ICCJ. Decizia nr. 5251/2012. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5251/2012
Dosar nr. 11391/2/2010
Şedinţa publică de la 11 decembrie 2012
Asupra cererii de recurs de faţă:
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 23 noiembrie 2010, sub nr. 11391/2/2010, reclamanta M.D. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Sănătăţii, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea în totalitate a actului administrativ, respectiv Ordinul ministrului sănătăţii nr. R/2575/2010, prin care s-a dispus încetarea suspendării raporturilor reclamantei de serviciu şi reluarea activităţii în cadrul Ministerului Sănătăţii, Direcţia Asistentă Medicală, începând cu data de 19 octombrie 2010.
S-a mai solicitat prin acţiune anularea actului pregătitor, respectiv adresa din 8 septembrie 2010 emisă de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, suspendarea executării Ordinului ministrului sănătăţii nr. R/2575/2010, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în anulare, având în vedere importanţa continuării proiectelor demarate şi care se află în implementare sub coordonarea reclamantei ca şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat şi taxa judiciară de timbru.
Pârâtul a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea, în principal, ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată. De asemenea, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Sănătăţii faţă de capătul doi al cererii, având în vedere că reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Sănătăţii şi anularea „actului pregătitor, respectiv adresa din 8 septembrie 2010, emisă de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici”, precum şi inadmisibilitatea capătului doi al cererii de chemare în judecată, în raport de dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât nu a fost îndeplinită procedura prealabilă, în sensul de a se solicita emitentului actului, respectiv Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, revocarea, în tot sau în parte a acestuia. În ceea ce priveşte cererea de suspendare, a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acesteia, deoarece nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate.
Prin încheierea de şedinţă din 11 mai 2011, Curtea a admis excepţia lisei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Sănătăţii în ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere din acţiune pentru motivele arătate în acea încheiere.
Faţă de această împrejurare, în baza art. 137 alin. (1) şi art. 109 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a respins capătul de cerere privind anularea adresei din 8 septembrie 2010 emisă de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, din acţiunea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 4389 din 22 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei procedurii administrative prealabile şi totodată:
(i) a admis, în parte acţiunea reclamantei şi a anulat Ordinul nr. R/2575/2010 emis de ministrul sănătăţii.
(ii) a respins cel de al doilea capăt de cerere, ca fiind îndreptat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; şi
(iii) a respins ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării Ordinului nr. R/2575/2010.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei procedurii prealabile, invocată prin întâmpinare de către pârât, Curtea a apreciat că aceasta nu este întemeiată, întrucât reclamanta a formulat plângerea administrativă prealabilă, înregistrată la Registratura Generală a Ministerului Sănătăţii, din 17 noiembrie 2010.
Pe fondul cauzei, Curtea a reţinut că prin Ordinul nr. 1900/2010, emis de ministrul sănătăţii s-a constatat suspendarea de drept a raporturilor de serviciu ale reclamantei cu pârâtul, în temeiul art. 94 lit. b) din Legea nr. 188/1999 (forma iniţială), ca urmare a încadrării reclamantei pe durată determinată în funcţia de consilier la Biroul Parlamentar al doamnei A.S.
Prin Ordinul nr. R/2575/2010, s-a dispus încetarea suspendării raporturilor de serviciu şi reluarea de către reclamantă a activităţii în cadrul Ministerului Sănătăţii, începând cu data de 19 octombrie 2010.
Curtea a constatat că prin O.U.G. nr. 105/2009 privind unele măsuri în domeniul funcţiei publice, începând cu data de 6 octombrie 2009, s-a modificat art. 94 lit. b) în sensul extinderii sferei cazurilor de suspendare de drept a raporturilor de serviciu şi la situaţiile de încadrare „la cabinetul unui primar, sau după caz, la cabinetul unui preşedinte al consiliului judeţean, ori la cancelaria prefectului” şi că prin Legea nr. 140/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 105/2009 s-a reglementat abrogarea modificărilor aduse art. 94 lit. b) din Legea nr. 188/1999 din ordonanţă, şi nu a dispoziţiilor iniţiale ale acestui articol, pentru a se justifica încetarea suspendării de drept a raporturilor de serviciu ale reclamantei.
Apreciind că Ordinul nr. R/2575/2010 nu prevede alte motive de încetare a suspendării raporturilor de serviciu, decât interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 140/2010, Curtea a admis acţiunea reclamantei, în parte, şi a desfiinţat Ordinul nr. R/2575/2010, ca fiind nelegal.
Referitor la cererea de suspendare a executării ordinului, Curtea a constatat ca fiind rămasă fără obiect, având în vedere că prin sentinţa pronunţată la 24 ianuarie 2011, de aceeaşi instanţă, în Dosarul nr. 11928/2/2010, s-a suspendat deja executarea Ordinului nr. R/2575/2010, până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii.
3. Recursul declarat în cauză
Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs pârâtul Ministerul Sănătăţii, criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, şi invocând ca temei legal al căii de atac promovate prevederile art. 304 pct. 8, pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În esenţă, prin motivele de recurs dezvoltate, recurentul a susţinut că în mod neîntemeiat instanţa de fond a admis cererea reclamantei de anulare a Ordinului nr. R/2575/2010, respectiv de încetare a suspendării raporturilor de serviciu ale reclamantei, întrucât la data emiterii actului contestat, cererea pentru suspendarea raporturilor de serviciu pe perioada încadrării nu avea temei legal.
