ICCJ. Decizia nr. 720/2012. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 720/2012
Dosar nr. 1005/59/2010
Şedinţa publică de la 10 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cauzei şi procedura derulată în faţa primei instanţe.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta F.E.E.L. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele ARR şi Agenţia Timiş a Autorităţii Rutiere Române, obligarea acestora la eliberarea unor copii conforme (autentificate) a licenţei comunitare pentru transport rutier public de mărfuri în trafic internaţional, seria X nr. X1 pentru vehiculele arătate în anexa la prezenta cerere, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că are ca principal obiect de activitate, transport rutier de mărfuri, astfel că a solicitat şi a obţinut la data din 17 noiembrie 2009 Licenţa Comunitară pentru Transport Rutier Public de Mărfuri în Trafic Internaţional, seria X nr. X1, valabilă până în data de 16 noiembrie 2014 pentru autovehicule ce sunt înmatriculate în România.
Ulterior, la data de 13 mai 2010, a formulat o cerere prin care a solicitat eliberarea unor copii conforme a unei licenţe comunitare pentru transport rutier public de mărfuri în trafic internaţional pentru o serie de autovehicule, care nu sunt înmatriculate în România.
Ca urmare a refuzului comunicat în august 2010 de către pârâta ARR, că a răspuns la plângerea prealabilă formulată, reclamanta a promovat acţiune înregistrată sub nr. X pe rolul Curţii de Apel Timişoara.
Reclamanta a susţinut că motivele de respingere nu sunt pertinente, câtă vreme art. 5 lit. b din Regulamentul nr. 1.071/2009 impune o singură condiţie pentru a se putea exercita ocupaţia de operator de transport, şi anume deţinerea cel puţin a unui autovehicul, care trebuie să fie înmatriculat sau să poată circula în conformitate cu legislaţia statului unde transportatorul este stabilit.
În opinia reclamantei, obligaţia pârâtelor de a acorda licenţa în copii autentificată pentru orice vehicul dintr-un stat membru aflat la dispoziţia deţinătorului originalului licenţei de transport Comunitare, rezultă expres din Regulamentul Consiliului Comunităţilor Europene nr. 881/92/CEE, dar şi din Tratatul CCE de la Roma din 1957, unde se arată că nu se poate discrimina o marfă comunitară pe criteriul apartenenţei teritoriale la un anumit stat membru autovehiculele înmatriculate în România şi închiriate trebuind să aibă acelaşi regim cu cele înmatriculate în Italia, libera circulaţie a mărfurilor şi celelalte 3 libertăţi ale Uniunii Europene interzicând orice discriminare.
În plus, art. 7 din tratat arată faptul că se interzice orice discriminare pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate, deci şi pe motiv că un autovehicul ar aparţine prin înmatriculare unui anumit stat, în speţă Italia.
Reclamanta a subliniat şi faptul că, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţie tratatele comunitare şi celelalte reglementări obligatorii comunitare au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, astfel că, Regulamentul este direct aplicabil în dreptul intern şi are prioritate faţă de orice dispoziţie internă.
Acest aspect reiese inclusiv din art. 15 din Regulament care arată că este obligatoriu în toate statele membre şi direct aplicabil, că supremaţia Regulamentului asupra dreptului intern înseamnă că nu vor putea exista dispoziţii contrare acestuia care să îl modifice sau care să adauge la Regulament.
Singurele dispoziţii care se aplică în materia licenţei comunitare de transport internaţional sunt cele din Regulament şi acestea trebuie aplicate întocmai, fără o modificare.
Prin întâmpinare, pârâta ARR a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată, arătând că potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2005 cu modificările ulterioare, operatorii de transport rutier români efectuau transport rutier public în trafic internaţional numai cu autovehicule înmatriculate în România.
Conform dispoziţiilor art. 71 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2005 a fost creat cadrul general pentru aplicarea de la data aderării a Regulamentului nr. 881/92/CEE din 26 martie 1992 privind accesul la piaţă în transportul rutier de mărfuri în cadrul Comunităţii către sau dinspre teritoriul unui stat membru sau care traversează teritoriul unuia sau mai multor state membre, publicat în Jurnalul Oficial nr. L 095 din 9 aprilie 1992, precum şi ale Regulamentului nr. 484/2002/CE din 1 martie 2002 de modificare a Regulamentului nr. 881/92/CEE.
