ICCJ. Decizia nr. 2003/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2003/2013
Dosar nr. 829/59/2012
Şedinţa publică de la 27 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea supusă recursului în prezenta cauză
Prin sentinţa civilă nr. 434 din 14 august 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 228 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice C.C. precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, prevăzut în anexa 1 la Hotărârea C.C. nr. 130/2010, a constatat nelegalitatea acestor dispoziţii şi, în consecinţă, a declinat în favoarea Tribunalului Timiş competenţa materială de soluţionare a acţiunii promovate de reclamanţii C.R.M. şi P.C.R.M. împotriva pârâtelor C.C.R. şi Ca.C. a Judeţului Timiş.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de fond a reţinut că prin Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 130/2010 a plenului C.C. la pct. 228 s-a stabilit faptul că sesizările formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emisă de Comisia de soluţionare a contestaţiilor sunt adresate instanţelor de contencios administrativ competente, respectiv secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate, în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Curtea a apreciat că, astfel, competenţa materială, în primă instanţă, a fost stabilită în favoarea secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel printr-un act administrativ (Regulamentul C.C.), ce nu are forţa juridică a unei legi, astfel cum se precizează expres în art. 126 alin. (2) din Constituţia României.
În ceea ce priveşte competenţa sa materială, Curtea a reţinut că în speţă actul vătămător atacat de reclamantă îl constituie Decizia nr. 24 din 18 aprilie 2012 emisă de Ca.C. a Judeţului Timiş, prin aceasta fiind stabilite în sarcina reclamanţilor obligaţiile contestate prin acţiunea promovată, act administrativ unilateral emis de o autoritate publică judeţeană, motiv pentru care sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza I-a din Legea nr. 554/2004.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei nr. 434 din 14 august 2012 a formulat recurs pârâta C.C.R., solicitând modificarea a acesteia în sensul respingerii excepţiei de nelegalitate ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntmeiată, pentru motive încadrate în dispoziţiile art. 304¹ raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea cererii, recurenta a susţinut că Regulamentul are caracterul unui act administrativ normativ; or, nu pot face obiectul excepţiei de nelegalitate actele administrative cu caracter normativ.
A mai susţinut că actul atacat este o încheiere care emană de la o autoritate publică centrală, acesta putând fi atacat în fond la curtea de apel şi în recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Decizia camerei judeţene de conturi este un act intermediar, iar prevederile considerate nelegale de către instanţa de fond nu au şi nu au avut nici o înrâuire cu privire la emiterea actelor administrative contestate de către reclamant.
Recurenta a mai arătat că prin Regulament nu se stabileşte o nouă competenţă materială în afara cadrului legal tranşat de art. 10 din Legea nr. 554/2004, ci se reaşează competenţa materială de soluţionare a litigiilor izvorâte din activitatea C.C. în limitele ei fireşti, în conformitate cu modificările legislative intervenite în ultimii ani, ţinând seama că aceasta este o autoritate publică centrală cu personalitate juridică, care îşi desfăşoară activitatea în mod autonom.
3. Soluţia instanţei de control judiciar.
Examinând actele şi înscrisurile cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, şi îl va respinge, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în cauză nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt în raport de materialul probator administrat şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Excepţia de nelegalitate invocată în cauză, şi admisă în mod întemeiat de către Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, vizează prevederile art. 228 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice C.C., precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului C.C. nr. 130/2010, prevederi potrivit cărora „Competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de Comisia de soluţionare a contestaţiilor aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate, în condiţiile legii contenciosului administrativ".
Soluţia adoptată de curtea de apel este corectă şi judicioasă, întrucât în mod evident prevederile regulamentare mai sus menţionate au fost emise cu nerespectarea prevederilor art. 4 (denumit marginal "Ierarhia actelor normative") din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în anul 2010, potrivit cărora: “ (1) Actele normative se elaborează în funcţie de ierarhia lor, de categoria acestora şi de autoritatea publică competentă să le adopte. (2) Categoriile de acte normative şi normele de competenţă privind adoptarea acestora sunt stabilite prin Constituţia României, republicată, şi prin celelalte legi. (3) Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă”.
Au fost nesocotite, prin conţinutul dat art. 228 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice C.C., precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului C.C. nr. 130/2010, nu numai dispoziţiile art. 126 alin. (2) şi, respectiv, art. 140 alin. (1) fraza a II-a din Constituţia României, revizuită în anul 2003, care dispun că "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege" (art. 126 alin. 2) şi, respectiv, că "(..) În condiţiile legii organice, litigiile rezultate din activitatea C.C. se soluţionează de instanţele judecătoreşti specializate", ci şi prevederile art. 1 alin. (4) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea C.C., republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare.
