ICCJ. Decizia nr. 5274/2012. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5274/2012
Dosar nr. 4128/1/2012
Şedinţa publică de la 11 decembrie 2012
Asupra contestaţiei în anulare de faţă:
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului:
1. Circumstanţele cauzei.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ sub nr. 349/42/2011 reclamantul B.G. a chemat în judecată Adjunctul Avocatului Poporului, doamna E.D., solicitând: a) anularea răspunsurilor emise de pârâtă asupra plângerilor şi memoriilor adresate de reclamant Avocatului Poporului, ca fiind potrivnice prevederilor art. 58 alin. (1) din Constituţia României şi ale art. 1 din Legea nr. 35/1997; b) anularea răspunsului Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Inovării din 4 august 2009 ca şi a celui din 4 decembrie 2007; c) obligarea Instituţiei Avocatului Poporului să declanşeze o anchetă proprie în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 35/1997, având ca bază de analiză atât plângerea formulată în luna februarie 2010 cât şi memoriul adresat Preşedintelui României; d) obligarea Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Inovării la plata unei despăgubiri, pentru imensele prejudicii şi suferinţe morale şi materiale ce au fost aduse reclamantului, în sumă de 50.000 RON; e) obligarea Adjunctului Avocatului Poporului, doamna E.D., la plata, în situaţia în care nu se va stabili obligaţia de despăgubiri a Ministerului Cercetării, Tineretului şi Inovării, la plata de daune în cuantum de 55.000 RON.
2. Hotărârea instanţei de fond.
Prin sentinţa nr. 177 din 2 iunie 2011 Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată din oficiu de instanţă şi a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamantul B.G. în contradictoriu cu pârâta E.D., chemată în judecată în nume propriu, la sediul Instituţiei Avocatului Poporului din Bucureşti, str. E.C.
Împotriva sentinţei nr. 177 din 2 iunie 2011, precum şi a încheierilor de şedinţă din datele de 5 şi 26 mai 2011, toate pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 349/42/2011 a declarat recurs în termen legal reclamantul B.G., prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea sentinţei nr. 177 din 2 iunie 2011 şi admiterea plângerii formulate de reclamant împotriva doamnei E.D., cu consecinţa anulării răspunsurilor pe care pârâta intimată le-a trimis urmare memoriilor recurentului, a obligării Instituţiei Avocatului Poporului, personal a doamnei E.D., în baza art. 22 din Legea nr. 35/1997, la declanşarea unei anchete proprii care să asigure înlăturarea aspectelor şi a consecinţelor negative, existente încă, ale gravelor nelegalităţi şi infracţiuni săvârşite la Universitatea P.G. din Ploieşti, Facultatea de Litere şi Ştiinţe, Specializarea Administraţie Publică, şi a anulării răspunsurilor Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Inovării date cu adresele din 4 decembrie 2007 şi din 4 august 2009. Cu privire la daunele morale şi materiale, recurentul a solicitat a se dispune obligarea conducerii Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Inovării la plata de despăgubiri în sumă de 20.000 RON, şi, în subsidiar, în situaţia în care nu se reţine culpa Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Inovării, obligarea intimatei E.D. la plata de despăgubiri în cuantum de 22.500 RON.
Recurentul a contestat, prin motivele de recurs, realitatea unor consemnări din cuprinsul încheierilor de şedinţă din datele de 5 şi 26 mai 2011, şi a considerat că în mod eronat instanţa de fond nu a comunicat pârâtei E.D. elementele de nelegalitate cuprinse în materialele transmise instanţei de către Instituţia Avocatului Poporului. Procesul, precum şi sentinţa pronunţată, a relevat reclamantul, sunt lovite de nulitate absolută, în condiţiile în care prima instanţă a primit la dosar o întâmpinare formulată şi semnată nelegal, pârâta E.D. a lipsit de la proces şi nu şi-a exprimat nici poziţia faţă de pretenţiile recurentului, iar judecătorul cauzei a soluţionat de unul singur excepţia de inadmisibilitate pe care a invocat-o din oficiu.
În ceea ce priveşte invocarea din oficiu de către instanţa de fond a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în contencios administrativ, recurentul B.G. a susţinut că au fost încălcate prevederile art. 136, precum şi dispoziţiile art. 137 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, reclamantul a susţinut că instanţa de fond a făcut trimitere eronată la prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care nu au nicio legătură cu prevederile art. 16 din acelaşi act normativ, în temeiul cărora recurentul a formulat plângerea împotriva pârâtei E.D. Recurentul a precizat că, judecătorul fondului a dat în litigiu o interpretare greşită, contrară textului art. 16 din Legea nr. 554/2004, de natură să înlăture temeiul legal al acţiunii în contencios administrativ. Toate cele menţionate în argumentarea instanţei de fond, a adăugat reclamantul, demonstrează inexistenţa unei adevărate judecăţi, corespunzător exigenţelor, valorilor şi principiilor constituţionale şi legale, ale moralităţii şi demnităţii umane.