În acest context, a arătat că Regulamentul nr. 1.071/2009 invocat de reclamantă, nu se referă la obligaţii privind modalitatea de eliberare a copiilor conforme ale licenţei de transport ci reglementează accesul la ocupaţia de operator de transport rutier.
Ceea ce a omis reclamanta este că, dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Regulament prevăd că autorizaţia comunitară corespunde modelului stabilit în Anexa I, anexă ce stabileşte condiţiile care guvernează utilizarea autorizaţiei şi în care se arată că pe teritoriul fiecărui stat membru deţinătorul licenţei comunitare trebuie să respecte actele cu putere de lege şi actele administrative în vigoare în statul respectiv, în special în ceea ce priveşte transporturile şi traficul.
Pe cale de consecinţă, reclamanta are obligaţia de a respecta dispoziţiile O.U.G. nr. 109/2005 cu modificările ulterioare, dispoziţii conform cărora operatorii de transport rutier români pot efectua transport rutier public în trafic internaţional numai cu autovehicule înmatriculate în România.
2. Hotărârea Curţii de Apel.
Prin Sentinţa nr. 69 din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă următoarele:
Reclamanta este o societate comercială română, cu sediul stabilit în Municipiul Timişoara, fiind înmatriculată ca atare la Oficiul registrul comerţului Timiş, iar din actul constitutiv al acesteia rezultă că are ca obiect principal de activitate efectuarea de transporturi rutiere de mărfuri.
În temeiul art. 3 şi 5 din Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 881/92 din 26 martie 1992, reclamanta a obţinut licenţa (autorizaţia comunitară) care atestă că este autorizată să efectueze transport public de mărfuri în trafic internaţional seria X nr. X1, eliberată de Agenţia Timiş a Autorităţii Rutiere Române la 04 decembrie 2009, autoritate ce i-a eliberat reclamantei, în aplicarea art. 5 alin. (2) din acelaşi Regulament, copii conforme după licenţa comunitară astfel eliberată, doar pentru autovehiculele deţinute de aceasta şi înmatriculate în România, nu şi pentru autovehiculele pe care aceasta le deţine în baza unor contracte de închiriere sau comodat, înmatriculate în alte state membre ale Uniunii Europene, mai exact, în Italia.
Refuzul pârâtelor de a elibera copiile certificate ale licenţei comunitare apare justificat, tocmai din perspectiva dispoziţiilor Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 881/92 din 26 martie 1992, de care se prevalează reclamanta.
Art. 3 alin. (2) teza ultimă din acest act comunitar impune statelor membre ca, pentru eliberarea autorizaţiei comunitare să verifice două condiţii, între care cea potrivit căreia solicitantul licenţei "este autorizat, în acel stat membru, în conformitate cu legislaţia comunitară şi cu cea a statului respectiv privind accesul la ocupaţia de operator de transport rutier, să efectueze transporturi internaţionale rutiere de mărfuri".
Aşa fiind, licenţa comunitară de transport internaţional de mărfuri poate fi eliberată doar atunci când operatorul solicitant îndeplineşte atât criteriile impuse de legislaţia comunitară (Regulamentul (CE) nr. 1071/2009 din 21 octombrie 2009 de stabilire a unor norme comune privind condiţiile care trebuie îndeplinite pentru exercitarea ocupaţiei de operator de transport, invocat de către reclamantă), cât şi pe cele din legislaţia naţională a statului de stabilire, pentru a desfăşura activitatea de transport rutier în trafic internaţional.
Reclamanta îndeplineşte condiţiile din legislaţia comunitară pentru a desfăşura activitatea de transport rutier de mărfuri, însă legislaţia naţională pretinde, în art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2005, ca operatorii stabiliţi pe teritoriul României să desfăşoare activitatea de transport rutier public în trafic internaţional numai cu autovehicule înmatriculate în România, deţinute şi utilizate în condiţiile acestei ordonanţe de urgenţă.
