ICCJ. Decizia nr. 5194/2012. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999). Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5194/2012
Dosar nr. 1214/59/2011
Ședința publică din 6 decembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanţei de fond
Prin cererea înregistrată la Curtea ele Apel Timişoara sub nr. 1214/59/2011 la data de 16 august 2011 reclamanta G.M.C. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F., să se dispună anularea Ordinului nr. 2475 din 8 iulie 2011 emis de Preşedintele A.N.A.F. şi, pe cale de consecinţă, înlăturarea sancţiunii disciplinare constând în diminuarea drepturilor salariale cu 10% pe o perioadă de 3 luni aplicată acesteia, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că prin ordinul menţionat s-a dispus sancţionarea reclamantei cu diminuarea drepturilor salariale cu 10% pe o perioadă de 3 luni, reţinându-se în sarcina acesteia un comportament şi un limbaj impropriu şi nedemn de un funcţionar public, de care ar fi dat dovadă în timpul unui control efectuat de A.F.P. Arad.
Reclamanta a invocat nulitatea absolută a Ordinului nr. 2475 din 8 iulie 2011, în baza prevederilor art. 50 alin. (3) lit. e) şi d) din H.G. nr. 1344/2007, motivând că în cuprinsul acestuia nu este indicat în concret nici termenul şi nici instanţa la care poate fi atacat.
De asemenea, reclamanta a invocat nulitatea absolută a ordinului, în baza prevederilor art. 50 alin. (4) din H.G. nr. 1344/2007, arătând că acesta i-a fost comunicat prin fax la data de 11 iulie 2007, fără a i se comunica şi raportul comisiei de disciplină.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 176 din 14 martie 2012, Curtea de Apel Timişoara, a respins acţiunea promovată de reclamanta G.M.C.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut în esenţă următoarele.
Reclamanta G.M.C. este funcţionar public, ocupând funcţia de şef administraţie la A.F.P. a Mun. Arad, din care a fost delegată să exercite, pentru o perioadă de maxim 60 de zile, funcţia de director executiv adjunct la D.J.A.O.V. Arad, fapt precizat în sentinţa civilă nr. 558 din 12 decembrie 2011, dată de Curtea de Apel Timişoara, în Dosar nr. 1312/59/2011 (fila 39).
În cauza de faţă, reclamanta a solicitat anularea ordinului prin care i s-a aplicat sancţiunea disciplinară, susţinând că acesta este nul absolut, pentru că nu cuprinde menţiunile stabilite ca obligatorii, sub sancţiunea nulităţii absolute, de art. 50 alin. (3), lit. d) şi e) din H.G. nr. 1344/2007 (referitoare la termenul concret şi instanţa competentă material şi teritorial să analizeze contestaţia eventual promovată împotriva actului), precum şi pentru că i-a fost comunicat fără a avea anexat raportul comisiei de disciplină.
Contrar susţinerilor reclamantei, instanţa a observat că ordinul a cărui anulare se cere în speţă cuprinde o menţiune expresă referitoare la posibilitatea funcţionarului public vizat de acest act de a-l contesta, „în termenul prevăzut de dispoziţiile legale în vigoare, la instanţa de contencios administrativ competentă". S-a apreciat că această menţiune reproduce dispoziţiile art. 51 din H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină.
Astfel a apreciat Curtea că nu s-ar putea constata că actul atacat ar fi nul absolut, pentru lipsa din cuprinsul său a menţiunilor la care face referire art. 50 alin. (3) lit. d) şi e) din H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină, astfel cum susţine reclamanta.
În opinia instanţei aceste menţiuni au fost cuprinse în actul analizat, astfel încât nu s-ar putea considera că ar fi fost încălcat dreptul la apărare al reclamantei, aceasta fiind încunoştinţată în mod expres despre posibilitatea de a contesta actul sancţionator.
S-a mai reţinut că este adevărat că actul nu menţionează în concret care este termenul stabilit de lege şi care este instanţa competentă la care se poate adresa contestaţia împotriva actului sancţionator, însă aceste inadvertenţe nu sunt însă de natură să atragă nulitatea sa absolută, în orice condiţii, astfel cum susţine reclamanta, ci doar în măsura în care aceasta ar invoca şi ar dovedi o vătămare cauzată datorită deficienţelor de formă ale actului.
