ICCJ. Decizia nr. 3105/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3105/2013
Dosar nr. 5647/2/2010
Şedinţa publică de la 8 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanţei de fond
Prin cererea adresată Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC O.P. SA a chemat în judecată comuna Ţepu, judeţul Galaţi, solicitând anularea în parte a Adresei nr. 344 din 25 ianuarie 2010, în ceea ce priveşte sumele reprezentând taxa de foraj şi excavare în sumă totală de 1.040.400 RON, în subsidiar, obligarea comunei Ţepu la soluţionarea Contestaţiei nr. 693 din 24 februarie 2010, formulată de subscrisa în temeiul art. 205 din O.G. nr. 92/2003.
Pârâta unitatea administrativ-teritorială Ţepu a formulat întâmpinare şi a invocat excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi, pe fond, respingerea contestaţiei ca fiind nefondată.
Din oficiu, instanţa de fond a invocat excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea în parte a Adresei nr. 344 din 25 ianuarie 2010.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin Încheierea din 19 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă excepţia necompetenţei materiale şi a fost admisă excepţia inadmisibilităţii invocată din oficiu apreciind că Adresa nr. 344 din 2 ianuarie 2010 emisă de pârâtă nu întruneşte condiţiile cerute de lege (art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004).
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 2535 din 30 martie 2011, a admis excepţia rămânerii fără obiect şi a respins acţiunea reclamantei ca rămasă fără obiect.
În motivarea soluţiei, instanţa de fond a reţinut că excepţia rămânerii fără obiect a fost invocată de reclamantă deoarece a fost emisă decizia privind soluţionarea contestaţiei împotriva Adresei nr. 344 din 25 ianuarie 2010.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva Încheierii din 19 ianuarie 2011 şi a Sentinţei civile nr. 2535 din 30 martie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamanta O.P. şi a solicitat casarea sentinţei şi casarea în parte a Încheierii din 19 ianuarie 2011 în ceea ce priveşte respingerea excepţiei de inadmisibilitate a capătului unu de cerere şi să fie trimisă cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Ca motive de recurs au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 3041 C. proc. civ. apreciind că instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere în mod nelegal deoarece în pct. 5.2 din Instrucţiunile pentru aplicarea Titlului IX din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aprobate prin Ordinul nr. 519/2005 se precizează în mod expres faptul că înştiinţarea de plată este un act administrativ-fiscal.
A fost invocată puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 73 din 19 ianuarie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă, şi a Deciziei nr. 121 din 19 ianuarie 2006, pronunţată de aceeaşi instanţă.
În cele două hotărâri judecătoreşti se susţine de către recurentă că s-a reţinut cu putere de lucru judecat că "înştiinţarea de plată reprezintă un titlu de creanţă fiscală întrucât stabileşte obligaţiile fiscale restante ale reclamantei şi majorările şi penalităţile de întârziere, fiind un act administrativ-fiscal, conform art. 41 Cod procedură fiscală, emis în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea şi stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale".
Recurenta a arătat că Adresa nr. 344 din 25 ianuarie 2010 emisă de comuna Ţepu este o înştiinţare de plată.
În argumentarea acestui punct de vedere s-au făcut referiri la principiul "puterii de lucru judecat" şi s-a spus că pentru a invoca obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile privind soluţionarea unei probleme juridice nu este necesară existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, ci este necesară doar probarea identităţii dintre problema de drept soluţionată irevocabil şi problema dedusă judecăţii, iar instanţa de judecată este ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie, deoarece în caz contrar s-ar ajunge la încălcarea competenţei "res judicata" a puterii de lucru judecat, care conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului este o expresie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 alin. (1) din Convenţie.
S-a reţinut că în Cauza Beian împotriva României s-a statuat că practica judiciară contradictorie este contrară principiului securităţii juridice, ce constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept.
