reclamant figurează ca furat din Italia, aşa încât, în atare situaţie, numai organele de urmărire penală pot dispune înmatricularea în România a autoturismului fără prezentarea certificatului de autenticitate, sau pot să emită o dispoziţie către pârât prin care să se dispună eliberarea certificatului de autenticitate, prin derogare de la dispoziţiile art. 13 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 78/2000. A mai arătat că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 1339 C. civ., potrivit cărora vânzătorul poartă răspunderea pentru evicţiune şi nu pârâta.
Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 349 din 31 octombrie 2011, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondate excepţiile invocate de pârâtul R.A.R. şi a respins ca nefondată acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul C.V.F.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte excepţiile invocate în cauză, instanţa a reţinut că, potrivit art. 15 din O.G. nr. 78/2000 privind omologarea, eliberarea cărţii de identitate şi certificatul autenticităţii vehiculelor rutiere în vederea comercializării, înmatriculării sau înregistrării acestora în România, R.A.R. este un organism tehnic specializat al M.T.C.T. şi îndeplineşte - printre altele - şi atribuţii privind „efectuarea operaţiunilor impuse la certificarea autenticităţii vehiculelor şi eliberează certificatul de autenticitate”(art. 15 lit. u) din O.U.).
S-a apreciat de către instanţă că, în raport de aceste reglementări, coroborate şi cu cele ale O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, pârâta - în calitatea sa de organism tehnic specializat al unei autorităţi publice centrale - prestează un serviciu public, astfel încât în îndeplinirea atribuţiilor legale emite acte administrative în sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 54/2004, supuse controlului de legalitate al instanţelor de contencios administrativ potrivit art. 2 lit. g) din lege şi cu respectarea normelor de competenţă materială specială prev. de art. 10 alin. (1) şi (3) din lege.
Aşa fiind, instanţa de fond a reţinut că litigiul dedus judecăţii este unul administrativ, de competenţa Curţii de Apel Suceava, secţia specializată, astfel încât excepţiile invocate de pârâtă au fost respinse ca nefondate.
Pe fondul cauzei, curtea a reţinut că vehiculele rutiere pot fi comercializate, înmatriculate sau înregistrate în România numai după omologarea şi certificarea autenticităţii acestora, după caz, de către R.A.R. ( art. 1 alin (1) şi respectiv art. 11 alin. (8) din O.G. 78/2000), că certificatul de autenticitate astfel emis este valabil pentru o singura înmatriculare, dar nu mai mult de 60 zile calendaristice de la data eliberării acestuia (art. 2 alin. (8) din O.U.) şi că, potrivit art. 13 alin. (2) şi (6) din O.U., R.A.R. poate şi trebuie să refuze eliberarea certificatului de autenticitate când constată neîndeplinirea situaţiilor prev. la alin. (2) lit. a) și d) din ordonanţă, împrejurare în care în raportul de verificare eliberat se menţionează motivele deciziei R.A.R.
S-a mai reţinut în considerentele sentinţei atacate că actele emise de R.A.R. în vederea înmatriculării unui vehicul satisfac nu numai un drept sau interes legitim privat, dar şi un interes public declarat în art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 şi că, în vederea respectării şi protejării acestor drepturi şi interese legitime care depăşesc sfera privată, R.A.R., ori de către ori constată existenţa vreunui impediment, este obligat să refuze eliberarea certificatului de autenticitate pentru vehiculul respectiv.
Instanţa de fond a apreciat că, în speţă, chiar dacă, iniţial, instituţia pârâtă a eliberat certificatul de autenticitate pentru autovehiculul achiziţionat de reclamant, având în vedere impedimentul identificat ulterior - constatarea că vehiculul este dat în urmărire de autorităţile competente - pârâta a procedat în condiţiile şi cu respectarea art. 13 alin. (6) din O.G. nr. 78/2000, refuzând eliberarea unui nou certificat de autenticitate.
S-a reţinut că răspunderea pentru imposibilitatea în care se află reclamantul de a-şi înmatricula autoturismul achiziţionat revine proprietarului/deţinătorului anterior, care prin actele şi atitudinea sa a ascuns reclamantului situaţia juridică reală a bunului înstrăinat.
Recursul
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul C.V.F., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs s-a arătat în esenţă că litigiul are ca obiect obligarea la emiterea unui document oficial de către R.A.R., document care nu corespunde cu datele oficiale pe care le-a avut la dispoziţie.
Arată recurentul că potrivit art. 13 alin. (2) şi (6) din O.G. nr. 78/2000 privind omologarea, eliberarea cărţii de identitate şi certificatul autenticităţii vehiculelor rutiere în vederea comercializării, înmatriculării sau înregistrării acestora în România – R.A.R. trebuie să refuze eliberarea certificatului de autenticitate când constată neîndeplinirea situaţiilor prevăzute de alin. (2) din ordonanţă.
Consideră recurentul că R.A.R. – a încălcat un interes privat dar şi un interes public declarat în art. 1 și 2 din O.G. nr. 195/2002 iar prin emiterea unui document fals, recurentul a putut continua demersurile pentru achiziţionarea acelui autoturism creându-i acestuia un prejudiciu moral şi material.
Procedura în faţa instanţei de recurs
Pârâtul – intimat R.A.R. a formulat întâmpinare la cererea de recurs şi a solicitat respingerea acesteia ca nefondată, întrucât în cererea de recurs nu sunt menţionate motivele de nelegalitate.
