ICCJ. Decizia nr. 1733/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1733/2013
Dosar nr. 725/59/2011
Şedinţa publică de la 26 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC S.P. SRL Lugoj, în contradictoriu cu D.G.F.P. a Judeţului Timiş, a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. 482 din 14 iulie 2010 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală și raportul de inspecţie fiscală încheiat la data de 14 iulie 2010, prin care a fost obligată la plata sumei de 1.735.612 lei şi exonerarea societăţii de plata acestor sume.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că persoana controlată, respectiv SC S.P. SRL Lugoj, este persoană juridică română, care a efectuat tranzacţii cu o persoană juridică irlandeză SC S.I.I. SRL, fiind vorba de două persoane juridice, dar organele de inspecţie fiscală au stabilit, în mod eronat, că asociatul unic al SC S.P. SRL Lugoj a avut relaţii de afiliere cu SC S.I.I. SRL din Irlanda, în sensul că dl. J.D.D. este asociat la ambele firme, situaţie în care preţul oricărei tranzacţii dintre persoana juridică irlandeză și dl. J.D.D. poate fi considerat ca și preț de transfer.
Reclamanta a susținut că SC S.P. SRL Lugoj si SC S.I.I. nu sunt persoane afiliate, prin urmare situaţia acestora nu se încadrează în prevederile de la art. 7 pct. 21 din Codul fiscal.
A susţinut, de asemenea, că organul de inspecţie fiscală este în eroare cu privire la temeiul juridic invocat, respectiv art. 7 pct. 21 lit. a) din Codul fiscal, privind faptul că preţul la care se transferă bunurile între persoane juridice afiliate este preţ de transfer, întrucât temeiul legal se referă la afilierea dintre doua persoane fizice, iar în ceea ce priveşte motivarea de drept a organului de inspecţie fiscala cu privire la relaţiile de afiliere și considerarea aplicabilităţii preţurilor de transfer, apreciază că aceasta este eronată.
A învederat că, potrivit prevederilor art. 79 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, s-a solicitat dosarul prețurilor de transfer, raportat la prevederile art. 11 alin. (2) din Codul fiscal, completate cu dispoziţiile art. 22-41 din Normele la Codul fiscal, potrivit cărora preţul de transfer trebuie să reflecte preţul de piaţă, care se determină prin raportarea la tranzacţii comparabile necontrolate, respectiv dintre persoane independente, prin compararea dacă persoanele independente cu un comportament adecvat ar fi încheiat astfel de tranzacţii în condiţiile stabilite de persoanele afiliate.
A considerat că organul de inspecţie fiscală a aplicat eronat prevederile menţionate, întrucât nu au fost comparate preţurile societăţii cu cele practicate de un alt producător de produse similare în tranzacţia cu un terţ cumpărător, respectiv nu au fost raportate preţurile practicate de societate la tranzacţii necontrolate, independente, şi au fost reconsiderate eronat evidențele persoanei afiliate din România.
Totodată, a susţinut că această comparaţie trebuia să țină cont de prevederile pct. 31 din Normele la Codul fiscal, inclusiv de funcţiile îndeplinite de persoane în tranzacţiile respective și, eventual, de prevederile art. 37 din acelaşi act normativ privind cheltuielile cu publicitatea efectuate de firma irlandeză SC S.I.I. SRL, dar de care a beneficiat si societatea SC S.P. SRL Lugoj, cheltuieli care trebuiau luate în considerare pe o piaţa concurenţială. În ceea ce priveşte metoda de stabilire a preţului de piaţa potrivit art. 22 alin. (6) din Normele de aplicare a Codului fiscal, autoritatea fiscala trebuia să utilizeze metoda folosită de societate, cu excepţia cazurilor în care prin aceasta nu se reflectă preţul de piaţă al bunurilor, caz în care organul de inspecţie fiscală poate alege și folosi metoda cea mai adecvată dintre celelalte metode prevăzute de lege.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta D.G.F.P. Timiş a solicitat, în principal, faţă de petitul în anularea Deciziei de impunere nr. 482 din 14 iulie 2010 si a Raportului de inspecţie fiscală nr. 8411 din 14 iulie 2010, constatarea inadmisibilităţii acţiunii în contencios administrativ, iar in ipoteza în precizării acţiunii introductive în sensul anularii şi a Deciziei nr. 2194/369 din 29 octombrie 2010, a solicitat să se constate prescripţia dreptului la acţiune. În subsidiar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii in contencios administrativ ca neîntemeiata si menţinerea actelor administrative fiscale emise de D.G.F.P. Timiş ca temeinice si legale.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a arătat că este justificată prin aceea că se solicită anularea Deciziei de impunere nr. 482 din 14 iulie 2010 si a Raportului de inspecţie fiscala nr. 8411 din 14 iulie 2011 emise de D.G.F.P. Timiş, fără ca reclamanta să solicite ca petit principal anularea deciziei de respingere a contestaţiei formulate în procedura prealabilă, invocând dispoziţiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. Astfel, reclamanta a contestat Decizia de impunere nr. 482 din 14 iulie 2010, fiind emisă astfel Decizia nr. 2194/369 din 29 octombrie 2010, prin care a fost respinsă ca neîntemeiata contestaţia, însa, prin acţiune se solicită doar anularea deciziei de impunere.
