ICCJ. Decizia nr. 1187/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1187/2013
Dosar nr. 4829/1/2012
Şedinţa publică de la 21 februarie 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 3677 din 24 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea formulată de reclamanta SC M. SRL cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură la SCPA B.G. în Bucureşti, sect. 1, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul A.N.A.F. şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili din cadrul A.N.A.F., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că prin Decizia nr. 128 din 05 mai 2010 emisă de A.N.A.F. a fost respinsă contestaţia formulată de reclamantă în calitate de societate absorbantă a SC S. SRL ca neîntemeiată pentru suma de 3.462.263 lei stabilită suplimentar prin Decizia nr. 106 din 05 octombrie 2009 referitoare la obligaţiile fiscale reprezentând 156.116 + impozit profit; 216.915 lei – majorări de întârziere aferente impozitului pe profit; 1924385 lei – TVA; 1.007.082 lei – majorări aferente TVA şi 157.765 lei – accesorii.
Curtea de apel a mai reţinut că a fost respinsă ca nemotivată contestaţia formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 188/2009, pentru suma de 2.818.709 lei reprezentând: 469.937 lei impozit pe profit; 407.523 lei - majorări de întârziere aferente impozitului pe profit; 825.761 lei – TVA; 766.007 lei – majorări de întârziere TVA; 148.912 lei impozit pe venitul obţinut în România de persoane nerezidente; 1971 lei – contribuţii asigurări sociale; 1033 lei – majorări de întârziere aferente; 6510 lei – contribuţii la fondul social de solidaritate pentru persoanele cu handicap; 9640 – majorări de întârziere aferente; 421 lei – contribuţii la fondul de şomaj reţinută de la asiguraţi; 589 lei – majorări de întârziere aferente.
În ceea ce priveşte suma de 1.702246 lei stabilită suplimentar, a fost dispusă desfiinţarea Deciziei de impunere nr. 188/2009, constatându-se necompetenţa materială privind soluţionarea contestaţiei formulată împotriva amenzii contravenţionale, în sumă de 5220 lei.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că în ceea ce priveşte debitul contestat la punctul 1 de la pagina 18 din R.I.F. şi punctul 1 de la pagina 41 din R.I.F., pârâta nu a acceptat o deducere cu privire la calculul profitului impozabil şi al TVA, sumele reprezentând cheltuieli aferente anului 2006 cu serviciile prestate de SC C. SRL devenită SC A.S.I. SRL în baza contractelor nr. 8 din 01 martie 2006 şi a nr. 8 din 01 martie 2006.
Judecătorul fondului a constatat că reclamanta nu putea beneficia nici de drept de deducere a TVA în sumă de 78.470 lei aferent acestor facturi, în cauză nefiind îndeplinite cerinţele art. 146 din Legea nr. 571/2003, întrucât, cheltuieli aferente contractelor menţionate înregistrate pe anul 2006 au fost în sumă de 412.000 lei, reprezentând contravaloarea a trei facturi, ce nu au fost însoţite de documentele anexe din care să rezulte natura şi realitatea serviciilor prestate, precum şi necesitatea prestării acestora.
De asemenea, Curtea de apel a reţinut că reclamanta nu a prezentat nici documentele justificative din care să rezulte realitatea prestării cheltuielile în sumă de 3.150.107 lei, reprezentând servicii de consiliere şi asistenţă, precum şi comisioane conform contractelor nr. 68 din 19 decembrie 2007 şi nr. 69 din 19 decembrie 2007 şi a facturilor emise în trimestrul I 2008.
Prin urmare, prima instanţă a constatat că singurele înscrisuri prezentate de reclamantă, respectiv cele trei facturi, jurnale de vânzări şi deconturi de TVA, nu pot face dovada realităţii şi necesităţii prestării serviciilor pentru care au fost deduse cheltuielile respective, întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 coroborat cu dispoziţiile punctului 48 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003.
Conchizând, instanţa de fond a constatat că şi penalităţile/ majorările de întârziere aferente impozitului pe profit şi TVA sunt legal datorate, acestea reprezentând o măsură accesorie debitului principal stabilit în sarcina societăţii reclamante.
Împotriva sentinţei civile nr. 3677 din data de 24 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs SC M. SRL solicitând admiterea căii extraordinare de atac şi modificarea sentinţei atacate în sensul anulării în parte a Deciziei nr. 128 din 05 mai 2010, a Deciziei de impunere nr. 88 din 12 august 2009 sub aspectul debitelor constatate prin raportul de inspecţie fiscală R.I.F. 25370 din 11 august 2009, a Deciziei fiscale nr. 106 din 05 octombrie 2009 referitoare la obligaţiile de plată accesorii aferente acestora şi recunoaşterea ca nedatorat a debitului fiscal principal în sumă de 743.088 lei şi accesoriile aferente în sumă de 442.598 lei.
Prin Decizia nr. 3161 din 21 iunie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins recursul declarat de SC M. SRL împotriva sentinţei nr. 3677 din 24 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv formulat.
