ICCJ. Decizia nr. 1716/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1716/2013
Dosar nr. 2618/2/2011
Şedinţa publică de la 26 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin acţiunea formulată, reclamantul A.N., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Guvernul României, a solicitat anularea Hotărârii nr. 49 din 09 februarie 2011 emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi stabilirea faptului de discriminare prin aplicarea H.G. nr. 737/2010.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, în petiţia iniţială adresată autorităţii pârâte, a solicitat o mediere cu Guvernul României prin care Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării să solicite, pentru a nu mai dezavantaja o categorie profesională faţă de cealaltă, ori anularea H.G. nr. 735/2010, ori modificarea H.G. nr. 737/2010 prin completarea acesteia cu prevederile art. 4 alin. (2) şi a art. 6 alin. (5) din H.G. nr. 735/2010.
A arătat că, dat fiind faptul că Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a considerat ca fiind ambiguă exprimarea din petiţia iniţială, a depus o altă petiţie, în completarea celei iniţiale, în care a solicitat clar constatarea faptului de discriminare a metodologiei de calcul prevăzută în H.G. nr. 735/2010 faţă de cea prevăzută în H.G. nr. 737/2010.
Prin Hotărârea nr. 49/2011, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a stabilit că nu are competenţa materială în raport cu cele două capete de cerere, adică anularea (ceea ce nu a solicitat) sau modificarea hotărârilor de guvern, fără a se referi la cea de a doua petiţie de completare şi precizare a motivului plângerii, pentru care Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării are rolul de a constata existenţa unor discriminări în conţinutul unor acte normative.
Deşi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este responsabil cu aplicarea şi controlul respectării prevederilor O.G. nr. 137/2000, precum şi în ceea ce priveşte armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării, reclamantul a susţinut că pârâtul în mod greşit i-a respins plângerea pe motiv de necompetenţă în loc să stabilească faptul de discriminare săvârşit prin aplicarea H.G. nr. 737/2010, întrucât în speţă sunt îndeplinite cerinţele art. 1 alin. (2), lit. d) şi e), art. 2 alin. (1) - (4) din O.G. nr. 137/2000, art. 7, 8 şi 12 din Legea nr. 554/2004.
Reclamantul a făcut referire la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 324/2006 care prevăd că „prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă (…) precum şi orice alt criteriu (…) care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului (…) sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice”.
Acesta a susţinut că, în cazul său, principiul statului de drept consacrat prin art. 1, alin. (3), teza întâi din Constituţie, astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 70/2000 a Curţii Constituţionale a României, a fost grav încălcat deoarece Statul Român, care a adoptat, între altele, legea recalculării pensiilor de serviciu nu o respectă, nu respectă domnia legii, a corelării actelor normative, subordonarea statului faţă de drept, limitele unei legi care trebuie să exprime egalitatea tuturor cetăţenilor României în faţa legii.
De asemenea, a precizat că, în cazul său, a fost încălcat şi principiul egalităţii în drepturi, cu o primă referire la acest principiu în reglementarea art. 4 alin. (2), dar şi la art. 16 alin. (1) din Constituţia României şi interpretat de Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 1/1994.
Reclamantul a învederat că, în cazul său, în calitate de pensionar în baza Legii nr. 7/2006, i-a fost recalculată pensia în mod discriminatoriu conform prevederilor Hotărârii nr. 737/2010, prin metodologia de recalculare a categoriilor de pensii de serviciu prevăzută la art. 1 lit. c) - h) din Legea nr. 119/2010 în condiţiile în care Legea nr. 119/2010 a fost aplicată prin două hotărâri de Guvern, iar cea de a doua Hotărâre cu nr. 735/2010 (pentru recalcularea pensiilor militarilor, poliţiştilor şi ale funcţionarilor publici din sistemul administraţiei penitenciarelor) stabileşte o altă vârstă standard de pensionare şi o altă vechime în muncă, iar aceasta conduce la obţinerea unui punctaj mai mare de luat în calcul la pensie.
Astfel, a susţinut că vârsta standard de pensionare este în cazul său, de 63 ani şi o lună, cu o vechime în muncă de 31 de ani, iar algoritmul de calcul din H.G. nr. 737/2010 stabileşte împărţirea punctajului total obţinut la 31 şi nu la 20 cum stabileşte H.G. nr. 735/2010.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
La data de 25 august 2011, reclamantul a depus cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat anularea şi a Hotărârii nr. 301 din 26 iulie 2011 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi stabilirea faptului de discriminare prin aplicarea prevederilor art. 11 şi art. 12 alin. (2) din anexa la O.U.G. nr. 59/2011, menţionând că s-a adresat cu o nouă petiţie Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării ca urmare a apariţiei O.U.G. nr. 1/2011 cu privire la stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniţi din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională care a abrogat H.G. nr. 735/2010.
