ICCJ. Decizia nr. 192/2013. Contencios

Decizii ICCJ 2013 (Contencios administrativ)

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 192/2013

Dosar nr. 1954/2/2011

Şedinţa publică de la 17 ianuarie 2013

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii I.B.P. şi A.R.M. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin C.C.S.D. formulând contestaţie împotriva refuzului nejustificat al pârâtului de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire şi de a o transmite D.A.D.N. din cadrul A.N.R.P., solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună:

1. obligarea pârâtului să emită decizia prevăzută de lege care să conţină titlul de despăgubire ca răspuns la dispoziţia din 2007 a Primăriei Mun. Cluj-Napoca, judeţul Cluj;

2. obligarea pârâtului să o transmită D.A.D.N. din cadrul A.N.R.P.;

3. obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale suferite ca urmare a refuzului emiterii titlului de despăgubire;

4. obligarea în solidar a funcţionarului căruia i-a fost atribuit dosarul spre soluţionare;

5. obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că în urma notificării din 14 august 2011, după mai mulţi ani s-a emis în favoarea numitului D.G.L., dispoziţia din 14 martie 2007 a Primăriei Municipiului Cluj Napoca prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001 pentru un imobil din Mun. Cluj Napoca, judeţul Cluj, dispoziţie ce a fost comunicată C.C.S.D. şi înregistrată spre validare şi în vederea emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Au mai arătat că, prin contractul de cesiune de drepturi din 26 ianuarie 2011, reclamanţii I.B.P. şi A.R.M. au cesionat de la D.G.L., drepturile rezultate din dispoziţia de mai sus, contractul de cesiune fiind notificat pârâtului prin notificarea din 26 ianuarie 2011.

Ulterior, la 28 ianuarie 2011 s-au adresat pârâtului cu un memoriu prin care au solicitat emiterea titlului de despăgubire , dar fără nici un rezultat.

Reclamanţii au invocat titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi Legea nr. 554/2004 şi au susţinut că pârâtul era obligat să emită titlul de despăgubire în termen de 30 de zile, invocând jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin sentinţa nr. 6027 din 19 octombrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii I.B.P. şi A.R.M., a obligat pârâtul Statul Român prin C.C.S.D. să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire aferent dispoziţiei din 14 martie 2007 emisă de Primăria Municipiului Cluj-Napoca şi a respins capetele de cerere având ca obiect obligarea transmiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire către D.A.D.N. din cadrul A.N.R.P. şi plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale, ca nefondate, a luat act de renunţarea reclamanţilor la cererea formulată împotriva funcţionarului căruia i-a fost atribuit dosarul spre soluţionare.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut în esenţă următoarele.

Prin dispoziţia din 14 martie 2007 a Primarului Municipiului Cluj Napoca s-a propus acordarea de despăgubiri numitului D.G.L., în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru exproprierea imobilului situat în Mun. Cluj Napoca, decizia nefiind contestată.

Dosarul aferent dispoziţiei de mai sus a fost transmis şi înregistrat la C.C.S.D. sub nr. 35626/CC.

Prin contractul autentificat de B.N.P. P.D. din 26 ianuarie 2011, reclamanţii I.B.P. şi A.R.M. au cesionat de la D.G.L. 25% din drepturile aferente dispoziţiei din 14 martie 2007 a Primarului Municipiului Cluj Napoca, cesiune ce a fost notificată pârâtului la data de 28 ianuarie 2011.

La aceeaşi dată, 28 ianuarie 2011, reclamanţii au solicitat pârâtului emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire şi transmiterea acesteia D.A.D.N. din cadrul A.N.R.P., până în prezent pârâtul neemiţând titlul de despăgubire.

A mai reţinut Curtea că din adresa din 04 octombrie 2011, rezultă că în Dosarul 35626/CC s-a efectuat raportul de expertiză de către evaluator, faţă de care pârâtul a solicitat completarea acestuia întrucât nu s-a evaluat şi construcţia demolată.

Curtea a reţinut că procedura de evaluare a despăgubirilor şi emitere a titlului de despăgubire de către C.C.S.D. este prevăzută de dispoziţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

A apreciat Curtea că din cuprinsul acestui articol rezultă că procedura de evaluare a despăgubirilor cuprinde mai multe etape, însă pentru parcurgerea acestora, legea nu prevede vreun termen în care pârâtul are obligaţia de a finaliza procedura.

Curtea a reţinut că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, nu se aplică în cazul de faţă, întrucât procedura prevăzută de art. 16 de mai sus, în mod obiectiv nu se poate finaliza în acest termen.

Dar în opinia instanţei acest lucru nu înseamnă că durata de soluţionare a procedurii este lăsată la aprecierea arbitrară a autorităţii competente, ci aceasta are obligaţia de a finaliza procedura într-un termen rezonabil, altfel s-ar încălca dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Având în vedere, că de la data formulării cererii de către reclamanţi (28 ianuarie 2011), până în prezent au trecut aproape 9 luni de zile, în condiţiile în care dosarul a fost înregistrat la pârât mult înainte, dispoziţia Primarului Cluj Napoca, fiind emisă în anul 2007, Curtea a apreciat, că a fost depăşit termenul rezonabil, în care pârâtul avea obligaţia de a parcurge toate etapele prevăzute de art. 16 din Titlul VII al Legii 247/2005, şi a emite titlul de despăgubire.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtului de a transmite titlu de despăgubire la D.A.D.N. din cadrul A.N.R.P., Curtea a reţinut că potrivit art. 18¹ din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, acordarea de despăgubiri în numerar nu se face în toate cazurile, şi este nevoie şi de exprimarea opţiunii persoanelor îndreptăţite.