Ca atare, reclamanta îndeplineşte cerinţele din art. 3 alin. (2) al Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 881/92 din 26 martie 1992 pentru eliberarea autorizaţiei comunitare, în scopul desfăşurării activităţii de transport rutier de mărfuri în trafic internaţional doar pentru autovehiculele înmatriculate în România, nu şi pentru cele înmatriculate în Italia, pe care le utilizează în baza unor contracte de închiriere ori comodat. Din această perspectivă refuzul pârâtelor de a elibera copii conforme ale licenţei comunitare pentru aceste din urmă autovehicule este justificat.
Concluzionând, judecătorul fondului a reţinut că normele din legislaţia Uniunii Europene nu interzic statelor membre impunerea unor cerinţe suplimentare pentru propriii resortisanţi, ci doar pentru operatorii stabiliţi în alte state membre, interdicţia fiind şi în cazul acestora circumstanţiată, în sensul că eventualele condiţii suplimentare nu ar putea fi impuse discriminatoriu ori disproporţionat.
În fine, prima instanţa a considerat că atâta vreme cât reclamanta este însă resortisant român, nu se pune problema discriminării acesteia prin această cerinţă stabilită în legislaţia naţională, ea fiind obligată să respecte dispoziţiile normative române în considerarea apartenenţei sale la acest sistem de drept, astfel că vor fi înlăturate susţinerile referitoare la caracterul discriminatoriu.
3. Recursul reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta F.E.E.L. SRL criticând-o pentru nelegalitate prin invocarea prevăzută de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. care vizează încălcarea legii şi aplicarea greşită a acesteia. Totodată recurenta solicită analizarea cauzei sub toate aspectele conform art. 3041 C. proc. civ.
În principal prin cererea de recurs, recurenta solicită casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Timişoara, susţinând că prima instanţă a pronunţat o hotărâre formală deoarece cuprinde o motivare a considerentelor identică cu cea din dosarul nr. 1006/59/2010 aflat pe rolul aceleaşi instanţe, ceea ce în fapt echivalează cu o nemotivare, situaţie în care sunt încălcate prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. potrivit căruia hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererilor părţilor, art. 129 C. proc. civ. referitor la rolul activ al judecătorului precum şi art. 6 din CEDO şi implicit dreptul la un proces echitabil.
Un motiv distinct de recurs, vizează nelegalitatea soluţiei recurate, conform prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că în mod greşit prima instanţă a reţinut că în speţă nu este incident Regulamentul CE 1071/2009 care se referă la orice are legătură cu ocupaţia de transportator, deci implicit şi la licenţa în baza căreia această ocupaţie poate fi efectiv exercitată în practică.
Astfel, deşi regulamentul nu se referă expres la licenţe şi copii conforme ale acestora, vorbeşte despre vehiculele cu privire la care acestea se acordă şi din interpretarea juridică se ajunge la concluzia conform căreia dacă un act normativ se referă la un element, în speţă vehicul, cu privire la care alte acte acordă licenţe atunci acest act normativ are incidenţă şi referitor la acordarea licenţelor în ceea ce priveşte obiectul acestora, adică al autovehiculelor.
O altă critică vizează încălcarea dispoziţiilor care interzic discriminarea, deoarece art. 13 din O.U.G. nr. 109/2005 interzice prin discriminare ca resortisanţii străini ai statelor din Uniune să închirieze vehicule utilizatorilor români, spre deosebire de resortisanţii români care pot face acest lucru.
Se invocă încălcarea Regulamentului Consiliului Comunităţilor Europene nr. 881/92/CEE din 26 martie 1992 şi a sensului dat de acesta noţiunii de vehicul care este autovehicul înmatriculat într-un stat membru şi nu autovehicul înmatriculat în statul de care aparţine transportatorul.
Recurenta-reclamantă arată că deşi prima instanţă a reţinut aplicabilitatea Regulamentului Consiliului Comunităţilor Europene nr. 881/92/CEE din 26 martie 1992 nu a constatat discriminarea şi încălcarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 109/2005 - ca o normă internă a acestei norme comunitare, care are prioritate.