Astfel, instanţa a constatat nefondate susţinerile reclamantei potrivit cărora referirea făcută în art. 50 alin. (3) din H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină la o nulitate absolută ar exclude obligaţia de a dovedi o vătămare pentru a obţine anularea actului atacat.
În plus, interpretând teleologic dispoziţiile art. 50 alin. (3) lit. d) şi e) din H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină, s-a concluzionat că legiuitorul a impus ca obligatorii menţiunile referitoare la termenul în care sancţiunea disciplinară poate fi contestată şi la instanţa competentă la care poate fi contestat actul administrativ prin care s-a dispus sancţiunea disciplinară, pentru a asigura dreptul la apărare al funcţionarului public căruia i-a fost aplicată o sancţiune disciplinară.
Or a reţinut instanţa că în măsura în care, însă, acesta a fost avizat asupra posibilităţii de contestare a actului, potrivit principiului „nemo auditur ignorare legem", se prezumă că acesta cunoaşte dispoziţiile legale care instituie termenul de contestare ori instanţa competentă să soluţioneze contestaţia.
Aşadar, a reţinut instanţa că în ipoteza din speţă nu se poate considera că ar fi fost încălcat dreptul la apărare al reclamantei, motiv pentru care nulitatea actului nu s-ar putea constata pentru omisiunea de a cuprinde în act menţiunile la care face referire art. 50 alin. (3) lit. d) şi e) din H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină, actul putând fi anulat doar în măsura în care aceasta ar fi dovedit că i-a cauzat o vătămare modul defectuos în care au fost incluse în act menţiunile referitoare la termenul în care sancţiunea disciplinară poate fi contestată şi la instanţa competentă la care poate fi contestat actul administrativ prin care s-a dispus sancţiunea disciplinară.
Or, în opinia Curţii o atare vătămare nu se poate constata în cauză, în condiţiile în care actul a fost contestat în termenul prevăzut de lege la instanţa competentă, iar reclamanta a arătat prin apărător, la termenul de judecată din 14 martie 2012, că nu apreciază necesar să dovedească o atare vătămare, pentru a susţine cererea de anulare a actului administrativ. Prin urmare, acest motiv nu a putut fi reţinut de instanţă pentru a dispune anularea Ordinului nr. 2475 din 8 iulie 2011, emis de Preşedintele A.N.A.F.
De asemenea, s-a reţinut că nu subzistă în speţă nici motivul de anulare referitor la omisiunea pârâtei de a anexa la ordinul de aplicare a sancţiunii disciplinare, raportul comisiei de disciplină, în conformitate cu dispoziţiile art. 50 alin. (4) din H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină.
Instanţa a observat că, potrivit art. 50 alin. (5) din H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină, „actul administrativ de sancţionare se comunică în termen de maximum 5 zile calendaristice de la expirarea termenului prevăzut la alin. (1): a) compartimentelor cu atribuţii în domeniul resurselor umane din cadrul instituţiei sau autorităţii publice în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public a cărui faptă a fost sesizată ca abatere disciplinară; b) comisiei de disciplină care a elaborat şi transmis raportul; c) funcţionarului public a cărui faptă a fost sesizată ca abatere disciplinară; d) persoanei care a formulat sesizarea".
Aşadar, s-a menţionat că actul administrativ de aplicare a unei sancţiuni disciplinare nu se comunică doar funcţionarului public sancţionat, ci şi unor autorităţi publice.
În opinia Curţii în speţă Ordinul nr. 2475 din 8 iulie 2011, emis de Preşedintele A.N.A.F. i-a fost comunicat reclamantei prin poşta, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, expediată la 12 iulie 2011 şi primită de aceasta la 21 iulie 2011.
În schimb, instanţa nu a putut reţine că, astfel cum susţine reclamanta, acesteia i-ar fi fost comunicat acelaşi act sancţionator şi prin fax, la data de 11 iulie 2012.
Instanţa a observat că nici un document de la dosar nu permite a se concluziona că expediţia realizată prin fax la D.R.A.O.V. Timişoara ar fi avut-o ca destinatar pe reclamantă, în condiţiile în care aceasta nu activa în cadrul acestei structuri, ci era delegată la acel moment la D.J.A.O.V. Arad, iar expediţia nu a fost însoţită de o adresă care să precizeze că actul a fost înaintat pentru a-i fi comunicat reclamantei.