Într-adevăr, art. 1 alin. (4) din Legea nr. 94/1992 stipulează că "Litigiile rezultate din activitatea C.C. se soluţionează de instanţele judecătoreşti specializate", iar art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 dispune imperativ că "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
În materia contenciosului administrativ, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 instituie două criterii de determinare a competenţei materiale a instanţei de fond: - în funcţie de obiectul litigiului, criteriul poziţionării în cadrul sistemului administraţiei publice (rangul autorităţii centrale sau locale) a autorităţii publice emitente a actului atacat; - criteriul valoric, stabilit pe baza cuantumului impozitului, taxei, contribuţiei sau datoriei vamale care face obiectul actului administrativ contestat. Cu alte cuvinte, numai atunci când litigiul are caracter fiscal, în sensul că priveşte taxe, impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, competenţa nu se stabileşte în funcţie de poziţionarea autorităţii emitente, ci în funcţie de valoarea debitului contestat, pragul instituit de lege pentru departajarea competenţei tribunalului de cea a curţii de apel fiind suma de 500.000 lei.
Se reţine că, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea C.C., republicată, cu modificările şi completările ulterioare, "În unităţile administrativ-teritoriale, funcţiile C.C. se exercită prin camerele de conturi judeţene şi a municipiului Bucureşti, structuri fără personalitate juridică".
În aceste condiţii, acte administrative, în cadrul activităţii per ansamblu a C.C.R. reglementate de Legea nr. 92/1992, emite nu numai C.C., ca autoritate publică centrală, ci si subdiviziunile sale constituite la nivelul unităţilor administrativ teritoriale, anume camerele de conturi judeţene sau a municipiului Bucureşti, neavând relevanţă personalitatea juridică a autorităţii publice, ci capacitatea ei de drept administrativ, care constă în aptitudinea de a emite acte administrative, în exercitarea unor prerogative de putere publică.
Prin urmare, în raport de prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cum competenţa de soluţionare, în primă instanţă, a acţiunilor formulate împotriva actelor administrative (astfel cum sunt definite acestea prin art. 2 alin. (1) lit. c) din legea contenciosului administrativ) emise de structurile din cadrul C.C. poate aparţine, după caz, prin raportare la nivelul central sau local a structurii emitente, fie tribunalelor administrativ-fiscale (până la constituirea acestora, secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale tribunalelor), fie secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, în mod nelegal, prin adăugare la lege, s-a prevăzut, prin art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului C.C.R. nr. 130/2010, că în toate situaţiile, indistinct, competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de Comisia de soluţionare a contestaţiilor aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate.
Susţinerea recurentei referitoare la împrejurarea că excepţia de nelegalitate, în condiţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, poate fi invocată numai cu privire la actele administrative unilaterale cu caracter individual, nu şi cu privire la actele administrative cu caracter normativ, nu poate fi primită. Excepţia de nelegalitate în temeiul prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 este admisibilă pentru ambele categorii de acte administrative unilaterale, atât pentru cele cu caracter individual, cât şi pentru cele cu caracter normativ, având în vedere argumentul de interpretare logică a fortiori, în sensul că, dacă legiuitorul a creat un mijloc procesual de apărare pe calea excepţiei de nelegalitate pentru acte de autoritate individuale, cu atât mai mult un asemenea mijloc de apărare trebuie oferit subiecţilor de drept în legătură cu actele administrative normative.
Înalta Curte mai constată că, raportat la criticile şi susţinerile intimaţilor-reclamanţi, rezultă fără putinţă de tăgadă că ceea ce se contestă, în esenţă, sunt măsurile dispuse de către pârâta Ca.C. a Judeţului Timiş prin Decizia nr. 24 din 18 aprilie 2012, autoritate publică locală faţă de care în mod corect s-a stabilit, de către prima instanţă, competenţa de soluţionare a prezentei cauze.
În raport de toate cele mai sus arătate, constatând că motivele de recurs invocate în cauză nu sunt întemeiate şi că este legală şi temeinică hotărârea atacată, se va dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de C.C.R..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de C.C.R. împotriva sentinţei civile nr. 434 din 14 august 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat .
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 197/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2006/2013. Contencios. Anulare act... → |
|---|
