ICCJ. Decizia nr. 5255/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5255/2012
Dosar nr. 950/44/2011
Ședința publică din 11 decembrie 2012
Asupra recursului de faţă:
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 950/44/2011, reclamantul B.R. a chemat în judecată pe pârâtul I.G.P.R., solicitând anularea dispoziţiei din 30 mai 2011 şi repunerea în situaţia anterioară.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că sancţiunea aplicată este neîntemeiată, fiind încălcate dispoziţiile Leg. nr. 554/2004, Leg. nr. 360/2002, H.G. nr. 991/2005, precum şi dispoziţia nr. 33 a I.G.P.R.
Prin sentinţa nr. 332 din 27 octombrie 2011, Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul B.R., a anulat dispoziţia I.G.P.R.din 30 mai 2011 şi a dispus repunerea reclamantului în situaţia anterioară.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul a fost sancţionat disciplinar pe motiv că în perioada iunie – decembrie 2010 nu a întocmit documentele lunare pe linia organizării, planificării şi evaluării activităţii biroului, prevăzute de procedura din 2008 şi nu a realizat analiza îndeplinirii sarcinilor, cuprinse în planul de activităţi, aşa cum se prevede la art. 9 din anexa la dispoziţia I.G.P.R. din 1 iulie 2010 – Metodologia privind planificarea şi evaluarea activităţii structurilor de poliţie dar şi la art. 9 din dispoziţia şefului I.P.J. Brăila din 2010, conform căreia aceste activităţi se realizează la sfârşitul perioadei analizate şi ori de câte ori situaţia o impune.
În urma cercetării prealabile s-a stabilit faptul că, în anul 2010, reclamantul a întocmit planuri de muncă trimestriale înregistrate în 21 iunie 2010 şi din 21 septembrie 2010 în condiţiile în care acestea trebuiau întocmite lunar potrivit Procedurii nr. 04/2008.
Curtea a apreciat că sancţiunea aplicată prin dispoziţia I.G.P.R. din 30 mai 2011 nu este temeinică întrucât, activităţile de planificare şi evaluare la nivelul biroului, se efectuează trimestrial aşa cum se prevede în dispoziţia I.G.P.R., privind metodologia planificării şi evaluării activităţii structurilor de poliţie emisă la data de 1 iulie 2010, iar nu lunar, ori reclamantul a întocmit planul de muncă trimestrial.
În trimestrul al III-lea al anului 2010, reclamantul a întocmit planul de muncă în 21 iunie 2010, iar în trimestrul IV – 2010 a întocmit planul de muncă în 21 septembrie 2010.
A reţinut instanţa că acest aspect rezultă şi din dispoziţia I.G.P.R. din 30 mai 2011.
Activitatea de evaluare a fost realizată tot trimestrial cu ocazia întocmirii analizelor activităţilor pe semestrul I 2010, pe primele nouă luni ale anului 2010, astfel că acestea au fost realizate în timp oportun, fără a exista activităţi planificate şi nerealizate.
Totodată, Curtea a reţinut că I.G.P.R. nu a respectat prevederile art. 64 pct. 1 din Ordinul M.A.I. din 29 octombrie 2004, în sensul că măsura sancţiunii disciplinare să-i fie comunicată reclamantului în termen de 5 zile calendaristice de la data emiterii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul I.G.P.R., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că instanţa de judecată a soluţionat cauza cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin încălcarea principiului contradictorialităţii şi principiului dreptului la apărare.
Instanţa de fond a soluţionat prezenta cauză la primul termen de judecată, fără ca recurentul să fi depus documentaţia care a stat la baza emiterii actului administrativ atacat şi bazându-se strict pe afirmaţiile reclamantului şi pe documentele depuse de acesta.
Conform prevederilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, obligaţia procedurală a instanţei de judecată este de a solicita toate înscrisurile pe care le consideră concludente şi utile cauzei, ca apoi să poată deschide etapa dezbaterilor. Însă, instanţa de fond a considerat actul administrativ depus de reclamant ca netemeinic, doar în temeiul afirmaţiilor acestuia şi doar pe baza actelor depuse de acesta.
Litigiul de contencios administrativ, din prisma textului de lege invocat mai sus, obligă instanţa de judecată de a se pronunţa doar în condiţiile existenţei la dosarul cauzei a tuturor documentelor care au legătură cu soluţionarea litigiului.
La data de 27 octombrie 2011 instanţa s-a pronunţat asupra fondului cauzei fără a asigura dreptul la un proces echitabil, precum şi fără a-şi exercita rolul activ în vederea aflării adevărului.