În absenţa unor atari dovezi, s-a concluzionat că Ordinul nr. 2475 din 8 iulie 2011, emis de Preşedintele A.N.A.F. a fost înaintat pe fax la D.R.A.O.V. Timişoara, iar ulterior la D.J.A.O.V. Arad, exclusiv cu scopul de a fi comunicat la compartimentul cu atribuţii în domeniul resurselor umane din cadrul instituţiei sau autorităţii publice în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public a cărui faptă a fost sesizată ca abatere disciplinară, astfel cum impune art. 50 alin. (5) lit. a) din H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină.
Or, în opinia instanţei o atare comunicare nu impunea ataşarea la ordin a raportului comisiei de disciplină, acesta fiind irelevant din punct de vedere al modului în care menţionatul compartiment ar fi pus în executare sancţiunea disciplinară.
În orice caz, instanţa a constatat că, chiar în măsura în care s-ar accepta ideea că reclamantei i-ar fi fost comunicat mai întâi pe fax ordinul de aplicare a sancţiunii disciplinare, fără a avea ataşat raportul comisiei de disciplină, actul de comunicare astfel realizat ar fi nul, în temeiul art. 50 alin. (4) din H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină. Or, consecinţa acestei nulităţi ar fi tocmai obligaţia autorităţii publice emitente de a reface actul în condiţii de legalitate.
Aşadar, s-a reţinut că, comunicarea făcută legal, prin poştă, în interiorul termenului de 5 zile de la emiterea Ordinului nr. 2475 din 8 iulie 2011, emis de Preşedintele A.N.A.F., trebuie considerată ca valabilă, înlăturând posibilitatea de anulare a actului administrativ ce face obiect al acţiunii.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, a declarat recurs G.M.C., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
În motivele de recurs s-a arătat că instanţa de fond, în mod netemeinic şi nelegal, a respins ambele excepţii de nulitate absolută a Ordinului nr. 2475 din 8 iulie 2011 emise de pârâtă şi, de aceea, au fost reinvocate aceste excepţii:
Constatarea nulităţii absolute a Ordinului nr. 2475 din 8 iulie 2011, nulitate prevăzută de art. 50 alin. (3) lit. e) şi d) din H.G. nr. 1344/ 2007
S-a arătat că ordinul atacat nu cuprinde nici termenul şi nu se indică nici instanţa competentă la care poate fi atacat, ci se face o referire generală la un termen „prevăzut de dispoziţiile legale în vigoare” şi la o „instanţă de contencios administrativ competentă” deşi prevederile art. 50 alin. (3) lit. e) şi d) din H.G. nr. 1344/2007 obligă la indicarea în concret a termenului de contestare (10, 15 sau 30 de zile), cât şi a instanţei competente nu doar material şi ci teritorial.
Instanţa de fond a respins excepţia deşi aceasta este absolută, iar instanţa nu putea decât să constate existenţa sau inexistenţa ei şi nu putea să aplice regimul nulităţii relative, mai ales că susţine în mod nelegal că în materia contenciosului administrativ nu se face distincţia între nulităţile absolute şi cele relative.
Pentru că instanţa de fond a încălcat dispoziţia imperativă cuprinsă în art. 50 alin. (3) din H.G. nr. 1344/2007, s-a solicitat admiterea excepţiei nulităţii absolute a Ordinului nr. 2475 din 8 iulie 2011 emis de pârâtă.
Constatarea nulităţii absolute a Ordinului nr. 2475 din 8 iulie 2011, nulitate prevăzută de art. 50 alin. (4) din H.G. nr. 134/2007 deoarece Ordinul nr. 2475 din 8 iulie 2011 a fost comunicat şi raportul comisiei de disciplină, iar necomunicarea raportului comisiei de disciplină odată cu actul administrativ de sancţionare, se sancţionează cu nulitatea absolută a acestui act de sancţionare.
Instanţa de fond a respins şi această excepţie, considerând că data comunicării Ordinului nr. 2475 din 8 iulie 2011 emis de pârâtă şi a raportului comisiei de disciplină din 30 iunie 2011 ar fi ziua de 21 iulie 2011, dar recurenta apreciază că data de 11 iulie 2011 este data comunicării Ordinului nr. 2475 din 8 iulie 2011 emis de pârâtă.
Faptul că în data de 21 iulie 2011, după 10 zile de la comunicarea Ordinului nr. 2475 din 8 iulie 2011 se comunică şi raportul comisiei de disciplină din 30 iunie 2011, confirmă nulitatea invocată în cererea introductivă, respectiv obligativitatea comunicării concomitente a ordinului atacat împreună cu raportul comisiei de disciplină şi nu acoperă nulitatea absolută prevăzută de art. 50 alin. (4) din H.G. nr. 1344/2007.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate şi pe cale de consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată la ambele instanţe.
