ICCJ. Decizia nr. 145/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 145/2013
Dosar nr. 978/39/2011
Şedinţa publică de la 16 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1.Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentinţa nr. 136 din 9 aprilie 2012, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul R.N. în contradictoriu cu pârâtul M.J..
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Conform prevederilor art. 16 lit. d)) din Legea 36/1995, una din condiţiile legale ce trebuie îndeplinite pentru ocuparea funcţiei de notar public, este cea a bunei reputaţii. Pe de altă parte art. 23 din acelaşi act normativ stabileşte la lit. d) şi f) între alte condiţii pentru încetarea calităţii de notar şi pe cele vizând excluderea din profesie ca sancţiune disciplinară şi condamnarea definitivă pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni „grave” sau care aduce atingere profesiei.
Constată instanța de fond că textele legale invocate se constituie în baza legală a Ordinului nr. 1616/C din 21 iulie 2011 prin care ministrul justiţiei a dispus încetarea calităţii de notar public a reclamantului şi acestea au fost corect reţinute în condițiile în care prin sentinţa penală nr. 131 din 3 decembrie 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, reclamantul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 al.(1) cu aplicarea art. 41 al.(2) C. pen., art. 74 al.(1) lit. a), art. 76 al.(1) lit e), la pedeapsa amenzii, fiind anulat în totalitate contractul de ipotecă nr. 2576 din 19 noiembrie 2003, două procuri speciale, contractul de ipotecă nr. 2729/2003 şi, în parte o altă procură.
În aceste împrejurări, consideră judecătorul fondului că, condiţia condamnării definitive a reclamantului prevăzută de art. 23 lit. f)) din Legea 36/1995 este îndeplinită pentru încetarea calităţii de notar public, concomitent cu cea prevăzută la acelaşi articol lit. d)), excluderea sa din profesie, fiind evidentă săvârşirea cu intenţie a infracţiunii pentru care reclamantul a fost condamnat şi cu consecinţe grave asupra prestigiului, reputaţiei reclamantului, care avea o profesie în totală contradicţie cu comportamentu, infracţional, de speţă, în condiţiile ce demonstrează şi caracterul grav al infracţiunii.
Trimiterile reclamantului la situaţii similare în care alte persoane ar fi primit un alt „tratament” juridic, în opinia judecătorului fondului, sunt nerelevante în speţă, în lipsa dovedirii „egalităţii” situaţiilor apreciate care sunt astfel speciale şi diferite.
2.Cererea de recurs
Împotriva sentinței nr. 136 din 9 aprilie 2012 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul R.N. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în condiţiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. proc. civ.
Printr-un set de critici circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susține că în mod greșit instanța de fond a apreciat asupra legalității actului administrativ prin care s-a dispus încetarea calității sale de notar public, în temeiul art. 23 lit. f) și g) rap. la art. 16 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 36/1995, ca urmare a condamnării sale prin sentința penală nr. 131 din 03 decembrie 2010 a Curții de Apel Suceava, pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual prevăzut de art. 289 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen., la pedeapsa amenzii în cuantum de 2500 lei, cu suspendarea condiționată a executării pedepse în temeiul art. 81 C. pen.
Astfel, recurentul susține că în mod greșit instanța de fond a apreciat că ar fi fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni grave sau care aduce atingere prestigiului profesiei de notar și implicit asupra îndeplinirii condițiilor impuse de art. 23 alin. (1) lit. f) pentru a se putea dispune încetarea calității sale de notar public.
Consideră recurentul că în lipsa unei reglementări exprese și limitative a infracțiunilor care atrag încetarea calității de notar, la stabilirea existenței unei infracțiuni grave care să justifice luarea măsurii încetării calității de notar instanța de fond trebuia să aibă în vedere pericolul social concret al faptei săvârșite materializat în individualizarea judiciară a pedepsei. În acest sens, consideră recurentul că aplicarea unei pedepse cu amenda în cuantum de 2500 lei, asupra căreia s-a dispus și suspendarea executării în temeiul art. 81 C. pen. exclude existent unei infracțiuni grave, ca și condiție impusă de art. 23 lit. f)) și g) rap. la art. 16 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 36/1995.