Recurentul B.G. a depus, la data de 11 mai 2012, direct la instanţa de recurs, cu depăşirea termenului de declarare şi motivare a recursului, prevăzut de art. 303 C. proc. civ., o serie de precizări şi completări la motivele de recurs formulate în termenul legal, prin care nu au fost relevate însă aspecte de ordine publică.
3. Hotărârea instanţei de recurs.
Prin decizia nr. 2577 din 24 mai 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins recursul reclamantului ca nefondat, reţinând următoarele considerente:
Sub aspectul susţinerilor reclamantului referitoare la nerealitatea unor consemnări din cuprinsul încheierilor de şedinţă din data de 5 mai 2011 şi, respectiv, din data de 26 mai 2011, s-a constatat că, potrivit legii, hotărârea judecătorească în materie civilă (încheiere de şedinţă, sentinţă sau decizie), constituind un înscris autentic, are forţa probantă a unui act autentic. Prin urmare, menţiunile din cuprinsul celor două încheieri de şedinţă, semnate de judecător şi de grefier astfel cum dispune art. 147 C. proc. civ., fac dovadă, după caz, până la înscrierea în fals sau până la proba contrarie, dar o asemenea probă contrarie nu a fost făcută de recurent.
Critica recurentului privitoare la necomunicarea către intimata E.D., adjunct al Avocatului Poporului, a întâmpinării depuse la dosarul pricinii de către Instituţia Avocatului Poporului, nu a fost primită de instanţa de recurs, considerându-se că o asemenea împrejurare poate fi invocată ca motiv de recurs numai în situaţia în care actul procedural sus menţionat nu i s-ar fi comunicat reclamantului. De asemenea, au fost considerate neîntemeiate şi argumentele reclamantului folosite ca temei al motivului de recurs constând în nulitatea absolută a procesului şi a sentinţei, în condiţiile în care întâmpinarea formulată în litigiu de Instituţia Avocatului Poporului întruneşte cerinţele art. 115 C. proc. civ., iar pârâta E.D. nu poate fi sancţionată procesual pentru faptul că nu s-a prezentat la proces şi nici nu a exprimat poziţia sa faţă de cele solicitate prin acţiunea reclamantului.
Instanţa de recurs a reţinut, de asemenea că invocarea, din oficiu, de către judecătorul fondului a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii reclamantului, excepţie absolută, s-a făcut potrivit prevederilor art. 136 şi art. 137 C. proc. civ., cu respectarea principiului contradictorialităţii şi după prealabila punere a acestei excepţii în discuţia părţilor.
Cât priveşte motivul de recurs invocat de reclamant şi constând în interpretarea şi aplicarea greşită, de către prima instanţă, a prevederilor art. 16 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte a constatat că în mod corect, prin sentinţa recurată, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantului B.G., cu consecinţa respingerii ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată formulată împotriva pârâtei E.D., adjunct al Avocatului Poporului.
Ca regulă generală, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public”.
În mod particular, art. 16 din Legea nr. 554/2004, denumit marginal „Introducerea în cauză a funcţionarului public”, prevede, la alin. (1), că „Cererile în justiţie prevăzute de prezenta lege pot fi formulate şi personal împotriva persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. În cazul în care acţiunea se admite, persoana respectivă poate fi obligată la plata despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică pârâtă”.
În mod incontestabil, art. 16 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ conferă calitate procesuală pasivă funcţionarului public care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori, după caz, care se face vinovat de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, numai dacă sunt îndeplinite două condiţii: - cererea de chemare în judecată trebuie să aibă ca obiect, pe lângă anularea actului sau obligarea autorităţii la rezolvarea unei cereri şi plata de despăgubiri pentru repararea pagubei produse prin actul administrativ tipic sau asimilat; - funcţionarul public nu poate fi acţionat în contencios administrativ singur, ci numai împreună cu autoritatea publică, răspunderea lor fiind solidară.
Or, în cauză a reţinut instanţa de control judiciar, nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie, recurentul înţelegând să cheme în judecată, în nume propriu, numai pe doamna E.D., în calitatea sa de adjunct al Avocatului Poporului, nu şi, în prealabil, autoritatea publică cu care s-a stabilit raportul de drept administrativ, anume Instituţia Avocatului Poporului. Pe cale de consecinţă, în mod justificat instanţa de fond, după invocarea din oficiu a excepţiei şi după punerea acesteia în discuţia contradictorie a părţilor, a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamant, în condiţiile legii contenciosului administrativ, în contradictoriu cu pârâta E.D., chemată singular în judecată şi nu alături de Instituţia Avocatului Poporului.
4. Contestaţia în anulare.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare B.G., pe care a întemeiat-o pe prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
În susţinerea cererii sale, contestatorul invocă drept greşeală materială a deciziei contestate acceptarea şi aprobarea considerentului din sentinţa nr. 177/2011, privind incidenţa art. 7 din Legea nr. 554/2004, susţinând că în fapt este radical opus conţinutului plângerii sale ca şi celorlalte înscrisuri depuse la dosar.