A arătat recurentul că nu este reală şi nici corectă susţinerea primei instanţe în sensul că în situaţia în care se abrogă o normă prin care a fost modificat actul iniţial, în mod automat se revine la forma iniţială a actului normativ, o atare soluţie fiind contrară dispoziţiilor art. 64 din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, conform cărora nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial.
Din această perspectivă se impunea a se reţine că la data la care reclamanta s-a adresat Agenţiei Naţionale a funcţionarilor publici solicitând precizări cu privire la legislaţia aplicabilă funcţionarilor publici în materia suspendării raporturilor de serviciu, prin adresa din 12 august 2010 corect s-a indicat că art. 94 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, modificat şi completat, ce prevedea o atare posibilitate a suspendării raportului de serviciu motivată de încadrarea la cabinetul unui demnitar, şi-a încetat aplicarea urmare a abrogării implicite prin prevederile art. V din Legea nr. 140/2010.
4. Soluţia instanţei de control judiciar
Recursul este fondat.
Înalta Curte, examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse şi raportat la prevederile legale incidente, din materia supusă verificării, reţine că sunt fondate criticile recurentei în sensul şi pentru considerentele în continuare arătate.
Actele şi lucrările dosarului atestă necontestat, că Ordinul ministrului sănătăţii, nr. R/2575/2010, prin care s-a dispus încetarea suspendării raporturilor de serviciu ale reclamantei-intimate şi reluarea activităţii sale în cadrul Ministerului Sănătăţii, ce formează obiectul acţiunii în anulare de faţă, a fost emis, inter alia, în temeiul art. V din Legea nr. 188/1999, privind statutul funcţionarilor publici.
S-a apreciat astfel de către emitent, că la data de 12 octombrie 2010, urmare a adoptării Legii nr. 140/2010, în vigoare de la data de 11 iulie 2010 (publicată în M. Of. nr. 471/8.07.2010), nu mai subzista suspendarea de drept a raporturilor de serviciu ale funcţionarului public, când acesta este încadrat la cabinetul unui demnitar, conform art. 94 lit. b) din Legea nr. 188/1999.
Contrar celor arătate de prima instanţă, Înalta Curte reţine, astfel cum a susţinut şi recurenta, că la emiterea actului atacat au fost corect avute în vedere şi interpretate modificările legislative succesive aduse art. 94 lit. b) din Legea nr. 188/1999, nefiind incident viciul de nelegalitate invocat.
În acest sens, Înalta Curte reaminteşte că, în timp, art. 94 lit. b) din Legea nr. 188/1999, a suferit mai multe modificări, după cum urmează:
(i) În forma iniţială se prevedea suspendarea de drept a raporturilor de serviciu ale funcţionarului public când acesta este încadrat la cabinetul unui demnitar.
(ii) La momentul adoptării O.U.G. nr. 105/2009, privind unele măsuri în domeniul funcţiei publice, s-a modificat art. 94 lit. b) în sensul extinderii situaţiilor de suspendare a raporturilor de serviciu, pe lângă încadrarea la cabinetul unui demnitar public, şi la următoarele situaţii: „la cabinetul unui primar, sau după caz, la cabinetul unui preşedinte al consiliului judeţean ori la cancelaria prefectului”.
(iii) Ulterior, prin Legea nr. 140/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 105/2009 privind unele măsuri în domeniul funcţiei publice, publicată în M. Of. nr. 471/8.07.2010, care a intrat în vigoare la data de 11.07.2010, se abroga art. 94 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. h) astfel cum a fost modificat de această ordonanţă.
Ilustrarea evoluţiei legislative a textului în discuţie demonstrează că prin O.U.G. nr. 105/2009 au fost modificate mai multe articole ale art. 94 din Legea nr. 188/1999, cu menţiunea că acestea vor avea un cuprins astfel rezultat, diferit, respectiv mai extins în ceea ce priveşte sfera situaţiilor în care se suspendă raporturile de serviciu.
Ceea ce au omis însă atât prima instanţă cât şi reclamanta-intimată este împrejurarea că prin ar. V al Legii nr. 140/2010, au fost abrogate integral prevederile art. I pct. 6-pct. 25, din O.U.G. nr. 105/2009, ceea ce din perspectiva tehnicii legislative a însemnat abrogarea întregului cuprins al art. 94 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. h) şi nu numai a modificărilor aduse acestui articol.
Astfel, prin abrogarea dispoziţiilor de modificare şi completare ale art. 94 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. h) din Legea nr. 188/1999, aceste prevederi nu au mai fost în vigoare şi ca atare, la data emiterii ordinului atacat, cu justeţe s-a apreciat că nu mai subzista temeiul legal pentru a se dispune suspendarea de drept a raportului de serviciu a funcţionarului public.
Situaţia sau mai bine spus ipoteza similară a suspendării raporturilor de serviciu invocată de reclamantă, a fost reintrodusă în cuprinsul art. 94 din Legea nr. 188/1999 prin Legea nr. 132/2012, începând cu 22 iulie 2012, ceea ce demonstrează o dată în plus, că în sensul art. 64 din Legea nr. 24/2000, abrogarea în cauză produsă anterior prin Legea nr. 140/2010 nu a putut repune în vigoare actul normativ iniţial.
Pentru cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va admite aşadar recursul de faţă şi reţinând temeinicia şi legalitatea ordinului atacat se va modifica hotărârea atacată în sensul respingerii ca neîntemeiată a acţiunii reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Sănătăţii împotriva sentinţei nr. 4389 din 22 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea reclamantei M.D., ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5249/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 5258/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
