ICCJ. Decizia nr. 707/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 707/2012
Dosar nr. 4719/4/2010
Şedinţa publică de la 10 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin acţiunea înregistrată iniţial la data de 22 martie 2010, pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, reclamantul S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001.
În motivarea cererii, reclamantul a învederat că a formulat o notificare în temeiul acestei legi, fiind emisă o dispoziţie prin care i-a fost recunoscut dreptul la despăgubirile aferente imobilului preluat abuziv, însă, până în prezent, nu a primit nicio despăgubire.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, în raport de prevederile Legii nr. 247/2005 şi art. 3 pct. 1 C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând în esenţă că dosarul de despăgubire aferent Dispoziţiei nr. 5364/2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, prin care au fost acordate reclamantului despăgubiri în condiţiile legii speciale pentru imobilul notificat, situat în Bucureşti, a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 21051/CC, fiind astfel parcursă etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor, prevăzută de art. 16 alin. (1) şi (2) Capitolul V Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Pârâta a mai susţinut că procedura de evaluare nu a fost demarată, deoarece s-au constatat neconcordanţe privind întinderea suprafeţei de teren precum şi lipsa unor înscrisuri privind descrierea imobilului notificat, aşa cum exista acesta la momentul trecerii în proprietatea statului, motiv pentru care, prin adresa nr. 21051 CC din 05 august 2010 s-a solicitat completarea dosarului.
Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, prin Sentinţa nr. 5.867 din 14 septembrie 2010 a admis excepţia de necompetenţă materială şi şi-a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
2. Sentinţa Curţii de apel
Învestită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 2.884 din 11 aprilie 2011, a admis acţiunea formulată de reclamantul S.A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pe care a obligat-o să procedeze la evaluarea imobilului ce face obiectul dispoziţiei emisă de către PMB sub nr. 5364 din 1 martie 2006, să emită titlul de despăgubire aferent valorii constatate şi potrivit cotei părţi ce se cuvine reclamantului prin această dispoziţie precum şi să înainteze, potrivit opţiunii exprimată de către reclamant, acest titlu către Autoritatea Naţională de Restituire a Proprietăţii - Direcţia pentru Acordarea despăgubirilor în numerar, în vederea efectuării plăţii despăgubirilor.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele: Prin Dispoziţia nr. 5364 din 01 martie 2006 a Primarului Municipiului Bucureşti s-a dispus acordarea unor despăgubiri sub forma măsurilor reparatorii prin echivalent pentru cota de 1/2 din imobilul situat în Bucureşti, sectorul 4, compus din teren în suprafaţă de 233,20 m.p. şi construcţie demolată către persoana îndreptăţită, reclamantul S.A.
Dosarul aferent dispoziţiei amintite a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale, fiind astfel declanşată procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Prin adresa nr. 21051/CC din 05 august 2010, pârâta a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti motivarea soluţiei adoptate cu privire la suprafaţa de teren de 233,20 mp, solicitând completarea dosarului cu înscrisuri privind descrierea imobilului construcţie, aşa cum exista acesta la momentul trecerii în proprietatea statului, învederând faptul că în dosarul de despăgubire trebuie să se regăsească toate înscrisurile ce au stat la baza emiterii dispoziţiei emise în temeiul Legii nr. 10/2001 (incidente fiind dispoziţiile art. 16 alin. 2 Titlul VII şi pct. 16.5 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din actul normativ amintit, aprobate prin H.G. nr. 1.095/2005).
Având în vedere situaţia de fapt precum şi dispoziţiile art. 16 - 185 din Titlul VII cap. 5 din Legea nr. 247/2005, prima instanţă a constatat că refuzul pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de a proceda la evaluarea imobilului notificat şi ulterior de a proceda la emiterea titlului de despăgubire, este unul nejustificat.
În acest sens, a reţinut că motivul invocat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în sensul că urmează a fi depuse şi alte înscrisuri privind imobilul notificat, nu este justificat, în condiţiile în care, Dispoziţia nr. 5.364 din 01 martie 2006 a fost emisă în temeiul prevederilor unui act normativ special, care nu a fost atacată sub acest aspect, devenind astfel definitivă în sistemul căilor legale de atac conform Legii nr. 10/2001.
