ICCJ. Decizia nr. 5258/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5258/2012
Dosar nr. 1189/46/2011
Şedinţa publică de la 11 decembrie 2012
Asupra recursului de faţă:
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului:
1. Circumstanţele cauzei.
Prin cererea formulată şi înregistrată la data de 27 octombrie 2011, pe rolul Curţii de Apel Piteşti sub nr. 1189/46/2011, reclamantul T.G. a chemat în judecată pe pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea acesteia să emită decizie conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul ce face obiectul dispoziţiei emisă de Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea la 18 decembrie 2006, iar în situaţia neemiterii deciziei în termen de 30 de zile de la data sentinţei, să fie obligată la plata unei penalităţi de 300 RON pe zi întârziere până la îndeplinirea obligaţiei dispuse şi la plata amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere pentru preşedintele pârâtei, precum şi la plata sumei de 15.000 RON daune morale.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin sentinţa civilă nr. 9817 din 27 decembrie 2001 pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea a fost declarat nul absolut contractul de donaţie autentificat în 1984. În acest sens, terenul care a făcut obiectul notificării a fost restituit în natură, iar pentru casa ce se afla pe acesta şi care a fost demolată s-a întocmit dosar de despăgubire conform Legii nr. 10/2001 în baza dispoziţiei din 2006 a Primarului Municipiului Râmnicu Vâlcea, dosar ce a fost înaintat de primărie A.N.R.P.
Reclamantul a susţinut că din anul 2007 şi până în prezent a purtat anual corespondenţă cu pârâta, dar de fiecare dată răspunsurile acesteia au avut un caracter general sau contradictoriu.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 13 lit. a) şi urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, art. 18 şi art. 24 din Legea nr. 554/2004.
Prin întâmpinare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a susţinut că cererea de chemare în judecată a reclamantului este neîntemeiată sub aspectul primului capăt de cerere şi inadmisibilă sub aspectul celorlalte capete de cerere.
2. Hotărârea instanţei de fond.
Prin sentinţa nr. 487/F-Cont din 14 decembrie 2011, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul T.G. şi a obligat pârâta la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul ce face obiectul dispoziţiei din 18 decembrie 2006 a Primarului Municipiului Râmnicu Vâlcea.
A respins capătul 2 de cerere referitor la plata de penalităţi, amendă şi daune morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
Prin dispoziţia Primarului municipiului Râmnicu Vâlcea din 18 decembrie 2006 emisă în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent către reclamantul T.G., în calitate de moştenitor legal al autorului T.N., pentru construcţia demolată identificată în notificare, în actul de proprietate (certificatul de moştenitor din 2 iunie 1971) şi declaraţia notarială aflate la dosar, situată înainte de demolare în Râmnicu Vălcea, str. P.S.
Dispoziţia din 2006 a fost transmisă către A.N.R.P.
Curtea a reţinut că este esenţial pentru respectarea legii, pe care instanţa este ţinută să o aplice în spiritul art. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, în sensul atingerii scopului ei, nu doar ca dosarul să fie soluţionat, ci şi ca soluţionarea să fie realizată într-un timp care să-i permită atât autorităţii publice să se asigure de respectarea prescripţiilor legii în activitatea ei, cât şi destinatarului legii şi despăgubirilor să se bucure efectiv şi cât mai curând de repararea prejudiciului suferit prin deposedarea abuzivă de proprietatea sa.
Or, o durată de peste 5 ani, cât a trecut de la emiterea dispoziţiei Primarului municipiului Râmnicu Vâlcea şi înaintarea ei la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi până în prezent, nu constituie un termen rezonabil de soluţionare a dosarului.
În ceea ce priveşte susţinerea pârâtei, formulată prin întâmpinare în sensul că este necesară completarea dosarului cu înscrisuri din care să reiasă descrierea anexei, magazie de scândură şi istoricul de număr poştal al imobilului, având în vedere neconcordanţele dintre actele depuse la dosar sub aspectul numărului imobilului, Curtea a constatat că aceasta este nefondată
În primul rând, adresa din 11 noiembrie 2011, remisă Primăriei municipiului Râmnicu Vâlcea şi D.J.A.N. Vâlcea, prin care se solicită înscrisuri a fost emisă numai ulterior cererii de chemare în judecată (transmise la 27 octombrie 2011) şi a survenit după 5 ani de la înregistrarea dosarului la A.N.R.P., perioadă în care pârâta a emis adrese succesive reclamantului, arătând că dosarul este în analiză, fără a-i solicita niciun înscris.