De asemenea pârâtul – intimat R.A.R. a depus la dosar înscrisuri din care rezultă faptul că, în urma verificărilor efectuate de Interpol, autoturismul în litigiu nu mai figurează ca fiind furat din I. Recurentul a invocat de asemenea excepţia tardivităţii formulării recursului în şedinţă publică din 4 decembrie 2012.
Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
Analizând cu prioritate în conformitate cu art. 137 C. proc. civ. excepţia tardivităţii invocate, Înalta Curte constată că recursul a fost formulat în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., adică în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii şi prin urmare va fi respinsă această excepţie (fila 38 dosar fond, fila 4 dosar recurs).
Examinând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în materie precum şi în conformitate cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată.
În fapt,
Recurentul reclamant a formulat către R.A.R. o cerere prin care a solicitat emiterea unui certificat de autenticitate care să cuprindă menţiunile cuprinse în certificatul de autenticitate din 25 noiembrie 2010 – emis de aceeaşi pârâtă pentru autoturism. Întrucât nu a putut înmatricula autoturismul în baza acestui certificat din noiembrie 2010, care şi-a pierdut valabilitatea în 60 de zile, recurentul a solicitat un nou certificat de autenticitate iar R.A.R. – a refuzat emiterea unui nou certificat întrucât autoturismul figurează ca furat în Italia şi numai organele de urmărire penală pot dispune înmatricularea inclusiv prin solicitarea R.A.R. a unei derogări.
În drept,
În conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) - refuz nejustificat şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004 „Se asimilează actelor administrative unilaterale si refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului in termenul legal.
Art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 78/2000 arată că „Vehiculele rutiere pot fi comercializate, înmatriculate sau înregistrate în România numai după omologarea şi certificarea autenticităţii acestora, după caz, de către RA R.A.R., denumită în continuare R.A.R., organism tehnic specializat al M.T.I.
Art. 11 pct. 8 din O.G. nr. 78/2000 precizează că: „În sensul prezentei ordonanţe termenii de mai jos au următorul înţeles:
8. certificat de autenticitate - document eliberat de R.A.R. pentru un vehicul care a corespuns verificărilor efectuate la certificarea autenticităţii;
De asemenea Art. 13 alin. (2) şi (6) din O.G. nr. 78/2000 precizează că (2)„ Certificarea autenticităţii unui vehicul rutier constă, după caz, în:
a) atestarea faptului că principalele sale elemente de identificare sunt originale şi/sau nu au fost supuse unor modificări neautorizate;
b) atestarea identităţii vehiculului în raport cu datele menţionate în cartea de identitate a acestuia;
c) atestarea faptului că vehiculul nu figurează ca dat în urmărire pe plan intern sau internaţional, la data efectuării certificării autenticităţii, potrivit bazei de date puse la dispoziţia R.A.R. de autorităţile competente din România;
d) atestarea faptului că formularul-tip al documentului care confirmă înmatricularea anterioară a vehiculului, eliberat de autorităţile competente din ţara de provenienţă, este autentic (numai pentru vehiculele aflate la prima înmatriculare în România).
(6) Pentru vehiculele care nu corespund din punctul de vedere al certificării autenticităţii, în raportul de verificare eliberat se menţionează motivele deciziei R.A.R.”
Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a făcut o interpretare corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză şi având în vedere situaţia de fapt expusă în cauză.
Astfel, se reţine că autoritatea competentă în eliberarea certificatului de autenticitate, după expirarea valabilităţii primului certificat, având la bază noi elemente de fapt precum şi în conformitate cu dispoziţiile art. 13 alin. (2) şi (6) din O.G. nr. 78/2000 a refuzat în mod justificat să dea curs cererii reclamantului la acea dată.
La dosarul cauzei, în timpul soluţionării cererii de recurs, autoritatea pârâtă - intimată a învederat faptul că în urma verificărilor efectuate de Interpol, autoturismul în litigiu nu mai figurează furat în Italia şi, prin urmare recurentul – reclamant se poate prezenta oricând în vederea eliberării certificatului de autenticitate.
Aşa fiind, se constată încă o dată cu refuzul autorităţii pârâte la data formulării cererii de către reclamant era justificat de o stare de fapt care s-a schimbat la data judecării recursului.
Înalta Curte apreciază la fel ca instanţa de fond, că pârâta R.A.R. a fost obligată să protejeze interesul public privind efectuarea operaţiunilor impuse la calificarea autenticităţii vehiculelor. Prejudiciul pretins de recurentul - reclamant ca reprezentând suma de bani pe care a achitat-o pentru cumpărarea autoturismului nu este o consecinţă directă a situaţiei prezentate mai sus ci potrivit dispoziţiilor art. 1339 C. civ. răspunderea pentru evicţiune o poartă proprietarul anterior al autoturismului care nu i-a prezentat recurentului - reclamant adevărata situaţie juridică a autoturismului.
Fiind prevăzută de lege posibilitatea pârâtei – intimate de a refuza în situaţii concrete eliberarea certificatului de autenticitate, rezultă că dreptul de aprecire al autorităţii a fost exprimat pentru realizarea unor scopuri justificate de un interes public.
Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Faţă de cele arătate mai sus, constatând că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă legală şi temeinică şi că nu există motive de casare sau modificare a acesteia, se va respinge recursul ca nefondat în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.:
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia tardivităţii recursului, invocată de intimatul-pârât R.A.R.
Respinge recursul declarat de C.V.F. împotriva Sentinţei nr. 349 din 31 octombrie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5118/2012. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 4557/2012. Civil → |
|---|