Cu privire la dreptul la un proces echitabil, ca o garanţie a respectării drepturilor procedurale, C.E.D.O. prevede, în art. 6 pct. 1, dreptul oricărei persoane fizice sau juridice la un asemenea proces. Cerinţa, aceea ca o cauză să fie examinată în mod echitabil, trebuie înţeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces şi anume principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părţilor în proces.
Contradictorialitatea este principiul care îngăduie părţilor din proces să participe în mod activ şi egal la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul desfăşurării procesului, mai precis să discute şi să combată susţinerile făcute de fiecare dintre ele şi să-şi exprime opinia asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului şi al pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.
În virtutea contradictorialităţii, părţile îşi aduc reciproc la cunoştinţă pretenţiile, apărările şi probele de care înţeleg să se folosească în proces, prin cererile scrise adresate instanţei, judecata nu se poate face decât după legala lor citare. În cursul procesului toate părţile sunt ascultate în mod egal, inclusiv asupra împrejurărilor de fapt sau de drept puse în discuţie de instanţă, în vederea aflării adevărului în cauză, încuviinţarea probelor se face în şedinţă publică, după prealabila lor discutare de către părţi, iar hotărârile judecătoreşti sunt comunicate părţilor, în vederea exercitării căilor legale de atac.
Consacrări indirecte ale manifestărilor principiului contradictorialităţii, aşa cum au fost ele anterior redate, respectând înţelesul art. 6 pct. 1 din Convenţie, se regăsesc şi în legislaţia naţională, mai precis în reglementarea art. 112, art. 115. art. 114 alin. (1). art. 107, art. 128 și 129, art. 114 alin. (4) C. proc. civ.
Dreptul la un proces echitabil înseamnă şi posibilitatea rezonabilă a oricărei părţi de a expune cauza sa instanţei de judecată. în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de partea adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului său la apărare.
Dreptul la apărare are în dreptul românesc şi valoare de principiu constituţional, ţinând seama că prin art. 24 alin. (1) din Constituţie se stabileşte că dreptul la apărare este garantat. In sens material, acest drept include toate drepturile şi garanţiile procesuale, care asigură părţilor posibilitatea de a-şi apăra interesele.
Realizarea dreptului la apărare este asigurată şi prin modul de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti, la baza căruia stau principiile legalităţi;. egalităţii părţilor, gratuităţii, colegialităţii, publicităţii, controlului judiciar, imutabilităţii şi rolului activ al instanţei.
Rolul activ al instanţei, conform art. 129 alin. (4) C. proc. civ., presupune ca: "Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.""
Sub acest considerent, judecătorul fondului trebuia să dispună orice măsura legală, chiar aceea de a ordona, pentru înfăţişarea înscrisurilor care ar determina soluţionarea cauzei în mod temeinic şi legal.
Totodată, conform prevederilor art. 167 alin. (5) C. proc. civ. „Partea lipsă la încuviinţarea dovezii este obligată să ceară dovada contrarie la şedinţa următoare, iar în caz de împiedicare, la prima zi când se înfăţişează”.
Egalitatea părţilor semnifică egalitatea acestora în raporturile procesuale cu instanţa, dar şi în raporturile dintre ele, prin recunoaşterea aceloraşi drepturi procesuale şi impunerea aceloraşi obligaţii, iar rolul activ al instanţei nu reprezintă o ingerinţă în interesele părţilor, ci o garanţie a respectării drepturilor şi realizării intereselor acestora, deoarece are ca unic scop aflarea adevărului în cauză.
În concluzie, nerespectarea de către instanţa de fond a normelor de procedură referitoare la administrarea probatoriului, egalitatea părţilor în faţa instanţei şi rolului activ al acesteia a adus o atingere gravă dreptului la apărare, conturându-se cadrul unui proces inechitabil, motiv pentru care s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În situaţia în care se va trece peste aspectele invocate mai sus, se impune admiterea recursului formulat şi rejudecând cauza pe fond, să se respingă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, din următoarele considerente:
Sentinţa atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, deoarece instanţa de fond a constatat în mod eronat faptul că sancţiunea aplicată prin dispoziţia I.G.P.R. din 30 mai 2011 nu este temeinică întrucât activităţile de planificare şi evaluare la nivelul biroului se efectuează trimestrial şi nu lunar.
Aceste aspecte au fost invocate de reclamant şi în cuprinsul contestaţiei formulate împotriva dispoziţiei de sancţionare, fiind respinse motivat prin Ordinul M.A.I. din 8 iulie 2011.