4. Soluţia instanţei de recurs
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni în anularea Ordinului nr. 2475 din 8 iulie 2011 prin care reclamanta a fost sancţionată disciplinar invocându-se nulitatea absolută prevăzută de art. 50 alin. (3) lit. d) şi e) şi art. 50 alin. (4) din H.G. nr. 1344/2007, dar cererea a fost respinsă.
În motivele de recurs se invocă greşita soluţionare a constatării nulităţii absolute, dar criticile din recurs sunt nefondate.
Într-adevăr, conform art. 50 alin. (3) lit. d) şi e) din H.G. nr. 1344/2007, sub sancţiunea nulităţii absolute, actul administrativ de sancţionare va cuprinde în mod obligatoriu: d) termenul în care sancţiunea disciplinară poate fi contestată; e) instanţa competentă la care poate fi contestat actul administrativ prin care s-a dispus sancţiunea disciplinară.
Deşi textele de lege folosesc noţiunea de „nulitate absolută”, aşa cum şi instanţa de fond a reţinut în mod corect, pentru că litigiul se soluţionează de instanţa de contencios administrativ iar aplicabile sunt normele de drept public, nu se poate invoca regimul juridic al nulităţilor din dreptul privat, respectiv diferenţa dintre nulitatea absolută şi cea relativă, regim juridic ce se aplică numai actelor civile şi nu actelor administrative.
Faptul că legiuitorul a precizat această sancţiune nu înseamnă că reclamantul este scutit de obligaţia de a dovedi că prin neindicarea acelor menţiuni i s-a produs o vătămare, având în vedere că dispoziţiile Legii nr. 554/2004 instituie un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, iar în lipsa unei vătămări nu poate fi aplicată sancţiunea anulării actului administrativ.
În speţă, nu s-a făcut dovada unei asemenea vătămări în ceea ce priveşte nerespectarea dispoziţiilor art. 50 alin. (3) lit. d) şi e) din H.G. nr. 1344/2007 în condiţiile în care reclamanta a contestat actul administrativ prin care s-a dispus sancţionarea sa disciplinară cu respectarea termenului prevăzut de lege şi la instanţa competentă, iar instanţa de fond a solicitat reclamantei să facă dovada vătămării, dar s-a apreciat că nu este necesară.
Nici invocarea nulităţii absolute prevăzute de art. 50 alin. (4) din H.G. nr. 1344/2007 nu poate fi reţinută deoarece, aşa cum corect a arătat instanţa de fond, au fost respectate prevederile legale.
Conform art. 50 alin. (4) din H.G. nr. 1344/2007 „La actul administrativ de sancţionare prevăzut de alin. (3) se anexează raportul comisiei de disciplină, sub sancţiunea nulităţii absolute”.
În speţă, acest text a fost respectat, iar recurenta în mod greşit susţine că ordinul a cărui anulare se cere i-a fost comunicat prin fax, la data de 11 iulie 2011 fără a-i fi comunicat raportul comisiei de disciplină.
Din probele aflate la dosar rezultă că Ordinul nr. 2475 din 8 iulie 2011 emis de A.N.A.F. i-a fost comunicat la 12 iulie 2011 (data comunicării prin poştă, filele 26-27 dosar fond) şi a fost primit de recurentă la 21 iulie 2011, iar ordinul a fost însoţit de raportul comisiei de disciplină.
De altfel, recurenta nici nu contestă faptul că raportul comisiei de disciplină i-ar fi fost comunicat la 21 iulie 2011 dar apreciază că data comunicării ar fi 11 iulie 2011 prin fax.
Însă, nu pot fi reţinute aceste susţineri având în vedere faptul că faxul din 11 iulie 2011 nu reprezintă o comunicare adresată recurentei ci este o comunicare adresată D.R.A.O.V. Timişoara, iar singura comunicare a ordinului adresată recurentei este cea primită la 21 iulie 2011, comunicare care a fost însoţită de copia raportului comisiei de disciplină, fiind respectate astfel prevederile art. 50 alin. (4) din H.G. nr. 1344/2007.
Apreciind că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de G.M.C. împotriva sentinţei nr. 176 din 14 martie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5174/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 5135/2012. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