Susţine, de asemenea, că este insidioasă demonstraţia care se face privind calitatea procesuală pasivă a funcţionarului public cu cele două condiţii menţionate, ca şi zisele cerinţe ale disponibilităţii care guvernează procesul civil şi, respectiv, condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile. Susţine că E.D. a urmărit cu obstinaţie să „rezolve” direct şi personal plângerea sa adresată Avocatului Poporului şi că aceasta a schimbat esenţial obiectul cererii sale din 26 ianuarie 2010, încălcând Decizia nr. 507/2004 a Curţii Constituţionale prin care a fost respinsă sesizarea Avocatului Poporului privind declanşarea controlului de constituţionalitate asupra unor dispoziţii cuprinse în Legea nr. 554/2004.
Totodată contestatorul precizează că întregul litigiu a fost creat de către E.D., iar vinovăţia îi aparţine, în exclusivitate acesteia şi că nu înţelege să se judece cu Instituţia Avocatului Poporului.
În cuprinsul cererii contestatorul invocă drept greşeli materiale şi următoarele aspecte:
- aprecierea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie potrivit căreia excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocate din oficiu de către judecătorul fondului este „o excepţie absoluta”, în condiţiile în care prima instanţă nu a pus în discuţia părţilor această excepţie.
- acceptarea întâmpinării depusă de instituţia Avocatul Poporului, în locul doamnei E.D. şi care nu respectă dispoziţiile art. 115 C. proc. civ.
- respingerea nejustificată legal a esenţei criticilor sale, potrivnic şi principiului fundamental privind rolul activ al instanţei în aflarea adevărului, privind încheierile de şedinţa din 5. şi 26 mai 2012, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti;
- lipsa de realism şi de orice temei de drept şi de fapt în aprecierea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind respectarea principiului contradictorialităţii, grav nesocotit, inclusiv în şedinţa publica din 17 mai 2012.
- respingerea în totalitate a tuturor argumentelor şi dovezilor cuprinse în motivarea recursului, în completările şi precizările depuse la data de 10 mai 2012, precum şi în concluziile scrise din 21 mai 2012.
5. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului în raport cu motivele cererii formulate şi dispoziţiile legale aplicabile, constată următoarele:
Contestatorul B.G. şi-a întemeiat cererea pe prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. civ., în afara contestaţiei în anulare obişnuite, reglementate de art. 317 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis să cerceteze, din greşeală, vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Norma legală anterior citată se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecăţii recursului, ca de exemplu, respingerea greşită a unui recurs ca tardiv, anularea lui ca netimbrat şi alte asemenea erori, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Fiind un text de excepţie, noţiunea de „greşeală materială” nu trebuie interpretată extensiv. Legea are în vedere greşelile materiale cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate, greşeli pe care instanţa le-a comis prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale. În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt, în urma aprecierii probelor, ceea ce ar putea semnifica „netemeinicia” hotărârii, nu însă şi o greşeală materială de natură să justifice contestaţia în anulare.
Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greşeală pe care o comite instanţa prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale şi care determină soluţia pronunţată.
În speţă, contestatorul invocă faptul că instanţa de recurs a respins în mod nelegal recursul declarat şi face aprecieri cu privire la dezlegările date criticilor sale din recurs, reiterând aceleaşi motive ca şi în cererea de recurs.
Astfel, în concepţia Înaltei Curţi, contestatorul invocă o greşeală de judecată, iar nu o greşeală materială, în sensul prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ., în raport de argumentele juridice anterior expuse.
Prin urmare, instanţa supremă reţine faptul că susţinerile contestatorului fac trimitere la greşeli de judecată ce nu pot fi analizate în cadrul acestei căi extraordinare de atac, care este o cale de retractare şi nu o cale de reformare a soluţiei atacate.
Ca atare, Înalta Curte concluzionează că aspectele invocate de contestator în sprijinul incidenţei acestui temei juridic nu sunt relevante, motiv pentru care apreciază că nu sunt întrunite condiţiile impuse de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.
În ceea ce priveşte omisiunea instanţei de a se pronunţa cu privire la toate motivele de recurs, ceea ce ar atrage incidenţa tezei a II-a art. 318 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că deşi contestatorul invocă şi acest temei de drept nu menţionează, în concret, motivul care nu a fost cercetat de instanţa de recurs, din analiza considerentelor deciziei nr. 2577 din 24 mai 2012, expuse la pct. 3 al prezentei decizii, rezultând cu evidenţă faptul că instanţa de control judiciar a răspuns punctual la toate criticile formulate de recurent.
În consecinţă, în baza art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de B.G. împotriva deciziei nr. 2577 din 24 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5271/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 5291/2012. Contencios → |
|---|
