ICCJ. Decizia nr. 149/2013. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 149/2013
Dosar nr. 29827/3/2010
Şedinţa publică de la 16 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 1491 din 2 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul I.C.A., în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., obligând-o să trimită către evaluator Dosarele nr. 7019/CC şi nr. 7358/CC şi să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 800 lei; instanţa de judecată a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei la emiterea titlului de plată, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, precum şi cererea de plată a despăgubirilor, formulată împotriva A.N.R.P., ca prematură.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, în ceea ce priveşte fondul cauzei, că deşi prin Dispoziţiile nr. 1249 din 18 octombrie 2004 şi nr. 804 din 20 iulie 2004 emise de P.C.R. şi, respectiv, P.C.C. s-a stabilit că reclamantul are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele individualizate în actele susmenţionate, dosarele fiind înregistrate la autoritatea pârâtă în anul 2006, până în prezent aceasta nu a finalizat procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005.
Reţine instanţa de fond că, neefectuarea nici uneia dintre operaţiunile juridice necesare emiterii titlului de despăgubire, într-un interval de timp atât de lung de la data începerii procedurii administrative, poate fi apreciată ca reprezentând o încălcare a dreptului reclamantului la soluţionarea cererii într-un termen rezonabil şi un refuz nejustificat din partea administraţiei publice de soluţionare a cererii.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâta, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea cererii de recurs, se arată, în esenţă, că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că au fost încălcate dispoziţiile privind respectarea unui termen rezonabil de soluţionare a cererii reclamantului, fără a ţine, însă, seama de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune mai multe etape: a transmiterii şi înregistrării dosarelor, a analizei acestora, etapa evaluării, emiterea deciziei ce reprezintă titlul de despăgubiri.
De asemenea, susţine autoritatea recurentă, în mod greşit a reţinut instanţa de fond existenţa unui refuz nejustificat din partea acesteia de a desemna un evaluator, fără a ţine seama că, în mod obiectiv, întârzierea procedurii administrative, respectiv a etapei evaluării, a fost determinată de inexistenţa documentelor necesare pentru transmiterea dosarului la evaluator şi care trebuiau să însoţească decizia emisă în baza Legii nr. 10/2001.
Totodată, arată recurenta, prin Decizia nr. 2815/2008 s-a stabilit ordinea de soluţionare a dosarelor înregistrate la Secretariatul C.C.S.D., faţă de care, în mod eronat instanţa de fond a reţinut că a fost depăşit termenul rezonabil pentru transmiterea dosarului la evaluator, cu atât mai mult cu cât ordinea în care vor fi soluţionate dosarele se face în raport şi de această decizie.
De asemenea, recurenta a criticat sentinţa atacată, considerând-o greşită şi sub aspectul obligării la plata cheltuielilor de judecată.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
În mod corect, în raport de dispoziţiile art. 16 alin. (5) din Capitolul V din Titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de fond a obligat pârâta să desemneze evaluator, în vederea întocmirii raportului de evaluare pentru imobilul în litigiu, aceasta fiind o etapă legală, premergătoare emiterii de către C.C.S.D. a deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Criticile recurentei care vizează această soluţie sunt nefondate, întrucât Secretariatul C.C.S.D., potrivit art. 16 alin. (4) din Titlul VII al actului normativ susmenţionat, are ca atribuţie doar verificarea legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, aspect care, însă, nu a fost contestat, justificându-se întârzierea în desemnarea unui evaluator de împrejurarea că nu există înscrisuri suficiente pentru descrierea imobilului în discuţie.
Or, dacă recurenta avea astfel de nelămuriri şi aprecia că dispoziţiile de restituire nu sunt însoţite de documentele menţionate la pct. 16.5 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, putea să solicite informaţiile pe care le considera necesare evaluării, înainte de data formulării cererii de chemare în judecată. După cum se constată, însă, recurenta-pârâtă nu a adoptat o astfel de atitudine, ci a stat în pasivitate în ceea ce priveşte parcurgerea etapelor procedurii administrative pentru acordarea despăgubirilor la care intimatul-reclamant este îndreptăţit, urmare a dispoziţiilor de restituire.
Soluţia instanţei de fond se impune şi pentru că, prin netrimiterea dosarului la evaluator şi implicit neparcurgerea etapei evaluării întru-un interval destul de mare, în raport de data emiterii dispoziţiilor, respectiv 20 iulie 2004 şi 18 octombrie 2004, şi data înregistrării dosarelor la Comisie, este evidentă depăşirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire; aceasta cu atât mai mult cu cât pârâtei îi revin obligaţii în acest sens, fiind ţinută de respectarea principiului operativităţii specifice oricărei activităţi a autorităţilor administrative; perioada mare de timp scursă de la data înregistrării dosarului la autoritatea recurentă îndreptăţeşte pe intimatul-reclamant să invoce încălcarea principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui, într-adevăr, un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil însă nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivităţii autorităţii publice.
De aceea, Înalta Curte constată că atitudinea autorităţii recurente nu poate fi justificată nici prin invocarea regulilor de stabilire a ordinii de soluţionare a dosarelor, prevăzute în Decizia nr. 2815/2008 emisă de aceasta, fiind binecunoscut în doctrină şi practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra şi nu poate justifica legal întârzierea în soluţionarea unei cereri pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil. De asemenea, Decizia nr. 2815/2008 are caracter intern şi nu poate înfrânge principiul sus-menţionat al termenului rezonabil de soluţionare a cererilor persoanelor îndreptăţite.
Prin urmare, sentinţa atacată în ceea ce priveşte soluţia de obligare a pârâtei la trimiterea dosarelor la evaluator este legală, în raport atât cu prevederile art. 16 alin. (5) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, Capitolul V, cât şi cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, astfel că nu poate fi reţinută situaţia prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat drept motiv de recurs.
Nici criticile privind dispoziţia referitoare la obligarea la plata cheltuielilor de judecată nu sunt întemeiate, dispoziţia respectivă fiind consecinţa aplicării în speţă, la cererea reclamantului, a prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora „ Partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”, recursul fiind nefondat şi sub acest aspect.
Pentru motivele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa criticată, ca fiind temeinică şi legală.
Totodată, având în vedere cererea intimatului-reclamant, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 1200 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta C.C.S.D. împotriva Sentinţei nr. 1491 din 2 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII- a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata către intimatul-reclamant I.C.A. a sumei de 1200 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 145/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 159/2013. Contencios → |
|---|