Normele interne ale unui Stat Comunitar nu pot contrazice dispoziţiile dintr-un Regulament şi mai mult de atât nu pot să adauge la Regulament ceea ce acesta nu prevede. Scopul final al Uniunii Europene este acela conform căruia toţi cetăţenii comunitari să fie priviţi la fel, să aibă aceleaşi drepturi şi obligaţii indiferent de statul din care provin. În aceste condiţii şi autovehiculele din spaţiul uniunii trebuie tratate la fel indiferent de locul unde sunt înmatriculate.
În concluzie arată recurenta-reclamantă că din moment ce îi este permisă circulaţia cu un vehicul într-un alt stat pe teritoriul României, vehicul deţinut în baza unui contract de închiriere şi folosit ca resortisant naţional, rezultă că se impune ca această circulaţie să se poată face în aceleaşi condiţii ca şi pentru vehiculele autohtone, adică prin emiterea unei copii a licenţei şi pentru aceste vehicule.
4. Apărarea intimatei-pârâte.
Intimata-pârâtă ARR nu a formulat întâmpinare în condiţiile art. 308 C. proc. civ., dar prin concluziile scrise depuse la 5 decembrie 2011 a solicitat respingerea recursului deoarece recurenta-reclamantă este operator de transport român în sensul prevăzut de dispoziţiile art. 3 alin. (1) pct. 30 din O.U.G. nr. 109/2005 cu modificările ulterioare, care definesc operatorul de transport rutier român ca fiind operatorul de transport rutier cu sediul în România că are obligaţia de a respecta aceste prevederi normative conform cărora operatorii de transport rutier români pot efectua transport rutier public în trafic internaţional numai cu autovehicule înmatriculate în România.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, precum şi potrivit art. 3041 C. proc. civ. sub toate aspectele, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.
Sentinţa atacată reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor de art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi cuprinde motivele pe care se sprijină expuse într-o măsură clară şi logică, prima instanţă apreciind corect că în legislaţia naţională sunt incidente dispoziţiile art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2005 cu modificările ulterioare, dispoziţii conform cărora operatorii de transport rutier români pot efectua transport rutier public în trafic internaţional numai cu autovehicule înmatriculate în România.
Recurenta-reclamantă a investit instanţa de contencios administrativ cu cerere având ca obiect obligarea instituţiei pârâte ARR să elibereze copii conforme a licenţei de transport pentru autovehiculele ce nu sunt înmatriculate în România.
Prima instanţă pentru argumentele expuse la pct. I.1 din decizie a respins acţiunea ca neîntemeiată reţinând, că refuzul pârâtei de a emite copii conforme ale licenţei comunitare, nu este nejustificat soluţie împărtăşită şi de instanţa de recurs.
Răspunzând punctual criticilor formulate Înalta Curte reţine următoarele:
Printr-un prim motiv de recurs care poate fi încadrat în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă reţine că hotărârea recurată nu este motivată conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
În cauză nu se poate constata lipsa motivării prin existenţa unei motivări asemănătoare în raport cu o altă cauză având un obiect similar înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Sentinţa recurată este motivată în fapt şi în drept fiind respectate dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., existând posibilitatea verificării legalităţii sale pe calea exercitării recursului de către instanţa competentă.
Având în vedere caracterul similar al unei alte cauze este explicabilă şi justificată o motivare asemănătoare, dar care nu poate fi apreciată ca formală, de natură a fi încălcate dispoziţiile art. 6 din CEDO.
Referitor la motivele de nelegalitate care vizează fondul cauzei, criticile nu pot fi reţinute, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile existenţei unui refuz nejustificat de soluţionare a cererii reclamantei-recurente în sensul dispoziţiilor art. 2 (1) lit. "i" din Legea nr. 554/2004.
Recurenta-reclamantă este înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului, are calitate de resortisant român având ca şi obiect principal de activitate transportul rutier de mărfuri iar la 17 noiembrie 2009 i s-a eliberat Licenţa Comunitară pentru transport rutier public de mărfuri în trafic internaţional.
Ulterior a formulat o cerere de eliberare a unor copii conforme unei licenţe comunitare pentru transport rutier public de mărfuri în trafic internaţional, înregistrată la 13.05.2010 la ARR şi faţă de lipsa răspunsului favorabil a sesizat instanţa de contencios administrativ, în condiţiile în care ARR a comunicat un punct de vedere la solicitarea reclamantei.