Astfel, afirmaţia reclamantului conform căreia la întocmirea planurilor de muncă în anul 2010 a avut în vedere faptul că, începând cu luna iulie 2010, a intrat în vigoare dispoziţia I.G.P.R. din 1 iulie 2010 pentru aprobarea metodologiei privind planificarea şi evaluarea activităţii structurilor de poliţie, afirmaţie însuşită de altfel de instanţa de fond, este neîntemeiată întrucât dispoziţia I.G.P.R.din 1 iulie 2010 are aplicabilitate pentru perioada ulterioară datei de 1 iulie 2010, astfel că, pentru luna iunie 2010 subzista obligaţia ofiţerului de a întocmi planul de muncă aferent acestei luni, conform prevederilor Procedurii din 2008.
Mai mult, pentru punerea în aplicare a dispoziţiei I.G.P.R din 1 iulie 2010, ofiţerul avea obligaţia să întocmească primul plan de muncă trimestrial, corespunzător trimestrului III, în luna iulie 2010, sarcină care de asemenea nu a fost îndeplinită, conform susţinerilor ofiţerului acest plan fiind întocmit la data 21 iunie 2010, dată la care era în vigoare Procedura din 2008.
În ceea ce priveşte activitatea de evaluare, aceasta se supune aceloraşi reglementări legale, astfel încât, reţinerea vinovăţiei ofiţerului eu privire la nerespectarea acestora este întemeiată, având în vedere că, în urma cercetării prealabile s-a constatat că, la nivelul biroului a fost întocmită o singură evaluare pentru perioada 1 ianuarie - 30 septembrie 2010, înregistrată la 2 decembrie 2010.
În aceste condiţii activitatea de evaluare trebuia întocmită individual pentru luna iunie 2010, iar începând cu luna iulie, trebuia întocmită trimestrial, conform art. 9 din anexa la dispoziţia I.G.P.R. din 1 iulie 2010, aspecte ce contravin susţinerilor reclamantului, precum şi celor constatate de instanţa de fond.
Referitor la necomunicarea dispoziţiei de sancţionare în termen de 5 zile de la emiterea acesteia, reclamantul a luat la cunoştinţă, sub semnătură, de conţinutul dispoziţiei de sancţionare la data de 6 iunie 2011, aşa cum rezultă din exemplarul nr. 2 al dispoziţiei I.G.P.R. din 30 mai 2011.
Astfel, dispoziţia de sancţionare a fost emisă la data de 30 mai 2011. iar reclamantul a luat la cunoştinţă de conţinutul acesteia la data de 6 iunie 2011, în ultima zi a termenului legal. Având în vedere că termenul prevăzut de Ordinul M.A.I. din 2004 este un termen stabilit pe zile, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 101 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora „termenele se înţeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul.
Termenul de 5 zile prevăzut de art. 64 alin. (1) din Ordinul M.A.I. din 2004 pentru comunicarea măsurii sancţiunii disciplinare este un termen de recomandare, iar o eventuală depăşire a acestuia nu i-a produs reclamantului nicio vătămare. Mai mult, având în vedere faptul că sancţiunea disciplinară este pusă în aplicare odată cu respingerea contestaţiei de către ministrul administraţiei şi internelor, se poate aprecia că depăşirea termenului de comunicare a dispoziţiei de sancţionare reprezintă un avantaj pentru poliţistul sancţionat.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, sancţiunea aplicată este temeinică şi legală, la luarea ei au fost respectate toate dispoziţiile legale privind procedura disciplinară aplicabilă poliţiştilor, prevăzute de Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare şi Ordinul M.A.I. din 2004 privind regimul disciplinar al personalului din M.A.I., cu modificările şi completările ulterioare.
Recursul este nefondat.
Contrar celor susţinute de către I.G.P.R. în recurs, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond nu a încălcat prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr, 554/2004, având în vedere că textul legal amintit nu instituie o obligaţie în sarcina instanţei de judecată de a solicita autorităţii publice pârâte comunicarea actului administrativ contestat, cu întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii lui, ci, dimpotrivă, lasă la aprecierea instanţei o astfel de solicitare. Formula din art. 13 alin. (1) „ (…) poate cere autorităţii (…)” este elocventă în acest sens.
