ICCJ. Decizia nr. 622/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 622 /2012
Dosar nr. 3081/2/2010
Şedinţa publică de la 8 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin Sentinţa nr. 2041 din 15 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia rămânerii fără obiect a cererii de suspendare precum şi excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea procesului-verbal de cercetare administrativă şi a admis excepţia tardivităţii şi a respins cererea formulată de reclamantul N.C. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale - UM 01026, ca tardiv formulată.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Faptul că instanţa civilă s-a pronunţat într-o contestaţie la executare cu privire la nelegalitatea executării nu face ca cererea de suspendare a executării actului administrativ, adresată în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 să rămână fără obiect întrucât instanţa civilă se pronunţă doar cu privire la o executare determinată şi verifică legalitatea acelei executări, pe când instanţa de contencios administrativ se pronunţă cu privire la caracterul executoriu al actului administrativ şi prin suspendarea pe care o dispune se împiedică orice executare viitoare, până la momentul încetării măsurii de suspendare a executării actului.
În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de anulare a procesului-verbal de cercetare administrativă instanţa de fond a constatat că acest act a stat la baza deciziei de imputare, (act a cărui anulare se solicită prin capătul principal de cerere). Or potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 „Instanţa este competentă să se pronunţe, în afara situaţiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii.” În consecinţă instanţa de fond a apreciat că se poate pronunţa şi asupra procesului-verbal de cercetare administrativă în condiţiile în care a fost sesizată şi cu o cerere de anulare a actului administrativ a cărui emitere a fost pregătită de procesul-verbal menţionat.
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii Curtea de apel a constatat că acţiunea a fost depusă cu depăşirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care decizia a fost comunicată reclamantului la data de 03 iulie 2009 iar plângerea a fost înregistrată pe rolul instanţei de judecată abia la data de 07 aprilie 2010.
Apreciază instanţa de fond că atâta vreme cât în speţă se pune problema respectării termenului de sesizare a instanţei de judecată o cererea de repunere în termen adresată organului administrativ nu poate avea nici o relevanţă juridică.
Se mai reţine că în măsura în care existau motive obiective pentru care a fost depăşit termenul de sesizare a instanţei reclamantul ar fi trebuit să se adreseze instanţei de judecată cu o cerere de repunere în termen şi nu organului administrativ care a emis actul atacat.
2. Cererea de recurs
Împotriva Sentinţei civile nr. 2041 din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul N.C., în temeiul art. 304 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susţinut, în esenţă, următoarele:
Printr-un set de critici formulate susţine recurentul că instanţa de fond a interpretat greşit stadiul procesual în care s-a aflat la momentul formulării cererii de repunere în termen şi anume procedura recursului administrativ reglementată de O.G. nr. 121/1998 şi Ordinul M5/1999, potrivit cărora nu se putea adresa instanţei de judecată decât după epuizarea căii recursului administrativ, respectiv i s-a comunicat Decizia nr. 106 din 29 iunie 2009, pe care avea dreptul să o atace în 30 de zile contestaţia urmând a fi soluţionată de către comandantul UM nr. 01026 astfel cum se prevede chiar în decizia de imputare respectivă.
Susţine recurentul că o cerere de repunere în termen la acel stadiu procesual nu putea fi formulată în faţa instanţei de judecată ci, întrucât nu epuizase procedura administrativă prealabilă, o putea face numai în faţa comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor care urma să o soluţioneze printr-o decizie de admitere sau de respingere şi care ulterior putea fi atacată la instanţa de judecată.
Cum nici până în prezent nu i-a fost comunicată o astfel de decizie ci soluţia de respingere i-a fost comunicată în data de 27 septembrie 2009 printr-o Adresă nr. A7356/1 din 27 august 2009 nesemnată de comandantul unităţii ci probabil de locţiitorul acestuia, consideră recurentul că se află încă în termenul legal pentru a formula contestaţie atât potrivit art. 11 alin. (1) lit. b) cât şi art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu mai târziu de un an de la data emiterii actului.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Înalta Curte analizând, prin prisma motivelor de recurs formulate de recurent, actele şi lucrările dosarului în raport de cadrul legal aplicabil în cauză constată că nu poate primi criticile formulate de recurent, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în considerarea celor ce urmează:
În primul rând Înalta Curte reaminteşte că termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din LCA, pentru formularea unei acţiuni în anularea unui act administrativ individual, este unul de prescripţie, aşa încât poate fi afectat de eventuale cauze de suspendare sau de întrerupere a acestuia, însă cu respectarea termenului de decădere de 1 an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol.
Astfel, constată Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond, că este tardivă acţiunea introdusă de recurent la data de 07 aprilie 2010, prin care se contestă Decizia de imputare nr. 106 din 29 iunie 2009, act administrativ unilateral cu caracter individual, comunicat acestuia la data de 03 iulie 2009, întrucât a fost formulată cu nerespectarea termenului de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din LCA.
Faptul că ulterior momentului comunicării actului administrativ contestat recurentul nu a manifestat pasivitate, ci s-a adresat, la data de 19 august 2009, autorităţii publice emitente cu o cererea de repunere în termenul de contestare a deciziei de imputare, în temeiul art. 42 din O.G. nr. 121/1998, nu are relevanţă sub aspectul obligaţia recurentului de a se adresa instanţei de contencios administrative cu o acţiune în anulare cu respectarea termenului legal prevăzut de art. 11 alin. (1) din LCA, în condiţiile în care în cauză nu s-a făcut dovada unei eventuale cauze de suspendare sau de întrerupere a respectivului termen legal şi nu s-a solicitat repunerea în termen potrivit alin. (2) a art. 11 din LCA.
Totodată, vor fi respinse şi criticile referitoare la imposibilitatea de formulare a unei cereri de repunere în termen anterior finalizării recursului administrativ câtă vreme judecătorul fondului s-a referit în considerentele hotărârii recurate la faptul că recurentul nu a formulat, în faţa instanţei de contencios administrativ, o cerere de repunere în termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din LCA şi nu anterior sesizării acestei instanţe, cum în mod greşit se susţine prin cererea de recurs.
Pentru toate aceste considerente, constatând că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică şi nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia, recursul se priveşte ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul N.C. împotriva Sentinţei civile nr. 2041 din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 614/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 634/2012. Contencios → |
|---|