Astfel, instanţa a apreciat că până la acest moment, nu s-a stabilit cuantumul despăgubirilor şi nu s-a exprimat opţiunea persoanelor îndreptăţite, prin urmare acest capăt de cerere a fost respins ca nefondat.

De asemenea, Curtea a apreciat că reclamanţii nu au suferit un prejudiciu moral prin întârzierea emiterii titlului de despăgubire, ci doar un prejudiciu material, ce va fi acoperit prin despăgubirile ce vor fi cuprinse în titlul de despăgubire.

În ceea ce priveşte cel de-al patrulea capăt de cerere formulat împotriva funcţionarului căruia i s-a atribuit dosarul spre soluţionare, Curtea a luat act de renunţarea reclamanţilor la acest capăt de cerere.

Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs Statul Român prin C.C.S.D.

Prin motivele de recurs formulate, recurenta C.C.S.D. a criticat soluţia instanţei de fond ca nelegală şi netemeinică, arătând că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că a fost încălcat principiul termenului rezonabil, susţinând că în cadrul procedurii administrative reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 sunt parcurse mai multe etape.

Se mai arată că nu se poate reţine existenţa unei tergiversări din partea C.C.S.D. în privinţa emiterii deciziei reprezentând titlul despăgubire în favoarea reclamanţilor, atât timp cât o astfel de decizie este emisă numai după parcurgerea procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi la simpla cerere a persoanei îndreptăţite.

Cu privire la obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.008,3 RON se arată că acordarea acestora este neîntemeiată şi faţă de obiectul cauzei, având în vedere că este de o obligaţie de a face şi nu o obligaţie bănească.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:

Dosarul aferent dispoziţiei de mai sus a fost transmis şi înregistrat la C.C.S.D. sub nr. 35626/CC.

Din adresa din 04 octombrie 2011, rezultă că în Dosarul 35626/CC s-a efectuat raportul de expertiză de către evaluator, faţă de care pârâtul a solicitat completarea acestuia întrucât nu s-a evaluat şi construcţia demolată.

În conformitate cu dispoziţiile din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedura administrativă de soluţionare a dosarelor privind acordarea de măsuri reparatorii presupune parcurgerea mai multor etape şi anume: etapa transmiterii şi a înregistrării dosarelor; etapa analizării dosarelor de către Secretariatul C.C.S.D. sub aspectul restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării; etapa evaluării, etapă în care dacă după analizarea dosarului se constată că în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, dosarul va fi transmis evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare, procedura finalizându-se prin emiterea de către C.C.S.D. a deciziei reprezentând titlul de despăgubire şi valorificarea acestui titlu în condiţiile prevăzute de pct. 26 din O.U.G. nr. 81/2007, care include în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Capitolul V¹, Secţiunea I intitulată „Valorificarea titlurilor de despăgubire”.

În aceste condiţii, verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că refuzul recurentei de rezolvare a cererii reclamanţilor se priveşte ca fiind nejustificat, cum în mod corect a apreciat instanţa de fond.

Critica formulată de recurentă este neîntemeiată, întrucât instanţa de fond a obligat pârâta C.C.S.D. să emită reclamantului decizie conţinând titlul de despăgubire pentru imobilul individualizat mai sus, cu respectarea dispoziţiilor din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, deci cu respectarea obligatorie a etapelor prevăzute de lege, etape care se finalizează odată cu emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Înalta Curte a constatat că reclamanţii s-au adresat recurentei, manifestându-şi stăruinţa în soluţionarea cererilor lor, însă cererea a rămas fără soluţionare efectivă, împrejurare care este de natură a-i afecta pe reclamanţi în soluţionarea într-un termen rezonabil a cererilor lor, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Or, din această perspectivă Înalta Curte reţine că nesoluţionarea cererii formulată de reclamaţi, indiferent de motivaţia autorităţii recurente, ar echivala cu o vătămare a acestuia în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea reparării injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută.

Principiul legalităţii înseamnă, înainte de toate, existenţa unor norme de drept intern, suficient de accesibile şi previzibile, ori, în cauza de faţă, Legea nr. 247/2005 a stabilit procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei, aşa cum a reţinut în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudenţă, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoana interesată.

Împrejurarea că legea specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea competentă, în tergiversarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 247/2005.

Interpretarea pe care instanţa de fond a dat-o dispoziţiilor din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, este în acord şi cu considerentele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 724 din 1 iunie 2010, conform cărora „prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale fac parte din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest aspect implicând obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională.”

Raportat la criteriile recunoscute în jurisprudenţa CEDO se constată că sunt nefondate criticile recurentei deoarece nu s-au invocat motive care să justifice durata excesivă a procedurii administrative.

Activitatea recurentei trebuie organizată de organele competente din interiorul său în aşa fel încât să asigure rezolvarea dosarelor înregistrate într-un termen rezonabil, iar prin conduita pârâtei de a tergiversa soluţionarea cererii reclamantei de emitere a titlului de despăgubire se aduc grave prejudicii acesteia.

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a obligat pârâta la pata cheltuielilor de judecată având în vedere soluţia pronunţată precum şi dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt nefondate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Statul Român prin C.C.S.D. împotriva sentinţei nr. 6027 din 19 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 198/2013. Contencios		ICCJ. Decizia nr. 2025/2013. Contencios. Constatarea calităţii... →

ICCJ. Decizia nr. 192/2013. Contencios

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 192/2013. Contencios