Pentru ipoteza precizării acţiunii în sensul anularii şi a Deciziei nr. 2194/369 din 29 octombrie 2010, a invocat faptul că dreptul la acţiune este prescris, având în vedere că cererea vizând anularea deciziei de respingere a contestaţiei este formulată cu depăşirea termenului de 6 luni reglementat de dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, decizia emisă în procedura prealabilă de Biroul Soluţionare Contestaţii din cadrul D.G.F.P. Timiş fiind comunicată reclamantei conform adresei din 29 octombrie 2010, la care a fost anexată Decizia nr. 2194/369 din 29 octombrie 2010, potrivit confirmării de primire din data de 05 noiembrie 2010, iar acţiunea reclamantei fiind transmisă prin poştă la data de 28 mai 2011 şi înregistrată la Curtea de Apel Timişoara la 31 mai 2011.
La cererea reclamantei, s-a procedat la citarea administratorului judiciar al acesteia, SC P.I. SRL Timişoara, fiind deschisă procedura insolvenţei, iar la termenul din 13 decembrie 2011, reclamanta a formulat precizare de acţiune, solicitând şi anularea Deciziei nr. 2194/369 din 29 octombrie 2010 de soluţionare a contestaţiei. A solicitat, de asemenea, depunerea de către pârâtă a confirmării de primire în original în vederea formulării unei plângeri penale,
Reclamanta a susţinut că se impune a fi respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, dat fiind faptul că s-a îndeplinit procedura prealabilă, decizia de impunere fiind atacată cu contestaţie administrativă, iar prin acţiune s-a solicitat implicit anularea ambelor decizii şi a raportului de inspecţie fiscală.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a solicitat să se constate că această decizie nu i-a fost comunicată potrivit dispoziţiilor procedurale, având în vedere în primul rând că societatea se află în insolvenţă, sens în care confirmarea de primire din data de 05 noiembrie 2010 trebuia să aibă această menţiune şi, în al doilea rând, faptul că acest act poartă şi o a doua ştampilă cu data de 08 noiembrie 2010, situaţie în care apreciază că data comunicării este incertă, motiv pentru care a apreciat că este repusă în termenul de formulare a acţiunii în contencios administrativ.
Prin sentinţa nr. 570 din 13 decembrie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta SC S.P. SRL Lugoj, în insolvenţă, având ca obiect anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 2194/369 din 29 octombrie 2010 şi a actelor fiscale ce au stat la baza emiterii acesteia, ca tardiv formulată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a constatat că aceasta este nefondată având în vedere că reclamanta a solicitat în mod expres prin acţiunea introductivă şi anularea acestei decizii, emisă în soluţionarea contestaţiei administrative, conform dispoziţiilor art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, prima instanţă a reţinut că decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 2194/369 din 29 octombrie 2010, înregistrată la Biroul soluţionare contestaţii sub nr. 10403 din 29 octombrie 2010, a fost comunicată societăţii reclamante la adresa indicată de aceasta în acţiune respectiv, Lugoj, jud. Timiş, cu confirmarea de primire, în care figurează acelaşi număr de înregistrare al adresei, cu menţiunea „contestaţie”. Primirea înscrisului a fost confirmată la data de 05 noiembrie 2010, cu ştampila societăţii şi menţiunea calităţii primitorului, respectiv, secretara.
Aşa fiind, Curtea a constatat că sunt îndeplinite condiţiile procedurale privind comunicarea acestui înscris şi primirea acestuia de către reprezentantul societăţii la data de 05 noiembrie 2010, astfel că solicitările reclamantei referitoare la date suplimentare privind efectuarea acestei comunicări apar ca fiind neavenite. Faptul că pe confirmarea de primire apar 2 ştampile ale oficiului poştal Lugoj, una din 05 noiembrie 2010 şi a doua din 08 noiembrie 2010, ultima fiind anulată, este lipsit de relevanţă în condiţiile în care data de 05 noiembrie 2010, apare cu scriere olografă, ca fiind data la care secretarul societăţii a primit comunicarea, existând şi ştampila societăţii, iar argumentele reclamantei în sensul că la acea dată era în insolvenţă şi trebuiau să apară menţiunile corespunzătoare pe acest înscris nu pot fi primite, câtă vreme, potrivit chiar susţinerilor acesteia, încheierea instanţei prin care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei a fost dată abia la data de 17 martie 2011.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de a se depune la dosar confirmarea de primire în original în vederea efectuării unei plângeri penale, nici acesteia nu i se poate da curs, atât timp cât reclamanta nu a declarat în mod expres că se înscrie în fals împotriva înscrisului sau semnăturii.