Împrejurarea că pârâta verifică legalitatea respingerii cererilor de retrocedare în natură nu echivalează cu exercitarea controlului de legalitate privind fondul dispoziţiilor în cauză, control stabilit în competenţa prefectului conform dispoziţiilor legale speciale astfel încât împrejurarea că reclamantul nu ar fi dovedit întinderea suprafeţei terenului, precum şi descrierea construcţiei demolate puteau fi invocate exclusiv pe calea procesuală reglementată de acest act normativ, iar nu în faza procedurii prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Controlul exercitat de către pârâtă se limitează, potrivit interpretării logice şi sistematice, exclusiv la verificarea posibilităţii autorităţii notificate de retrocedare în natură a imobilelor în cauză, astfel încât să fie evitată acordarea unor despăgubiri.
În consecinţă, prima instanţă a constatat că pârâta nu a respectat condiţia termenului rezonabil de soluţionare a cererii formulată de către reclamant, dispoziţia de notificare fiind emisă în anul 2006, iar până în prezent nu a fost demarată procedura de evaluare a imobilului notificat.
3. Recursul declarat de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor
Împotriva sentinţei Curţii de apel a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor formulând critici pe care le-a încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 3041 C. proc. civ.
Recurenta combate hotărârea fondului sub următoarele aspecte:
3.1. Greşita reţinere a încălcării principiului soluţionării cererilor într-un termen rezonabil.
Potrivit recurentei, în cauză nu există argumente care să justifice concluzia curţii de apel. Afirmă că nu s-a putut păşi la etapa evaluării întrucât în urma analizării dosarului intimatului s-a constatat că lipsesc înscrisuri privind "descrierea imobilului construcţie, aşa cum exista acesta la momentul trecerii în proprietatea statului".
3.2. Depăşirea limitelor învestirii
Recurenta susţine, în esenţă, că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut de reclamant prin cererea de chemare în judecată.
Mai arată că nu există temei legal pentru obligarea sa la înaintarea deciziei reprezentând titlu de despăgubire către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
În plus, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nefiind parte în proces nu pot fi stabilite obligaţii în sarcina sa.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, dar şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru motivele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Intimatul-reclamant S.A. a învestit instanţa cu o acţiune având ca obiect obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata despăgubirilor ce i se cuvin pentru imobilul notificat, teren şi construcţie demolată, situat în Bucureşti, sector 4.
Prima instanţă a stabilit corect situaţia de fapt, concluzionând cu temei că în cauză s-a depăşit termenul rezonabil de soluţionare a dosarului de despăgubire.
În consecinţă, în mod legal a fost obligată Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să parcurgă etapele procedurii administrative reglementate de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu finalitatea indicată la alin. (7) al acestui text, respectiv emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Înalta Curte nu împărtăşeşte însă soluţia, de altfel nemotivată în cuprinsul considerentelor, de a fi obligată Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să înainteze Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, potrivit opţiunii exprimate de reclamant, titlul de despăgubire în vederea plăţii despăgubirilor.
Detaliind problemele de drept enunţate şi răspunzând în acelaşi timp la motivele de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
1.1. Referitor la durata nerezonabilă a procedurii administrative derulate de recurentă
Potrivit dovezii existente la dosarul curţii de apel, dosarul aferent Dispoziţiei nr. 5.364 din 1 martie 2006 a Primarului General al Municipiului Bucureşti a fost înregistrat de recurentă la data de 12 iulie 2006, sub nr. 21051/CC.
Până la data soluţionării acestui recurs, 10 februarie 2012, recurenta nu a emis decizia reprezentând titlu de despăgubire, în pofida demersurilor persoanei îndreptăţite, intimatul S.A., concretizate prin depunerea unor înscrisuri suplimentare, clarificări etc. (de exemplu prin adresa înregistrată la autoritate sub nr. 771362 din 20 noiembrie 2008). Abia după înregistrarea acţiunii judiciare, la data de 5 august 2010, în mod evident pro causa, recurenta a solicitat precizări entităţii notificate.
