ICCJ. Decizia nr. 1180/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1180/2013
Dosar nr. 1039/59/2011
Şedinţa publică de la 21 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. 1039/59/2011 la data de 11 iulie 2011, reclamanta B.D.R. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Universitatea S.H. Bucureşti, Universitatea S.H. Timişoara şi M.E.C.T.S. Bucureşti, obligarea M.E.C.T.S. de a desemna unitatea de specialitate obligată a elibera tipizatul de diplomă necesar reclamantei pentru eliberarea actului de studii, obligarea de a-i recunoaşte titlul de licenţiat în drept certificat prin adeverinţa de studii din 09 iulie 2009, respectiv să-i vizeze recunoaşterea şi echivalarea actului de studii în vederea utilizării acestuia în străinătate, sub sancţiunea plăţii daunelor cominatorii de 1.000 lei/ zi de întârziere după trecerea unui termen de 10 zile de la pronunţarea hotărârii şi până la executarea efectivă a obligaţiei.
De asemenea a solicitat obligarea pârâtelor Universitatea S.H. Bucureşti şi Timişoara de a-i elibera diploma de licenţă conform adeverinţei de studii, suplimentul la diplomă, foaia matricolă precum şi să-i înapoieze diploma de bacalaureat sub sancţiunea daunelor cominatorii de 500 lei/ zi de întârziere începând cu a 10-a zi de la rămânerea definitivă a sentinţei şi până la executarea efectivă a obligaţiei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii s-a arătat că reclamanta a absolvit în sesiunea iulie 2009 Facultatea de Drept şi Administraţie Publică Bucureşti conform adeverinţei de studii din 09 iulie 2009, dar pârâta Universitatea S.H. nu a soluţionat până la data introducerii acţiunii cererea sa de eliberare a diplomei de studii. Refuzul pârâtei a fost justificat prin aceea că Ministerul Educaţiei a refuzat să-i pună la dispoziţie tipizatele actelor de studii necesare.
Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâtul M.E.C.T.S. a invocat în prealabil excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei în privinţa capătului de cerere privind obligarea pârâtului M.E.C.T.S. de a pune la dispoziţia pârâtei Universitatea S.H. tipizatul de diplomă.
Pârâtul a mai invocat excepţia privind inadmisibilitatea acţiunii, pentru lipsa procedurii prealabile.
Pârâta Universitatea S.H. Bucureşti a solicitat totodată chemarea în garanţie a M.E.C.T.S. pentru ca acesta să fie obligat la aprobarea tipăririi formularelor tipizate constând în diploma de licenţă pentru reclamantă în termen de 10 de zile de la pronunţarea hotărârii sub sancţiunea plăţii daunelor cominatorii de 500 lei/zi de întârziere.
Prin sentinţa nr. 41 din 18 ianuarie 2012 Curtea de Apel Timişoara a respins cererea promovată de reclamanta B.D.R. şi a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Universitatea S.H. împotriva M.E.C.T.S.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, s-a reţinut că această excepţie este întemeiată, întrucât reclamanta nu are calitatea procesuală activă de a solicita obligarea pârâtului M.E.C.T.S. la eliberarea avizului pentru un număr de tipizate, întrucât nu există nici un raport juridic direct între aceştia. Aceasta deoarece singurele entităţi care pot solicita eliberarea acordului pentru tipărirea formularelor privind actele de studii sunt instituţiile de învăţământ superior acreditate, pârâta Universitatea S.H., făcând de altfel dovada formulării mai multor solicitări în acest sens către pârâtul M.E.C.T.S.
Concluzionând, Curtea a reţinut că singura instituţie abilitată a solicita eliberarea formularelor tipizate de către pârâtul M.E.C.T.S. o reprezintă pârâta Universitatea S.H. Bucureşti ca şi instituţie acreditată a emite diplome certificate sau alte acte de studii recunoscute de M.E.C.T.S., iar nu şi reclamanta, ce are calitatea de absolvent a unei forme de învăţământ superior.
În ceea ce priveşte obligarea pârâtului M.E.C.T.S. la a-i recunoaşte reclamantei titlul de licenţiat în drept, urmare adeverinţei de studii din 09 iulie 2009, Curtea a reţinut că nu există nicio dovadă a refuzului pârâtului de a-i recunoaşte reclamantei această calitate ca urmare a adeverinţei astfel eliberate, întrucât reclamanta nu a probat faptul că anterior prezentei acţiuni s-a adresat pârâtului M.E.C.T.S. cu o cerere în acest sens, la care să fi primit un răspuns nefavorabil sau să nu fi primit nici un răspuns, în condiţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004. Din acest punct de vedere, s-a reţinut că este întemeiată excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, invocată în apărare de către pârâtul M.E.C.T.S., cu privire la capătul de cerere menţionat.
Pe fondul cauzei, Curtea a reţinut că refuzul pârâtei de a da curs solicitării reclamantei s-a bazat în esenţă pe faptul că nu se află în posesia unui număr suficient de formulare tipizate pentru actele de studii destinate absolvenţilor Universităţii S.H. în anul universitar 2008-2009, pârâta depunând în acest sens copiile mai multor adrese formulate către pârâtul M.E.C.T.S. pentru eliberarea necesarului de materiale tipizate.