În al doilea rând, potrivit art. 16 alin. (4) şi alin. (5) din Legea nr. 247/2005, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor numai în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură şi, dacă constată că în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, dosarele sunt transmise evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
Or, în cauză, descrierea imobilului rezultă cu claritate din certificatul de moştenitor din 2 iunie 1971, depus la dosarul cauzei. Pe de altă parte, imobilul fiind în integralitate demolat, lucru care nu se contestă în speţă, este evident că o astfel de descriere nu poate fi furnizată decât prin raportare la actele deja depuse la dosar, (respectiv certificatul de moştenitor din 2 iunie 1971 şi autorizaţia de demolare din 3 noiembrie 1983) şi nu influenţează în niciun fel verificarea legalităţii respingerii cererii de restituire în natură.
În ceea ce priveşte istoricul de număr poştal al imobilului, instanţa de fond a constatat că acesta rezultă de asemenea cu claritate din actele depuse la dosarul cauzei. Astfel, din certificatul de moştenitor din 2 iunie 1971, reiese cu claritate faptul că este vorba de imobilul situat înainte de demolare în Râmnicu Vâlcea, str. P.S. Dispoziţia din 2006 emisă de Primarul municipiului Râmnicu Vâlcea menţionează că este vorba de imobilul situat înainte de demolare în Râmnicu Vâlcea, str. P.S., deci nu este vorba de nicio neconcordanţă.
Referitor la termenul de 30 de zile în care reclamantul a solicitat să îi fie emisă decizia, Curtea a reţinut că, potrivit soluţiei de unificare a practicii judiciare adoptate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Plenul judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal, din 3 mai 2007, s-a statuat cu valoare de principiu că, „în procedura reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, emiterea de către A.N.R.P. a deciziei reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, conform Legii nr. 10/2001, se realizează într-un termen rezonabil. În privinţa acestui tip de cerere, nu sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 554/2004 referitoare la termenul legal de 30 de zile pentru soluţionarea cererii.”
În ce priveşte penalităţile solicitate, Curtea a apreciat că în speţă deşi pot fi incidente dispoziţiile art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora „Soluţiile prevăzute la alin. (1) (…) pot fi stabilite sub sancţiunea unei penalităţi aplicabile părţii obligate, pentru fiecare zi de întârziere”, apreciază că nu se impune aplicarea unei astfel de sancţiuni pârâtei, având în vedere că emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire depinde şi de un factor de timp care scapă unei cuantificări exacte din partea pârâtei: evaluarea imobilului, etapă în care acţiunea îi aparţine unui evaluator şi care în timp poate fi mai scurtă sau mai îndelungată în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui obiectiv de evaluat.
Relativ la aplicarea unei amenzi conducătorului autorităţii în condiţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, prima instanţă a apreciat că s ancţiunea prevăzută la alin. (2) al acestui text este subsecventă, ca şi ipoteză juridică, alin. (1). Astfel, „în cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere.”
Prin urmare, dispoziţia legală invocată de reclamant este incidentă numai dacă există o hotărâre definitivă şi irevocabilă în cauză, iar autoritatea nu o pune în executare, ceea ce nu este cazul în speţă, reclamantul tinzând la obţinerea unei astfel de hotărâri tocmai pe calea prezentei acţiuni.
Totodată instanţa a respins şi capătul de cerere cu privire la acordarea daunelor morale, pe considerentul că acest capăt de cerere nu este în niciun fel motivat, reclamantul arătând că le-a solicitat pentru că „a constatat că pârâta înţelege să soluţioneze numai dosarele pentru care a fost obligată la plata de penalităţi şi/sau daune materiale sau morale”.
3. Recursul declarat în cauză.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Recurenta a susţinut în esenţă că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că autoritatea pârâtă a nesocotit termenul rezonabil reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi a faptului că notificarea a fost depusă de 5 ani.
Astfel procedura administrativă reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 este derulată îndată ce procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 se finalizează prin emiterea dispoziţiei ori deciziei motivate, însă nu înainte de transmiterea acestora, însoţite de întreaga documentaţie ce a constituit dosarul administrativ de la baza emiterii acestora, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (21) din Titlul VII, astfel că nu se poate imputa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor faptul că în marea majoritate a dosarelor de despăgubire acestea trenează la entităţile investite cu soluţionarea notificărilor.
A mai susţinut recurenta că în cadrul procedurii administrative prevăzute de Titlul VII sunt parcurse mai multe etape:
Etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce priveşte dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamanţilor, în sensul că dosarul aferent dispoziţiei din 2006 a fost transmis de Primăria municipiului Râmnicu Vâlcea, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale. Totodată, dosarul amintit a fost analizat în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat şi s-a constatat faptul că acesta trebuie completat cu înscrisuri din care să reiasă descrierea anexei- magazie de scândură şi istoricul de număr poştal al imobilului, având în vedere neconcordanţele dintre actele depuse la dosar sub aspectul numărului imobilului. În acest sens, prin adresa din 11 noiembrie 2011, remisă Primăriei municipiului Râmnicu Vâlcea şi D.J.A.N. Vâlcea, s-a solicitat aceste înscrisuri.