Prin urmare, reţinând că decizia de soluţionare a contestaţiei ca act administrativ-fiscal a fost comunicată contestatorului în condiţiile art. 218 alin. (1) coroborate cu art. 44 C. proc. fisc., la data de 05 noiembrie 2010, având în vedere dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 şi văzând că cererea de chemare în judecată însoţită de înscrisurile aferente a fost transmisă prin serviciul de curierat la data de 28 mai 2011 şi înregistrată pe rolul instanţei la data de 31 mai 2011, precum şi faptul că reclamanta nu a invocat şi nu a dovedit motive temeinice în sensul art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care să o îndreptăţească la introducerea acţiunii în termenul de 1 an prevăzut de acelaşi text de lege, Curtea a constatat că acţiunea este tardiv formulată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC S.P. SRL, prin lichidator judiciar SC P.I. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului de arată că această decizie este una netemeinică şi nelegală, motiv pentru care s-a solicitat, ca în conformitate cu prevederile art. 312, alin. (1) - teza I, alin. (2) şi alin. (3) C. proc. civ. procedură civilă, admiterea recursului, casarea sentinţei instanţei de fond, având în vedere că aceasta nu s-a pronunţat asupra fondului, ci doar pe excepţiile invocate de pârâta D.G.F.P. Timiş, fiind admisă în mod netemeinic şi nelegal excepţia tardivităţii depunerii acesteia.
În data de 31 mai 2011 a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara acţiunea în anulare formulată de SC S.P. SRL - în insolvenţă, împotriva Deciziei nr. 2194/369 din 29 octombrie 2010 prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva R.I.F. nr. 8411 din 14 iulie 2010 şi Decizia de impunere nr. 482 din 14 iulie 2010, solicitându-se în mod expres anularea ambelor decizii mai sus enunţate cât şi raportul de inspecţie fiscală.
În speţă, având în vedere că unei astfel de acţiuni în anulare îi sunt aplicabile prevederile Legii 554/2004 care prevede la art. 11, alin. (2) că „Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţa”, ori instanţa reţine în mod netemeinic şi nelegal că nu au fost prezentate motive temeinice, care să conducă la concluzia că aceasta acţiune putea fi introdusă şi peste termenul de 6 luni cu încadrarea în termenul de 1 an impus de textul de lege mai sus prezentat, deşi s-a detaliat prin precizarea de acţiune şi răspunsul la Întâmpinare, care era starea de fapt şi de drept a societăţii la momentul depunerii acţiunii şi prin care se putea reţine fără echivoc că sunt motive temeinice pentru a se aprecia că acţiunea putea fi introdusă în termenul de 1 an şi anume:
- la data la care pârâta D.G.F.P. Timiş pretinde că ar fi comunicat decizia de soluţionare a contestaţiei şi anume data de 05 noiembrie 2010, recurenta-reclamantă SC S.P. SRL era în procedură de insolvenţă şi avea ca reprezentant legal desemnat pe administrator judiciar P.E. prin sentinţa comercială nr. 1377 din 30 septembrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 7163/30/2010 al Tribunalului Timiş, sens în care toate ştampilele şi înscrierile emanate de la societate trebuiau să poarte menţiunea „în insolvenţă” în condiţiile în care o astfel de Ştampilă a fost confecţionată, ori din documentele care în opinia pârâtei atesta comunicarea deciziei a cărui anulare se solicita apare o Ştampilă pe care apare scris SC S.P. SRL, intrare/ieşire fără a se menţiona un număr, o semnătură indescifrabilă şi menţiunea că cel care primeşte este secretara, dar şi o a doua Ştampilă care poartă data de 08 noiembrie 2010, ceea ce contrazice din start susţinerea pârâtei cum că ar fi fost comunicată aceasta decizie în data de 05 noiembrie 2010.
- sentinţa comercială nr. 1377 din 30 septembrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 7163/30/2010 al Tribunalului Timiş, prin care a fost deschisă procedura insolvenţei faţă de SC S.P. SRL, a fost casată în luna februarie 2011 când a fost admis recursul debitoarei SC S.P. SRL, iar apoi în 17 martie 2011 în Dosarul cu nr. 1910/30/2010 al Tribunalului Timiş, prin încheierea nr. 469 din 17 martie 2011 a fost deschisă o nouă procedură a insolvenţei faţă de SC S.P. SRL şi numit administrator judiciar SC P.I. SRL cu sediul în Timişoara, jud. Timiş.