În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că pasivitatea de peste 5 ani şi 6 luni manifestată de recurenta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, autoritate administrativă învestită cu competenţe speciale în materia acordării despăgubirilor stabilite prin legi cu caracter reparatoriu, nu poate fi justificată. Indiferent de natura dificultăţilor întâmpinate, recurenta era datoare să întreprindă toate demersurile necesare pentru ca procedura reglementată de lege să se deruleze, în ansamblul său, într-un termen rezonabil, nefiind admisibil ca intimatul să nu poată întrezări în anul 2012 finalul unei proceduri ce a debutat în anul 2001.
De altfel, după cum a reţinut şi prima instanţă, din analiza dispoziţiilor art. 16 alin. (4) - (5) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 rezultă cu evidenţă că recurenta nu are atribuţii de verificare ori control al legalităţii dispoziţiei emise de entitatea notificată.
Deşi aceste argumente sunt suficiente pentru a demonstra că refuzul recurentei de a parcurge procedura în discuţie într-un termen rezonabil, este nejustificat, pentru completa lămurire a situaţiei de fapt, Înalta Curte reţine că presupusele neclarităţi invocate în privinţa descrierii construcţiei demolate nu există.
Astfel, la dosarul cauzei se găsesc o multitudine de înscrisuri (între care actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5985/1951 adresa nr. 67681/16901 din 14 ianuarie 2003 a Direcţiei Patrimoniu şi Evidenţa Proprietăţii din Primăria Municipiului Bucureşti, adresa nr. 1348 din 22 mai 1995 a CLMB, adresa nr. 11299 din 26 mai 2005 a CGMB - AFI, declaraţii pe propria răspundere a persoanei notificate, etc.) care, coroborate, atestă că la momentul exproprierii imobilului prin Decretul Consiliului de Stat nr. 99/1973, poziţia 18/37, anexa nr. 23, construcţia avea o suprafaţă totală de 99,08 mp şi se compunea dintr-o casă de locuit cu două camere, construite din paiantă şi acoperite cu tablă precum şi din două bucătării din cărămidă învelită cu carton.
Aceste elemente sunt îndestulătoare pentru evaluator care, potrivit ar 11 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi Normelor metodologice aferente, aprobate prin H.G. nr. 250/2007 ar fi fost în măsură să calculeze despăgubirile cuvenite dacă dosarul i-ar fi fost transmis de recurentă.
1.2. Referitor la transmiterea titlului de despăgubire către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor
Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte consideră că nu pot fi circumscrise motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., criticile de la acest punct întrucât, în raport de obiectul acţiunii indicat anterior, nu se poate reţine că instanţa ar fi dat mai mult decât s-a cerut.
Soluţia instanţei de fond, de obligare a recurentei să transmită titlul de despăgubire Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, pe baza opţiunii exprimate de reclamant, în vederea emiterii titlului de plată este nelegală din perspectiva greşitei interpretări şi aplicări a legii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, dispoziţia instanţei încalcă prevederile art. 182 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care precizează că:
"În cazul prevăzut de art. 181 alin. (2), titularul titlului de despăgubire va proceda astfel:
a) dacă optează pentru primirea exclusiv de despăgubiri în numerar, se prezintă, personal sau prin mandatar cu procură autentică, la Direcţie, care, după reţinerea titlului de despăgubire, în original, îi va transfera despăgubirea în numerar în termen de 15 zile calendaristice de la data existenţei disponibilităţii financiare".
Prin urmare, în lipsa unui titlu de despăgubire şi neavând înregistrată cerere de opţiune, intimatul-reclamant S.A. nu poate pretinde obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, care nu este parte în proces, la emiterea unui titlu de plată şi, pentru eventuala diferenţă, a unui titlu de conversie.
Independent de aceste considerente, în cauză sunt incidente şi prevederile art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora emiterea titlurilor de plată se suspendă pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a acestui act normativ.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312, alin. (1) - (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 se va admite recursul modificându-se în parte, sentinţa atacată în sensul înlăturării din dispozitiv a obligaţiei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de a înainta titlul de despăgubire către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia de acordare a despăgubirilor în numerar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei nr. 2.884 din 11 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că înlătură obligaţia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de a înainta titlul de despăgubire către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia de acordare a despăgubirilor în numerar.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2012.
Procesat de GGC - AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 713/2012. Contencios. Anulare act emis de... | ICCJ. Decizia nr. 694/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