Se mai arată că potrivit art. 65 C. pen., gravitatea infracțiunii constituie și o condiție obligatorie pentru aplicarea pedepselor complementare prev de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), care include și interzicerea dreptului de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie. Cum în cauza penală nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 65 C. pen. pentru aplicarea pedepsei interzicerii dreptului de a exercita profesia de notar, infracțiunea pentru care a fost condamnat nu face parte din categoria infracțiunilor grave, astfel încât nu este îndeplinită nici condiția impusă de art. 23 lit. f) din Legea nr. 36/1995.
Consideră recurentul că nu este îndeplinită nici cea de a doua condiție impusă de dispozițiile art. 23 lit. f), respectiv aceea a săvârșirii unei infracțiuni cu intenție prin care se aduce atingere prestigiului profesiei întrucât infracțiunea pentru care a fost condamnat, ținând cont și de împrejurările concrete în care a fost comisă și care au fost stabilite și avute în vedere de instanța penală la individualizarea pedepsei, nu este de natură a afecta prestigiul profesiei.
Printr-o altă critică formulate recurentul susține că reglementarea generică a infracțiunilor care atrag încetarea calității de notar public implică un grad ridicat de imprecizie și imprevizibilitate în aplicarea dispozițiilor art. 23 lit. f) aspect de natură a-i crea o stare de insecuritate juridica, în condițiile în care Consiliul U.N.N.P. nu a delimitat categoria infracțiunilor care aduc atingere prestigiului profesiei de notar deși chiar M.J. prin adresa nr. 49857 din 17 iunie 2009, transmisă U.N.P., consideră că în ceea ce privește infracțiunile care aduc atingere prestigiului profesiei, este în sarcina Consiliului U.N.N.P. de a identifica care ar putea fi aceste infracțiuni întrucât aprecierea asupra aspectelor referitoare la atingerea onoarei și probității profesionale, a demnității, a prestigiului și a imaginei profesiei în general sunt lăsate la aprecierea forului superior al fiecărei categorii profesionale, cel mai în măsură a aprecia asupra unor astfel de probleme.
Consideră recurentul că tocmai această insuficienta precizie a legii a permis intimatului să aplice diferit aceeași normă în cauze similare, subiecților de drept aflați în aceeași situație. Astfel, se arată că în cazul altor notari publici (ex. B.E.L., I.Gh., G.D.) condamnați pentru săvârșirea unor infracțiuni nu s-a dispus încetarea calității de notar public, în temeiul art. 23 din Legea nr. 36/1995.
În condițiile în care practica administrative previzibilă până la soluționarea cazului său a fost aceea de a nu aplica dispozițiile art. 23 lit. f) și g) în cazul pronunțării unei hotărâri de condamnare, consideră recurentul că în cazul său a existat o inegalitate de tratament cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 23 lit. f) din Legea nr. 36/1995 față de situațiile similar și comparabile la care a făcut trimitere, iar această inegalitate constituie o discriminare.
Printr-o ultimă critică formulate recurentul susține că, cazul de încetare a calității de notar public, prevăzut de art. 23 lit. g) rap. la art. 16 lit. d) din Legea nr. 36/1995, fiind nemotivat, ordinul emis în baza acestor dispoziții este nul.
Astfel, analizând ordinul de încetare a calității de notar prin raportare la jurisprudența ÎCCJ consideră recurentul că acesta este insuficient motivat și cu privire la cazul prevăzut de art. 23 lit. f) așa încât simpla trimitere la sentința penală nr. 131 din 03 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, nu justifică încetarea calității de notar din moment ce nu se motivează și îndeplinirea condiției săvârșirii cu intenție a unei infracțiuni grave sau care aduce atingere prestigiului profesiei.
3.Hotărârea instanţei de recurs
Înalta Curte, examinând sentinţa atacată, faţă de criticile ce i-au fost aduse, raportat la actele şi lucrările dosarului dar şi la prevederile legale din materia supusă examinării, reţine că nu subzistă în cauză motive de nelegalitate de natură a antrena modificarea hotărârii pronunţate de instanţa de fond, în considerarea celor în continuare arătate.