Instanţa a reţinut privitor la excepţia tardivităţii recursului declarat de reclamanta SC M. SRL următoarele:
Prin prezenta acţiune în contencios fiscal reclamanta SC M. SRL, reprezentată convenţional de Societatea Civilă Profesională de Avocaţi cu Răspundere Limitată B.G., a solicitat comunicarea tuturor actelor de procedură efectuate în cauză la sediul reprezentantului convenţional din Bucureşti.
S-a constatat că la sediul anterior menţionat a fost comunicată sentinţa pronunţată de instanţa de fond, la data de 10 august 2011 (potrivit ştampilei şi menţiunii de pe dovada de comunicare a actului de procedură); recursul a fost declarat la data de 29 august 2011, cu neîncadrarea în termenul de 15 zile libere prevăzut de lege (ultima zi, utilă, a termenului de recurs era ziua de vineri, 26 august 2011).
A mai reţinut instanţa de control judiciar că nu se impunea, în cauză, comunicarea hotărârii recurate la sediul societăţii recurente, întrucât textul art. 93 C. proc. civ. stabileşte o atare modalitate de comunicare, în situaţia alegerii de domiciliu, numai în lipsa arătării de către parte a persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură. Or, cum s-a învederat, reclamanta a arătat expres, în cererea de chemare în judecată, că solicită comunicarea tuturor actelor de procedură efectuate în proces la sediul reprezentantului convenţional, care era persoana juridică Societatea Civilă Profesională de Avocaţi cu Răspundere Limitată B.G.
Împotriva Deciziei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, SC M. SRL Deva a exercitat calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare, apreciind că în cauză sunt incidente prevederile art. 318 C. proc. civ., în sensul că, dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale.
În motivarea contestaţiei în anulare se arată hotărârea instanţei de fond a fost comunicată la sediul profesional al reprezentanţilor societăţii, indicat drept domiciliu procesual.
În opinia contestatoarei faptul că în acţiune se menţionează atât sediul social cât şi sediul societăţii profesionale care a reprezentat societatea la fond, acesta din urmă fiind indicat ca domiciliu procesual, nu putea genera obligaţia legală a instanţei de a comunica actele de procedură şi sentinţa la domiciliul avocaţilor.
Susţine contestatoarea că, pe de altă parte, comunicarea hotărârii nu se putea face la sediul avocaţilor, unde ar fi fost domiciliul procesual, întrucât nu există un mandat în acest sens.
În concluzie, se solicită a se observa faptul că societăţii nu-i este opozabilă comunicarea sentinţei, aceasta nefiind făcută la sediul acesteia, iar în atare situaţie termenul de recurs nu poate curge de la data acelei comunicări, ci termenul curge de la data depunerii recursului.
Contestaţia în anulare astfel formulată nu este întemeiată.
Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare şi nesuspensivă de executare, îndreptată împotriva hotărârilor judecătoreşti, irevocabile date cu încălcarea anumitor norme de procedură sau greşite din cauza unor inadvertenţe de ordin formal.
Ea poate fi exercitată numai în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de art. 317 – 321 C. proc. civ.
Reglementând contestaţia în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. precizează in terminis că pot constitui obiect al acesteia hotărârile instanţelor de recurs când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
În sensul tezei I a textului, invocată în speţă, greşeală materială înseamnă greşeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecinţă darea unei soluţii greşite. Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greşeală pe care o comite instanţa prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale şi care determină soluţia pronunţată.
Legea are în vedere greşeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate. În această categorie intră greşeli comise prin confundarea unor date esenţiale ale dosarului cauzei. Prin urmare, greşelile instanţei de recurs, care deschid calea contestaţiei în anulare, sunt greşeli de fapt, şi nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispoziţiilor legale.
În speţă, contestatoare critică modalitatea de comunicare a hotărârii instanţei de fond, invocând faptul că nu-i este opozabilă, nefiind făcută la sediul societăţii, iar în atare situaţie termenul de recurs nu poate curge de la data acelei comunicări, ci de la data depunerii recursului.
Instanţa de control judiciar a apreciat în mod corect că nu se impunea comunicarea hotărârii pronunţată de instanţa de fond la sediul societăţii, întrucât textul art. 93 C. proc. civ. stabileşte o atare modalitate de comunicare, în situaţia alegerii de domiciliu, numai în lipsa arătării de către parte a persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură.
Or, SC M. SRL Deva a arătat expres, în cererea de chemare în judecată, că solicită comunicarea tuturor actelor de procedură efectuate în proces la sediul reprezentantului convenţional, care era persoana juridică Societatea Civilă Profesională de Avocaţi cu Răspundere Limitată B.G.
În cazul de faţă, respingerea recursului ca tardiv nu este rezultatul unei erori materiale, instanţa de control judiciar a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legale privitoare la calcularea termenului.
Într-o atare situaţie nu este posibil ca pe calea contestaţiei în anulare aceeaşi instanţă să cerceteze dacă modul de stabilire a datei de la care a început să curgă termenul a fost greşit sau corect.
Având în vedere considerentele expuse şi ţinând seama de prevederile art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare ca fiind neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de SC M. SRL Deva împotriva Deciziei nr. 3161 din 21 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1189/2013. Contencios. Anulare proces verbal... | ICCJ. Decizia nr. 1172/2013. Contencios → |
|---|