În mod corect prima instanţă nu a reţinut afirmaţiile recurentei-reclamante privind discriminarea deţinătorilor de vehicule care "nu sunt stabilit în România", în condiţiile în care aceasta nu are un drept recunoscut de lege vătămat, recurenta-reclamantă fiind operator de transport român în sensul prevăzut de dispoziţiile art. 3(1) din O.U.G. nr. 109/2005, care definesc operatorul de transport rutier român ca fiind operatorul de transport rutier cu sediul în România şi în consecinţă are obligaţia de a efectua transport rutier public în trafic internaţional numai cu autovehicule înmatriculate în România aşa cum prevede art. 13 alin. (2) din acest act normativ.
În mod corect instanţa de fond reţine ca art. 3 parag. 2 al Regulamentului nr. 107/2009 precizează în mod expres ca statele membre pot decide să impună cerinţe pe care întreprinderile trebuie să le îndeplinească în vederea exercitării ocupaţiei de operator de transport.
Art. 5 din Regulamentul nr. 1071/2009, se referă la condiţiile la care trebuie îndeplinite în vederea respectării cerinţelor stabilite de art. 3 din Regulament - respectiv, la cerinţele necesare exercitării ocupaţiei de operator de transport rutier şi nu la condiţiile de eliberare a copiilor conforme ale licenţei de transport.
Totodată, art. 3 alin. (2) teza finala din Regulamentul nr. 881/92/CEE impune statelor membre ca pentru eliberarea autorizaţiei comunitare să verifice condiţia potrivit căreia solicitantul licenţei să fie autorizat în acel stat membru în conformitate cu legislaţia comunitară şi cu cea a statului respectiv, caz în care legiuitorul comunitar a înţeles să permită statelor membre să verifice îndeplinirea de către solicitant atât a condiţiilor din dreptul naţional cât şi a criteriilor impuse de legislaţia comunitară.
Astfel că nu poate fi reţinut argumentul recurentei - reclamante în sensul înlăturării aplicabilităţii Regulamentului CE 1071/2009, prin faptul că prima instanţă a considerat că art. 1(1) din Regulamentul nr. 1071/2009 nu se referă la condiţiile de eliberare a copiilor conforme cu licenţa de transport ci doar la modalitatea privind accesul la ocupaţia de operator de transport rutier.
Cum reclamanta îndeplineşte cerinţele din art. 3 alin. (2) al Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 881/92 din 26 martie 1992 pentru eliberarea autorizaţiei comunitare, în scopul desfăşurării activităţii de transport rutier de mărfuri în trafic internaţional doar pentru autovehiculele înmatriculate în România, nu şi pentru cele înmatriculate în Italia, pe care le utilizează în baza unor contracte de închiriere ori comodat, în mod corect prima instanţă a reţinut că refuzul pârâtelor de a elibera copii conforme ale licenţei comunitare pentru aceste din urmă autovehicule este justificat.
Refuzul de a elibera copii conforme cu licenţe comunitare pentru vehiculele care nu sunt înmatriculate în România, ci în Italia este justificat, deoarece recurenta îndeplineşte cerinţele din art. 3 alin. (2) din Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 881/1992 pentru eliberarea autorizaţiei comunitare.
Totodată nu se poate reţine existenţa unei discriminări, în sensul că legislaţia naţională ar impune operatorilor de transport rutier de mărfuri restricţii cu încălcarea legislaţiei UE, în condiţiile în care Regulamentul nr. 881/92 din 26 martie 1992 face trimitere la dreptul naţional al statelor membre care au obligaţia de a elibera autorizaţiile comunitare la stabilirea condiţiilor de verificat pentru emiterea autorizaţiei pentru recurentă, în calitate de operator român în sensul dispoziţiilor O.U.G. nr. 109/2005.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.
Prin urmare, pentru considerentele expuse la pct. II.1, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de faţă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de F.E.E.L. S.R.L. împotriva Sentinţei nr. 69 din 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2012.
Procesat de GGC - AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 626/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 760/2012. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