Înalta Curte va înlătura cu prioritate critica recurentului referitoare la nulitatea Ordinul nr. 1616/C din 21 iulie 2011, ca urmare a nemotivării sale, câtă vreme temeiurile de fapt şi de drept avute în vedere la emiterea respectivului act administrativ individual sunt expuse în preambulul său. Astfel, este lesne de observat că ordinul în discuție, prin care M.J., a dispus încetarea calității de notar public a recurentului R.N. a fost emis în temeiul 23 alin. (1) lit. f) si g) coroborat cu art. 16 lit. d) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici si a activității notariale, avându-se în vedere faptul că recurentul a fost condamnat definitiv la o pedeapsa amenzii în cuantum de 2500 lei pentru săvârșirea, în exercitarea profesiei de notar, a infracțiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), prin Sentința penala nr. 131 din 3 decembrie 2010 a Curții de Apel Suceava, rămasă definitiva prin Decizia penala nr. 2078 din 19 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Înalta Curte va înlătura și criticile referitoare la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 23 alin. (1) lit. f) și g) din Legea nr. 36/1995 (forma în vigoare la data emiterii actului administrativ contestat), în considerarea celor ce urmează:
Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 36/1995: „Calitatea de notar public încetează: in cazul condamnării definitive pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni grave sau care aduce atingere prestigiului profesiei (lit. f)); in cazul in care notarul public nu mai îndeplinește condițiile prevăzute de art. 16 lit. a), d) si f) (lit. g))”. Art. 16 lit. d) din aceeași lege prevede ca una dintre condițiile pentru ca o persoana să dobândească calitatea de notar public este aceea de a se bucura de o buna reputație.
În primul rând Înalta Curte constată că măsura încetării calităţii de notar public pe care o constată ministrul justiţiei, în temeiul art. 23 din Legea nr. 36/1995 nu este echivalentă cu pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, pedeapsă prevăzută de alin. (1) lit. c) C. pen., ci reprezintă o măsură de constatare a înscrierii antecedentelor penale în cazierul judiciar al notarului public, ceea ce poate conduce la inexistenţa uneia dintre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a putea fi notar public, şi anume cea prevăzută de art. 16 lit. d) din lege.
Prin urmare cum măsura încetării calităţii de notar public nu are caracter penal nici norma de drept penal invocată de recurent, respectiv art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), nu are incidenţă în verificarea legalității actului administrativ contestat.
Pe fondul cauzei, Înalta Curte reține că prin Ordinul nr. 1616/C din 21 iulie 2011, ministrul justiţiei a dispus încetarea calității de notar public a recurentului, prin constatarea incidentei a doua cazuri in care se poate dispune încetarea calității de notar public, prevăzute la lit. f) si g) de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 36/1995.
În ipoteza prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. f) încetarea calităţii de notar public intervine de drept atunci când notarul public a fost condamnat definitiv pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni grave sau care aduce atingere prestigiului profesiei de notar.
Așadar, condamnarea definitivă a unui notar public atrage și constatarea încetării de drept a calității de notar public, în temeiul art. 23 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995, doar în două situații, respectiv săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni grave sau săvârșirea unei infracțiuni care aduce atingere prestigiului profesiei de notar.
Înalta Curte constată că împrejurarea că legiuitorul nu a definit noțiunea de infracțiune gravă și nu a delimitat sfera infracțiunilor care aduc atingere prestigiului profesiei de notar, nu poate conduce la reținerea unei lipse de securitate juridică ce l-ar fi putut afecta pe recurent, în condițiile în care în exercitarea atribuţiei prevăzute de dispoziţiile de lege criticate, ministrul justiţiei nu decide, prin exces de putere, ce infracţiune poate aduce sau nu atingere prestigiului unei profesii, ci doar constată că notarul public în cauză nu mai îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru exercitarea profesiei de notar public printr-un act administrativ supus controlului de legalitate al instanțelor de contencios administrativ.
Așadar, faptul că legiuitorul nu cuantifică gravitatea faptei şi nici nu defineşte situaţiile în care se aduce atingere profesiei, lăsând, astfel, o marjă largă de posibilităţi şi de aprecieri, nu poate conduce la afectarea calității respectivei norme legale sub aspectul preciziei și a previzibilității atât timp cât instanţa de contencios administrativ este competentă să aprecieze asupra aplicării legii la particularitățile fiecărui caz dedus judecăţii.