Prin Hotărârea nr. 301 din 26 iulie 2011, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, la fel ca şi în cazul plângerii soluţionată prin Hotărârea nr. 49 din 09 februarie 2011, a admis excepţia de necompetenţă materială şi a clasat dosarul având ca obiect plângerile sale.
Pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a solicitat prin întâmpinare respingerea acţiunii ca neîntemeiată, cu privire la anularea Hotărârii nr. 49/2011 şi respingerea cererii modificatoare ca inadmisibilă, motivat de faptul că nu se poate solicita anularea mai multor acte administrative prin aceeaşi acţiune.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 7582 din 14 decembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A.N., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut următoarele:
Cu privire la inadmisibilitatea cererii modificatoare a cererii de chemare în judecată, instanţa a reţinut că în contencios administrativ se poate deduce judecăţii prin aceeaşi acţiune verificarea legalităţii fie a unui singur act administrativ, fie a mai multor acte administrative, dacă acestea au legătură între ele, iar acţiunea în anulare astfel formulată este admisibilă conform Legii nr. 554/2004, neputând fi respinsă ca inadmisibilă fără a se cerceta fondul cauzei. Eventual, părţile pot cere disjungerea capetelor de cerere pentru celeritatea soluţionării cauzei, dar în speţă nu s-a cerut aceasta, iar instanţa a apreciat că judecarea cauzei nu este îngreunată prin modificarea şi completarea acţiunii introductive.
Prin urmare, a apreciat că solicitarea pârâtului Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării va fi avută în vedere doar ca modalitate de respingere a cererii modificatoare şi nu ca o veritabilă excepţie.
Referitor la critica de nelegalitate a Hotărârii nr. 49 din 09 februarie 2011, prima instanţă a constatat că aceasta nu este întemeiată, întrucât, prin Decizia nr. 997/2008, Curtea Constituţională a statuat ca fiind neconstituţionale prevederile art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării competenţa că, în cadrul activităţii sale jurisdicţionale, să anuleze textul unor acte normative cu caracter discriminatoriu şi chiar să substituie acest text cu dispoziţiile cuprinse în alte acte normative.
Curtea Constituţională a reţinut totodată că, dacă s-ar admite ca, pe cale controlului jurisdicţional întemeiat pe art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării să poată să constate existenţa unor situaţii discriminatorii ce îşi au izvorul direct în conţinutul unor norme legale, hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării ar putea avea ca efect încetarea aplicabilităţii acestor dispoziţii şi chiar aplicarea prin analogie a unor alte texte de lege, care nu se referă la persoana sau grupul social discriminate.
Prin urmare, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu are text de lege care să-i permită interferarea în competenţele legislativului şi executivului prin constatarea existenţei unei asemenea discriminări.
Conform art. 147 din Constituţia României, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale „/…/”, iar deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României. De la data publicării deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.”
Aşadar, Decizia nr. 997/2008 a Curţii Constituţionale publicată în M. Of. nr. 774 din 18 noiembrie 2008 a avut ca efect încetarea efectelor juridice a art. 20 (1), (2), (4) – (10) din O.G. nr. 137/2000 care: ar fi permis Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării să constate existenţa unei discriminări în dispoziţiile H.G. nr. 737/2010, astfel cum a solicitat reclamantul prin petiţia modificată şi completată analizată de pârât prin Hotărârea nr. 49/2011.
Cu privire la solicitarea de mediere, ca măsură ce putea fi dispusă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării la solicitarea petentului, instanţa de fond a constatat că art. 19 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 137/2000 prevede posibilitatea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării de a media faptele de discriminare, dar aceste atribuţii sunt exercitate numai dacă se constată discriminarea.
Ca atare, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării neavând competenţa să constate discriminarea nu are competenţa nici să dispună medierea sau recomandarea ori sesizarea organelor competente pentru a modifica „respectivele texte de lege” cum susţine reclamantul.
Instanţa de fond a constatat că susţinerea reclamantului în sensul că autoritatea pârâtă Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu s-a pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut nu poate fi avută în vedere, întrucât în soluţia de admitere a excepţiei necompetenţei materiale a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării cuprinsă în dispozitivul Hotărârii nr. 49/2011 se regăseşte pronunţarea atât asupra petiţiei iniţiale cât şi asupra cererii modificatoare şi completatoare a acestei petiţii.