În acelaşi timp pârâta Universitatea S.H. Bucureşti a recunoscut că pârâtul M.E.C.T.S. a soluţionat favorabil doar în parte cererile respective, eliberând un număr de formulare tipizate, care însă s-a dovedit a fi insuficient. Totodată pârâta Universitatea S.H. Bucureşti a formulat împotriva pârâtului M.E.C.T.S. o acţiune în obligare la eliberarea formularelor respective, ce a făcut obiectul Dosarului nr. 4949/2/2010 al Curţii de Apel Bucureşti la care ulterior a înţeles să renunţe, iar din interpretarea coroborată a celor două aspecte anterior menţionate, Curtea a reţinut că în fapt pârâta Universitatea S.H. Bucureşti a beneficiat de avizul pârâtului M.E.C.T.S. în eliberarea formularelor tipizate ale actelor de studii doar pentru o parte dintre absolvenţii anului universitar 2008-2009, reclamanta neregăsindu-se printre aceştia.
Curtea a reţinut că în prezenta cauză nu a fost investită a analiza modalitatea în care pârâta Universitatea S.H. Bucureşti a înţeles să procedeze la eliberarea actelor de studii doar pentru o parte din absolvenţii anului universitar 2008-2009, respectiv a criteriilor ce au stat la baza eliberării actelor de studii pentru o parte dintre absolvenţi, reţinându-se totodată faptul că, aşa cum a arătat şi pârâtul M.E.C.T.S., formularele tipizate ale actelor de studii nu se pot elibera instituţiilor de învăţământ superior în număr nelimitat, ci ele trebuie corelate cu numărul absolvenţilor care au urmat specializări şi forme de învăţământ acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu, conform reglementărilor în vigoare la momentul admiterii.
În opinia instanţei obligaţia pârâtei Universitatea S.H. Bucureşti ca şi instituţie de învăţământ superior ce a organizat studii superioare, urmate de examen de licenţă, era aceea de a asigura eliberarea actelor de studii pentru toţi absolvenţii ce se încadrau în numărul de locuri acreditate pentru specializările respective şi câtă vreme pârâtul M.E.C.T.S. a aprobat parţial eliberarea acestor formulare tipizate, aceasta presupune că s-a realizat o corelare a numărului tipizatelor respective cu numărul absolvenţilor ce au urmat specializări acreditate, iar pe de altă parte, de vreme ce pârâta Universitatea S.H. Bucureşti a renunţat la singura acţiune ce-i permitea a obţine obligarea pârâtului M.E.C.T.S. la eliberarea formularelor tipizate (printre care şi cel al reclamantei) rezultă că pârâta Universitatea S.H. Bucureşti a acceptat poziţia pârâtului M.E.C.T.S. privind corelarea numărului de formulare cu numărul de absolvenţi ai specializărilor acreditate şi excede prezentei acţiuni a stabili dacă reclamanta a urmat o asemenea specializare acreditată, sau dacă toţi absolvenţii specialităţilor respective s-au încadrat în numărul de posturi acreditate, ori care au fost criteriile pentru care pârâta Universitatea S.H. Bucureşti a eliberat actele de studii pentru anul universitar 2008-2009.
În ceea ce priveşte cererea reclamantei de obligare a pârâtei Universitatea S.H. Bucureşti la înapoierea diplomei de bacalaureat, Curtea a reţinut că în prealabil promovării prezentei acţiuni reclamanta trebuia să facă dovada formulării unei cereri în acest sens către pârâta Universitatea S.H. Bucureşti urmând a fi atacată în instanţă refuzul nefavorabil manifestat de aceasta în soluţionarea cererii în condiţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta B.D.R. criticând sentinţa atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie.
La termenul din 21 februarie 2013, Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ. a pus în discuţia părţilor necompetenţa primei instanţe în soluţionarea cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În legătură cu această chestiune, instanţa de contencios judiciar apreciază că prezintă relevanţă şi prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum şi cele ale art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.
Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad.
Potrivit art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate.
Înalta Curte constată că cele două texte legale anterior citate nu au fost respectate de către judecătorul fondului cauzei.
Mai precis, investită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Timişoara nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina.
Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situaţia dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menţionează faptul că dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.
Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanţă, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de competenţă între instanţe.
Pentru că nu a fost stabilită potrivit legii competenţa instanţei, respectiv cu respectarea prevederilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În privinţa acestui motiv de recurs se constată că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea normelor de competenţă.
Obiectul litigiului, în faţa instanţei de fond l-a constituit, în principal, obligarea unei universităţi la eliberarea unei diplome de licenţă, dar a fost chemat în judecată şi M.E.C.T.S., pentru un capăt de cerere subsidiar.
Pârâta Universitatea S.H. poate fi încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiţie orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
Or, în speţa de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea S.H. din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifesta prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior M.E.C.T.S.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În cauza de faţă, Universitatea S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea S.H. din Bucureşti este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea S.H. nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În raport de prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, pârâta fiind o autoritate publică locală, competenţa de soluţionare a cauzei revine, în primă instanţă, Tribunalului București, secţia contencios administrativ şi fiscal.
De asemenea, trebuie precizat că dispoziţiile art. 17 C. proc. civ. prevăd că cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Or, în litigiul de faţă, este evident faptul că cererea de chemare în garanţie este o cerere incidentală care va fi soluţionată de către instanţa competentă să soluţioneze cererea principală.
Faţă de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în majoritate, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de B.D.R. împotriva sentinţei nr. 41 din 18 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează hotărârea atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 97/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1186/2013. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
