ICCJ. Decizia nr. 1406/2013. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1406/2013
Dosar nr. 74551/3/2011
Şedinţa publică de la 22 februarie 2013
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 29 noiembrie 2011, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secția a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul B.I.Z. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii U.T.M. şi prof. universitar dr. I.U., să se dispună anularea Deciziei nr. 149 din 13 septembrie 2011 de anulare a diplomei de licenţă eliberată în anul 2003 de Universitate şi obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri de 200.000 euro.
Prin sentinţa civilă nr. 831 din 29 februarie 2012 Tribunalul Bucureşti, secția a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a reţinut că obiectul cauzei de faţă îl reprezintă contestarea unor acte emise de către o instituţie de învăţământ superior, căreia – prin lege – i-a fost acordată personalitate juridică de drept privat şi i-a fost recunoscută utilitatea publică la nivel naţional, aceasta fiind asimilată, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, unei „autorităţi publice” centrale, astfel că, în speţă sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea contenciosului administrativ, nr. 554/2004, raportat la art. 3 pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ ale curţilor de apel.
La rândul său, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 5154 din 21 septembrie 2012, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă și a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de apel a reţinut că raportul juridic dedus judecăţii are ca obiect acte administrative tipice emise de U.T.M.
Faţă de obiectul cererii introductive şi emitentul actelor a căror anulare se solicită (hotărârea nr. 29 din 12 septembrie 2011 şi Decizia nr. 149 din 13 septembrie 2011), elemente determinante pentru stabilirea competenţei materiale, Curtea de apel a apreciat că este competent material în a soluţiona cererea reclamantei tribunalul, în speţă Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, în raport de rangul emitentului actului administrativ atacat, parte în cadrul raportului juridic litigios, care nu poate fi considerată o instituţie publică centrală în accepţiunea legilor organice.
Astfel, pentru determinarea competenţei materiale, Curtea de apel a apreciat că esenţială este stabilirea rangului instituţiei pârâte.
Doctrina de drept administrativ este unanimă în ceea ce priveşte criteriul de delimitare a autorităţilor şi instituţiilor de interes local de cele de interes central, ca fiind cel al competenţei lor teritoriale, prin competenţă înţelegându-se aria teritorială în care autoritatea sau instituţia este abilitată printr-o lege sau un alt act cu caracter normativ să emită acte în regim de putere publică ori să presteze un serviciu public.
U.T.M. are competenţa legală de a presta serviciile de învăţământ pentru care este autorizată în localităţile pentru care a obţinut autorizările şi acreditările necesare şi are deschise filiale sau alte forme de organizare autorizate legal, prin intermediul cărora prestează serviciile de interes public care stau la baza statutului său de utilitate publică.
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale care reglementează competenţa materială a instanţelor de contencios administrativ din cele două legi organice, în speță, art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare și art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ., rezultă că plenitudinea de jurisdicţie în materia contenciosului administrativ aparține tribunalelor, cărora le revin spre competenţă toate litigiile privind actele emise de alte autorităţi şi instituţii decât cele centrale, aici fiind incluse, astfel, şi cele care îşi desfăşoară competenţa numai în anumite localităţi determinate din ţară, cum este cazul pârâtei U.T.M.
De altfel, în şedinţa plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 20 februarie 2012 s-a statuat, ca soluţie de principiu, că aparţine tribunalelor competenţa de soluţionare a acestor litigii, „întrucât universitatea este asimilată unei autorităţi publice locale”.
Constatând ivit conflictul negativ de competenţă reglementat de art. 20 pct. 2 C. proc. civ., văzând şi dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., Curtea de apel a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unui regulator de competenţă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă competentă să soluţioneze conflictul, conform art. 22 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal pentru următoarele considerente:
Reclamantul a formulat acţiune în anularea unei hotărâri a Senatului U.T.M., prin care i s-a anulat diploma de licenţă.
Înalta Curte reţine că, în conformitate cu art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, „litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene (…) se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale (…) se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Prin urmare, relevanţă pentru stabilirea competenţei de soluţionare a prezentei cauze are rangul autorităţii emitente a actului administrativ, cum bine a stabilit Curtea de Apel.
Potrivit art. 114 din Legea nr. 1/2011 privind educaţia naţională „instituţiile de învăţământ superior pot fi de stat, particulare sau confesionale. Aceste instituţii au personalitate juridică, au caracter nonprofit, sunt de interes public şi sunt apolitice”, iar în conformitate cu art. 116, „sistemul naţional de învăţământ superior include toate instituţiile de învăţământ superior acreditate. O instituţie de învăţământ superior autorizată să funcţioneze provizoriu, conform procedurilor legale în vigoare, devine parte a sistemului naţional de învăţământ superior numai după acreditare”.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 239/2002, a fost înfiinţată U.T.M. din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
Rezultă, deci, că pârâta U.T.M. din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de interes public, reprezintă o entitate descentralizată de învăţământ, parte a sistemului naţional de învăţământ, iar nu o autoritate publică centrală ale cărei acte administrative să poată fi contestate, în primă instanţă, la curtea de apel.
Faptul că pârâta este o persoană juridică de drept privat şi de interes public recunoscut prin lege, fiind asimilată – potrivit art. 2 lit. b) din Legea nr. 554/2004 – unei autorităţi publice nu înseamnă însă că este asimilată şi unei autorităţi publice centrale, câtă vreme textul legal defineşte noţiunea de autoritate publică, fără a distinge după rangul central, judeţean sau local al acesteia.
Pe cale de consecinţă, U.T.M. din Bucureşti nefiind o instituţie centrală de sine – stătătoare, actele emise de aceasta nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 3 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. pentru ca instanţa curţii de apel să fie competentă material cu judecarea prezentului litigiu.
Astfel, în conformitate cu art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată şi cu art. 2 lit. d) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei revine tribunalului – în speţă, Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.
În mod similar Înalta Curte s-a mai pronunţat în legătură cu actele administrative emise de universităţi (U.S.H., U.B.B. ş.a ), stabilind că tribunalelor le revine competenţa de a judeca acţiunile în contencios administrativ având ca obiect asemenea acte.
De altfel, în vederea interpretării şi aplicării unitare a legislaţiei în materia contenciosului administrativ şi fiscal, în raport cu dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 18 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, Plenul judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a adoptat următoarea soluţie pentru unificarea practicii: „Aparţine tribunalului competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii, întrucât universitatea este asimilată unei autorităţi publice locale, fiind incidente normele de competenţă de la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004”.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul B.I.Z. în contradictoriu cu pârâţii U.T.M. şi Profesor Universitar dr. I.R.U. în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 166/2013. Contencios. Refuz acordare drepturi.... | ICCJ. Decizia nr. 1392/2013. Contencios. Litigii Curtea de... → |
|---|