Cum problemele de drept care se impun în prezentul litigiu sunt identice cu cele dezlegate în cele două decizii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, s-a considerat că se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză.
4. Soluţia instanţei de recurs
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:
Recurenta a atacat soluţia instanţei de fond în privinţa excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea Adresei nr. 344 din 25 ianuarie 2010, emisă de Primăria Comunei Ţepu.
Ca argument, pentru a dovedi că acea adresă este o înştiinţare de plată, recurenta a invocat "puterea de lucru judecat" a două decizii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, unde s-a reţinut că înştiinţarea de plată este un act administrativ-fiscal.
Mai întâi, trebuie precizat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu contestă faptul că înştiinţarea de plată este un act administrativ-fiscal, însă susţinerile recurentei legate de aplicarea în cauză a principiului "puterii de lucru judecat" sunt greşite.
Este de necontestat că prezumţia puterii de lucru judecat este cea care operează atunci când în al doilea proces se pune o chestiune soluţionată printr-o hotărâre judecătorească anterioară, plecând de la faptul că ce s-a tranşat jurisdicţional anterior nu poate fi contrazis ulterior.
Dar impunerea efectului pozitiv al lucrului judecat nu trebuie confundat cu situaţia în care între diferite cauze aflate pe rolul instanţelor ar exista similitudini şi s-ar soluţiona aceleaşi chestiuni juridice deoarece această situaţie presupune adoptarea aceleiaşi soluţii, pentru asigurarea coerenţei jurisprudenţei şi respectarea principiului securităţii raporturilor juridice ce rezultă din aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.
Recurenta a invocat Cauza Beian contra României, şi, într-adevăr, în acea cauză s-a constatat încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Însă, chiar în hotărârea pronunţată în acea cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că "divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţe inerente a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având autoritate asupra competenţei lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanţe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicţii de jurisprudenţă".
Mai mult, trebuie subliniat faptul că rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este tocmai acela de a unifica practica contradictorie într-o anumită problemă ce a fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti şi cea care pronunţă soluţiile de unificare a practicii judiciare.
A accepta punctul de vedere al recurentei ar însemna ca o soluţie pronunţată de curtea de apel într-o chestiune litigioasă să poată fi opusă instanţei supreme, dar aceste susţineri nu ţin seama de faptul că, în sistemul de drept român, nu este aplicabil principiul precedentului judiciar şi se neagă rolul instanţei supreme în a dezlega o problemă de drept într-un anumit litigiu.
Nu trebuie neglijată importanţa practicii unitare, dar, în prezent, există reglementări legale care dau posibilitatea unificării practicii contradictorii.
Deşi în motivele de recurs nu s-a încercat să se demonstreze de către recurentă de ce Adresa nr. 34/2010 emisă de Primăria Comunei Ţepu este o înştiinţare de plată, totuşi, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază, în acord cu instanţa de fond, că acea adresă nu este o înştiinţare de plată.
În privinţa taxei de foraj şi excavare, Primăria Comunei Ţepu a emis Decizia de impunere nr. 141 din 13 ianuarie 2009, iar în cadrul contestaţiei la executare adresate Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti a fost invocată excepţia de nelegalitate a Deciziei de impunere nr. 141 din 13 ianuarie 2009, prin care s-a stabilit această taxă în sarcina recurentei O.P.
Prin Adresa nr. 344/2010, Primăria Comunei Ţepu a răspuns unei solicitări a recurentei, dar cuantumul taxei de foraj şi excavare fusese comunicat prin Decizia de impunere nr. 141 din 13 ianuarie 2009.
Apreciind că soluţia instanţei de fond în privinţa respingerii ca inadmisibilă a cererii de anulare a Adresei nr. 344/2010 este legală şi temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta O.P. SA împotriva Sentinţei civile nr. 2535 din 30 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi a Încheierii din 19 ianuarie 2011 a aceleiaşi instanţe, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2013.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 199/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 207/2013. Contencios → |
|---|