Astfel, în acest context în care la data pretinsei comunicări a deciziei atacate societatea era în procedură de insolvenţă cu administrator judiciar numit în persoana P.E., iar în data da 17 martie 2011 intr-un alt dosar şi reluând procedura de la zero este numit un alt administrator judiciar în persoana SC P.I. SRL, se impune a se reţine că sunt motive temeinice pentru care să se considere acţiunea depusă în termenul legal, având în vedere că reprezentatul legal s-a schimbat în mod succesiv de la finalizarea raportului de inspecţie finală când societatea era reprezentată de J.D.D., până la data pretinsei comunicări a deciziei atacate când reprezentant legal era CII P.E. şi până la momentul în care s-a introdus aceasta acţiune în anulare când reprezentant legal era SC P.I. SRL, neexistând o continuitate a unui reprezentant legal motiv pentru care s-a solicitat prin precizarea de acţiune să se constate că reclamanta este în termenul legal de depunere a acţiunii.
În concluzie, faţă de cele prezentate mai sus se impune admiterea recursului, casarea sentinţei civile nr. 570 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, ca fiind netemeinică şi nelegală şi trimiterea dosarului la prima instanţă, în vederea soluţionării fondului cauzei.
Recursul este nefondat.
În acord cu soluţia instanţei de fond, Înalta Curte constată că acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC S.P. SRL, în insolvenţă, prin administrator D.J., a fost tardiv formulată, peste termenul de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, calificat expres de legislator ca un termen de prescripţie.
În condiţiile în care reclamanta nu a produs probe prin care să demonstreze că din motive temeinice nu a fost în măsură să se adreseze instanţei de judecată competente, cu respectarea termenului prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din lege, aşa cum a reţinut şi judecătorul fondului, nu sunt incidente în speţă dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol, care să permită introducerea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut în alin. (1) lit. a), mai sus citat, dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului.
În această chestiune este de remarcat că reclamanta, deşi a susţinut incidenţa prevederilor art. 11 alin. (2) din legea contenciosului administrativ, în cuprinsul memoriului de recurs, nu a dezvoltat această critică în sensul de a furniza argumente convingătoare care să-i susţină poziţia şi astfel să probeze existenţa „motivelor temeinice” despre care face vorbire textul legal precitat. Numirea sau, dimpotrivă, schimbarea lichidatorului judiciar nu reprezintă un motiv temeinic pentru depunerea cererii de chemare în judecată cu depăşirea termenului de 6 luni.
De asemenea, contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 2194/369 din 29 octombrie 2010 a fost comunicată respectivei societăţi comerciale, cu respectarea condiţiilor legale privind comunicarea deciziei, prescrise de art. 218 alin. (1) C. proc. fisc., astfel cum se coroborează cu art. 44 din acelaşi act normativ.
Aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, decizia de soluţionare a contestaţiei i-a fost comunicată reclamantei la 5 noiembrie 2010, pe confirmarea de primire fiind aplicată ştampila Oficiului Poştal Lugoj, cu data respectivă inscripţionată, precum şi consemnarea unui funcţionar al reclamantei, în calitate de secretar, că i-a fost remisă decizia. Prin urmare, este de necontestat că 5 noiembrie 2010 este data la care s-a produs comunicarea deciziei, şi de la care se calculează termenul prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.
Din perspectiva examinării regularităţii comunicării deciziei în discuţie, astfel cum s-a pronunţat şi prima instanţă, împrejurarea că reclamanta era în insolvenţă la data de 5 noiembrie 2010, nu prezintă relevanţă în condiţiile în care înlăuntrul termenului de 6 luni avut la dispoziţie pentru sesizarea instanţei de judecată competente, în februarie 2011, sentinţa comercială nr. 1377 din 30 septembrie 2010 a Tribunalului Timiş, prin care s-a deschis procedura insolvenţei, a fost desfiinţată în calea de atac exercitată de către SC S.P. SRL, pe de o parte. Pe de altă parte, reclamanta nu a demonstrat că a încunoştinţat organul emitent al actului administrativ fiscal că se află în insolvenţă, pentru a i se comunica lichidatorului judiciar decizia respectivă, şi nici nu a dovedit că ar fi fost vătămată ca urmare a comunicării deciziei respective la sediul SC S.P. SRL.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă, prin lichidator judiciar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC S.P. SRL prin lichidator judiciar SC P.I. SRL împotriva sentinţei civile nr. 570 din 13 decembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 26 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 181/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 1731/2013. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