Astfel, chiar dacă legiuitorul nu a definit noțiunea de infracțiune gravă, este lesne de constatat că în cazul recurentului nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 23 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995, în ipoteza condamnării pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni grave, în condițiile în care din punct de vedere al pericolului social abstract, reflectat în limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor în art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), infracțiunea de fals intelectual, pentru săvârșirea căreia recurentul a fost condamnat definitiv nu face parte din categoria infracțiunilor grave, aspect confirmat în cazul concret al recurentului prin aplicarea unei pedepse cu amenda penală în cuantum de 2500 lei, cu suspendarea condiţionata a executării respectivei pedepse .
Însă, în cazul recurentului măsura încetării calității de notar public este pe deplin justificată prin prisma condamnării sale pentru o infracțiune care aduce atingere prestigiului profesiei, în sensul art. 23 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995.
Astfel, Înalta Curte constată că recurentul a fost condamnat pentru săvârșirea în formă continuată în exercitarea atribuțiilor de notar public, a infracțiunii de fals intelectual constând în autentificarea în fals a mai multor contracte de ipotecă și a unor procuri. Față de împrejurarea că infracțiunea pentru care recurentul a fost condamnat a fost exercitată în exercitarea atribuțiilor specifice profesiei de notar, fiind de natură a aduce atingere prezumției de legalitate și forței probantă de care trebuie să se bucure actele întocmite de orice notar public și având în vedere forma continuată ca și rezonanța socială a respectivei infracțiunii, Înalta Curte, văzând și dispozițiile art. 3-4 din Legea nr. 36/1995, constată că în cauză este indiscutabilă atingerea adusă prestigiului profesiei de notar prin săvârșirea infracțiunii pentru care recurentul a fost condamnat definitiv.
Totodată, față de împrejurarea că notarul public este investit să îndeplinească un serviciu de interes public, iar actul îndeplinit de acesta, purtând sigiliul și semnătura sa, este de autoritate publică și are forța probantă prevăzută de lege, este de necontestat că pronunțarea unei hotărâri de condamnare pentru săvârșirea unei infracțiuni în exercitarea atribuțiilor de serviciu conduce la știrbirea bunei reputații profesionale (cel puțin sub aspectul corectitudinii și competenței) de care trebuie să se bucure notarul public pe toată durata exercitării profesiei așa încât în mod corect intimatul a reținut în cazul recurentului și incidența cazului de încetarea a calității de notar public prevăzut de art. 23 alin. (1) lit. g) coroborat cu art. 16 lit. d) din Legea nr. 36/1995.
Înalta Curte va înlătura și critica referitoare la încălcarea principiului egalităţii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece art. 23 alin. (1) lit. f)) din Legea nr. 36/1995 nu instituie tratamente juridice diferite pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică. Astfel, aşa cum a statuat Curtea Constituţională în mod constant în jurisprudenţa sa, principiul constituţional al egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. Or, nu se poate susţine că toți notarii publici care au antecedente penale sunt în aceeaşi situaţie juridică indiferent de natura, conținutul sau rezonanța socială a infracțiunii care a atras pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare.
Nu se poate reține în cauză nici existența unei practici administrative cu caracter discriminator în sensul invocat de recurent prin raportarea la situația altor notari publici condamnați definitiv pentru săvârșirea unor infracțiuni în condițiile în care și in cazul notarilor publici la care face referire recurentul intimatul a emis ordine prin care a constatat încetarea calității de notar public (Ordinul nr. 3362/C din 15 decembrie 2009 și Ordinul nr. 3364/C din 15 decembrie 2009 în cazul notarilor publici G.D și B.L.E.).
Toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluţia pronunţată de instanţa de fond este temeinică şi legală, motiv pentru care recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de R.N., împotriva sentinței civile nr. 136 din 9 aprilie 2012 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2013 .
| ← ICCJ. Decizia nr. 109/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 149/2013. Contencios → |
|---|