De asemenea, a constatat că nici celelalte susţineri sau critici aduse de reclamant actului contestat, în sensul că s-ar fi încălcat principiul legalităţii în drepturi şi principiul statului de drept ori cu privire la solicitarea ca instanţa în mod direct să stabilească faptul discriminării, nu sunt neîntemeiate.
Privitor la cererea modificatoare a acţiunii introductive, curtea a apreciat că soluţia Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării de admitere a excepţiei de necompetenţă materială de a se pronunţa prin hotărâre asupra actelor normative cu caracter de lege, conform Deciziei nr. 997/2008 a Curţii Constituţionale, este corectă, considerentele reţinute cu privire la anularea Hotărârii nr. 49/2011 şi stabilirea de către instanţă a unei fapte de discriminare se reţin mutatis mutandis (schimbând ceea ce trebuie schimbat) şi în cazul acestei cereri.
3. Recursul declarat împotriva sentinţei nr. 7582 din 14 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamantul A.N. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării este nelegală şi netemeinică fiindcă nu a răspuns la ce s-a solicitat.
Recurentul a susţinut că motivarea Curţii se axează pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 997/2008, pe care însă, o interpretează, în opinia recurentului în mod greşit, atâta timp cât, pe de o parte, s-a reţinut că Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nu poate constata faptele de discriminare invocate prin cererea introductivă, iar pe de altă parte, că instanţa nu poate în mod direct să stabilească faptul discriminării. Or, în aceste condiţii pare fără sens chiar înfiinţarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, iar instanţa trebuie să fie cea care să constate fapte de discriminare prevăzute în acte emise de executiv sau legislativ.
Mai arată recurentul că în mod greşit prima instanţă a respins cererea sa motivând subsecvenţa medierii, atâta timp cât acesta s-a adresat Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nu pentru anularea actului discriminatoriu, ci tocmai în vederea efectuării măsurii medierii, arătând că această autoritate, astfel cum rezultă din adresa din 31 ianuarie 2011 a Guvernului României, are competenţe în vederea armonizării legislaţiei, iar instanţa poate cenzura actele normative.
Dat fiind interpretarea unilaterală a deciziei Curţii Constituţionale sus citate, hotărârea dată este netemeinică şi nelegală fiindcă această decizie nu interzice Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării să constate o discriminare şi să sesizeze legiuitorul pentru armonizarea legislaţiei.
A mai arătat că, deşi instanţa de fond îşi argumentează soluţia pe Decizia nr. 997/2008, aceasta nu a avut în vedere că, prin aceeaşi decizie, Curtea Constituţională a stabilit că rolul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării poate fi rezumat mai degrabă la posibilitatea de a constata existenţa unor discriminări în conţinutul unor acte normative şi la formularea de recomandări sau sesizarea autorităţilor competente pentru a modifica respectivele texte de lege.
II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele de recurs invocate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. 137/2000, republicată, prin discriminare se înţelege „orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau apartenenţă la o categorie defavorizată, care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social, cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice”.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 997 din 7 octombrie 2008, analizând excepţia de neconstituţionalitate a art. 20 din O.G. nr. 137/2000 republicată, a reţinut că: „în măsura în care s-ar admite că pe calea controlului jurisdicţional Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării poate să constate existenţa unor situaţii discriminatorii ce îşi au izvorul direct în conţinutul unor norme legale, hotărârea consiliului ar putea avea ca efect încetarea aplicabilităţii acestor dispoziţii. Într-o atare împrejurare, se pune în discuţie legitimitatea acestui organ de a interfera în competenţele legislativului, prin înlăturarea aplicabilităţii unor acte normative şi instituirea aplicabilităţii altora, dar şi în competenţele Curţii Constituţionale, care îndeplineşte rolul de legislator negativ, atunci când constată lipsa de conformitate dintre prevederile unei legi sau ordonanţe şi dispoziţiile constituţionale, sub aspectul art. 16 referitor la principiul nediscriminării”.
Înalta Curte constată că, în raport de considerentele reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 997/2008 şi având în vedere că în cauză se invocă situaţii discriminatorii ce îşi au izvorul direct în conţinutul normei legale, în mod corect a apreciat pârâtul prin Hotărârea nr. 301 din 26 iulie 2011 asupra excepţiei de necompetenţă ridicată din oficiu, conform art. 28 şi art. 29 din Ordinul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 144 din 11 aprilie 2008 privind aprobarea procedurii interne de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor.
Înalta Curte constată că pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în mod corect a interpretat dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 997/2008 invocând excepţia de necompetenţă a consiliului.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
Prin urmare, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de A.N. împotriva sentinţei civile nr. 7582 din 14 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 26 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2000/2013. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 156/2013. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