Referitor la etapa evaluării, s-a subliniat faptul că dosarul de despăgubire al reclamantului urmează a fi transmis la evaluatorul desemnat de Comisia Centrală în vederea întocmirii lucrării de specialitate/raportul de evaluare, după completarea acestuia cu informaţiile solicitate.
4. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate şi dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Potrivit art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, „N otificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001/R, care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a legii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi de întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispoziţiilor sau după caz, a ordinelor.
Potrivit art. 16 alin. (4) şi alin. (5) din acelaşi act normativ, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură şi, dacă constată că în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, dosarele sunt transmise evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
Ulterior, pe baza raportului de evaluare, Comisia Centrală procedează fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare, potrivit art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005.
În speţă, deşi dispoziţia Primarului municipiului Piteşti din 2006 a fost transmisă către A.N.R.P., Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în anul 2006, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu a emis decizia reprezentând titlul de despăgubire până în prezent.
Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparaţiilor pentru bunurile imobile preluate abuziv, conferă consistenţă concluziei instanţei de fond, în sensul încălcării principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri a fost stabilită prin dispoziţa din 2006 emisă de Primarul Municipiului Piteşti.
Complexitatea procedurii administrative prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care, într-adevăr, nu poate fi parcursă în termenul general de 30 de zile reglementat în art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, constituie un criteriu de apreciere a termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite pasive a autorităţii publice. În egală măsură, normelor administrative emise de autoritatea competentă în vederea organizării propriei activităţi de executare a legii şi stabilirii ordinii soluţionării dosarelor nu li se pot conferi efecte juridice, în sensul justificării încălcării principiului termenului rezonabil şi a celorlalte garanţii ale bunei administrări.
În afara argumentului decurgând din art. 6 al Convenţiei, se reţine că prin neîndeplinirea obligaţiei de a se emite titlurile de despăgubire autoritatea pârâtă aduce o evidentă atingere noţiunii de bun şi a obligaţiei statului de a proteja bunurile, valorile patrimoniale ale persoanelor, obligaţie asumată de către România prin Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Se are în vedere că prin art. 1 al Protocolului Adiţional la Convenţie statele semnatare, inclusiv România prin ratificarea Convenţiei s-au obligat să respecte bunurile persoanelor fizice sau juridice.
În speţa de faţă, prin comportamentul pârâtei s-a ajuns la o încălcare atât a art. 6 din Convenţie cât şi a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, motiv pentru care se apreciază că absenţa totală a despăgubirilor creează reclamanţilor o sarcină excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectul bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentei pârâtei, în sensul că este necesară completarea dosarului cu înscrisuri din care să reiasă descrierea anexei, magazie de scândură şi istoricul de număr poştal al imobilului, având în vedere neconcordanţele dintre actele depuse la dosar sub aspectul numărului imobilului, Înalta Curte reţine că în mod corect prima instanţă a constatat că şi aceasta este nefondată
Astfel, adresa din 11 noiembrie 2011, remisă Primăriei municipiului Râmnicu Vâlcea şi D.J.A.N. Vâlcea, prin care se solicită înscrisuri a fost emisă numai ulterior cererii de chemare în judecată (transmise la 27 octombrie 2011) şi a survenit după 5 ani de la înregistrarea dosarului la A.N.R.P., perioadă în care pârâta a emis adrese succesive reclamantului, arătând că dosarul este în analiză, fără a-i solicita niciun înscris.
Pe de altă parte, potrivit art. 16 alin. (4) şi alin. (5) din Legea nr. 247/2005, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor numai în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură şi, dacă constată că în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, dosarele sunt transmise evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
Or, în cauză, descrierea imobilului rezultă cu claritate din certificatul de moştenitor din 2 iunie 1971, depus la dosar. Pe de altă parte, imobilul fiind în integralitate demolat, lucru care nu se contestă în speţă, este evident că o astfel de descriere nu poate fi furnizată decât prin raportare la actele deja depuse la dosar, (respectiv certificatul de moştenitor din 2 iunie 1971 şi autorizaţia de demolare din 3 noiembrie 1983) şi nu influenţează în niciun fel verificarea legalităţii respingerii cererii de restituire în natură.
În ceea ce priveşte istoricul de număr poştal al imobilului, Înalta Curte reţine că şi acesta rezultă de asemenea cu claritate din actele depuse la dosarul cauzei. Astfel, din certificatul de moştenitor din 2 iunie 1971 rezultă cu claritate faptul că este vorba de imobilul situat înainte de demolare în Râmnicu Vâlcea, str. P.S. Dispoziţia din 2006 emisă de Primarul municipiului Râmnicu Vâlcea menţionează că este vorba de imobilul situat înainte de demolare în Râmnicu Vâlcea, str. P.S., deci nu este vorba de nicio neconcordanţă.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 va respinge recursul formulat, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei nr. 487/F-CONT din 14 decembrie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5251/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5259/2012. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