Este de observat că în speţa dedusă judecăţii instanţa de fond a apreciat în mod corect să nu solicite comunicarea actului şi a documentaţiei care a stat la baza emiterii acestuia, în condiţiile în care actul infralegislativ contestat a fost depus de reclamant. Mai mult, acesta a ataşat cererii de chemare în judecată un set de documente, înscrisuri relevante în cauză, pe baza cărora instanţa de judecată şi-a putut forma o convingere corectă în privinţa soluţiei ce urma să o pronunţe în acest dosar, cum ar fi Metodologia privind planificarea şi evaluarea activităţii structurilor de poliţie (anexă la dispoziţia I.G.P.R. din 1 iulie 2010, dispoziţia Şefului I.P.J. Brăila din 9 august 2010, Ordinul M.A.I. din 29 octombrie 2004 al ministrului administraţiei şi internelor). De altfel, semnificativ, pârâtul, în susţinerea motivelor de recurs, face trimitere exclusiv la aceste documente.
Nici celelalte critici din recurs referitoare la încălcarea principiilor contradictorialităţii, a dreptului la apărare, al rolului activ al judecătorului, nu pot fi primite.
Judecarea cauzei la primul termen de judecată nu contravine principiilor mai sus enunţate, pe de o parte, iar pe de altă parte, dă efect unei alte reguli cu valoare de principiu, regulă care impune judecarea cauzelor de contencios administrativ de urgenţă şi cu precădere, astfel cum este reglementat în art. 17 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Conform actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că primul termen de judecată la fond a fost fixat la data de 27 octombrie 2011, pârâtul primind citaţia pentru acel termen, cu menţiunea de a depune întâmpinare, la data de 16 septembrie 2011.
Pârâtul nu a depus întâmpinare, nu a formulat nicio cerere în cauză şi nu şi-a desemnat un reprezentant pentru a participa la judecarea cauzei, deşi a fost legal citat pentru termenul de 16 septembrie 2011.
Rezultă aşadar că pârâtul a stat într-o pasivitate totală atunci când s-a judecat cauza în primă instanţă, iar prin urmare nu se poate trage concluzia nici că nu a fost asigurată contradictorialitatea dezbaterilor, nici că pârâtul ar fi fost în situaţia de a nu-şi exercita drepturile şi de a nu beneficia de garanţiile procesuale recunoscute de lege în favoarea sa şi, cu atât mai puţin, nici că nu ar fi avut parte de un proces echitabil, cum se prevede în art. 6 și 1 din C.E.D.O. În fine, nu i se poate imputa judecătorului fondului nerespectarea prevederilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ. deoarece acesta nu a avut o atitudine pasivă şi formală în cauză, singurul care a stat în pasivitate la fond fiind însuşi pârâtul I.G.P.R.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la fondul cauzei, constată Înalta Curte, de asemenea, nu pot fi primite.
Sub acest aspect, esenţial este a se observa că perioada supusă controlului ce a condus la sancţionarea reclamantului B.R. este cuprinsă între iunie-decembrie 2010, astfel că în mod corect prima instanţă a reţinut incidenţa în cauză a prevederii cuprinsă în art. 5 pct. 2 lit. b) din Dispoziţia din 2010, ce reglementează metodologia privind planificarea şi evaluarea activităţii structurilor de poliţie, dispoziţie ce stipulează în termeni neechivoci că planul de muncă se întocmeşte trimestrial, ceea ce, potrivit actelor şi lucrărilor dosarului, a făcut, de altfel, reclamantul.
Recurentul precizează că în luna iunie 2010 dispoziţia din 2010 nu era în vigoare, aceasta producându-şi efectele abia de la 1 iulie 2010, însă este de observat că pentru luna respectivă, când obligaţia de întocmire a planului de muncă era lunară, reclamantul a întocmit planul din 21 iunie 2010, astfel că nu i se poate imputa că nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia de întocmire a documentelor de planificare şi evaluare la nivelul biroului pe care îl conduce.
Recurentul I.G.P.R. critică, de asemenea, modul în care instanţa de judecată s-a pronunţat în privinţa aplicării prevederilor art. 64 pct. 1 din Ordinul M.A.I. din 2004, precum şi a prevederilor art. 61 pct. 1 din Legea nr. 360/2002. Critica este irelevantă în condiţiile în care textele legale amintite se referă la termenul în care trebuia soluţionată contestaţia, respectiv la termenul în care trebuia comunicată sancţiunea disciplinară, iar respectarea/nerespectarea acestora nu are nicio semnificaţie juridică în privinţa legalităţii /nelegalităţii actului infralegislativ contestat, şi prin urmare nici asupra soluţiei pronunţate în cauză.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de I.G.P.R.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de I.G.P.R. împotriva sentinţei civile nr. 332 din 27 octombrie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5265/2012. Contencios. Litigii Curtea de... | ICCJ. Decizia nr. 5248/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
