ICCJ. Decizia nr. 3108/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3108/2013
Dosar nr. 2938/2/2012
Şedinţa publică de la 8 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta C.M.C.F. a solicitat, în contradictoriu cu Universitatea S.H. şi M.E.C.T.S., obligarea pârâtei USH la eliberarea diplomei de licenţa şi a suplimentului de diplomă în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii, sub sancţiunea prevăzuta de art. 24 alin (2) din Legea nr. 554/2004 şi a daunelor cominatorii în cuantum de 3000 lei pe zi de întârziere până la eliberarea actelor de studii, precum şi obligarea pârâtului M.E.C.T.S. să aprobe tipizarea formularelor de diplomă de licenţă pentru reclamantă în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii, sub sancţiunea prevăzuta de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi a daunelor cominatorii în cuantum de 3000 lei pe zi de întârziere până la eliberare actelor de studii.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este absolventă a Universităţii S.H., Facultatea de Management Financiar-contabil din Bucureşti, specializarea Management, posesoare a adeverinţei nr. 2161 din 14 iulie 2010, iar conform examenului de licenţă susţinut şi promovat în condiţiile impuse de Universitatea Spiru Haret în sesiunea iulie 2009, a obţinut la proba Evaluarea cunoştinţelor fundamentale şi de specialitate media 9,20, dobândind Titlul de Licenţiat în Ştiinţe Economice.
A mai susţinut reclamanta că din momentul înscrierii la facultate si pana la absolvire şi-a îndeplinit toate obligaţiile ce îi reveneau potrivit contractelor de studii încheiate cu Universitatea Spiru Haret şi Regulamentului privind activitatea profesională a studenţilor, în sensul că a plătit taxele de studiu şi a susţinut şi promovat toate examenele, inclusiv examenul de licenţă.
A opinat reclamanta că în aceste condiţii şi potrivit Metodologiei organizării şi desfăşurării examenelor de finalizare a studiilor emisa de către Universitatea S.H. sub nr. 1405 din 21 mai 2009, precum şi art. 20 alin. (1) din Regulamentul aprobat de Ordinul M.E.C.T. nr. 2284/2007, U.S.H. este obligata sa elibereze actele de studii complete.
Au fost invocate dispoziţiile art. 5 din Ordinul nr. 2284/2007, potrivit cărora responsabilitatea gestionarii, completării şi eliberării actelor de studiu revine în exclusivitate instituţiei de învăţământ superior.
Prin urmare, a opinat reclamanta, câtă vreme Universitatea S.H. recunoaşte că a urmat cursurile organizate în formele de învăţământ legal stabilite şi a emis acte ce recunosc acest fapt şi calitatea de licenţiat - acte ce premerg diplomelor finale de studii, Universitatea Spiru Haret este obligată să emită diploma de licenţa şi suplimentele la diploma.
Pârâtul M.E.C.T.S. a depus întâmpinare la dosarul cauzei, invocând, pe cale de excepţie, lipsa calităţii procesuale active a reclamantei raportat la solicitarea acesteia de obligarea a M.E.C.T.S. să aprobe tipizarea formularelor în vederea eliberării diplomelor de licenţă, pe fondul cauzei solicitând respingerea acţiunii.
Prin Sentinţa Civilă nr. 3986 din 13 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă excepţia invocată de pârât prin întâmpinare, pe fondul cauzei, fiind admisă în parte acţiunea formulată. Instanţa a obligat pârâta Universitatea S.H. să elibereze reclamantei diploma de licenţă şi suplimentul de diplomă, iar pârâtul M.E.C.T.S. să aprobe eliberarea formularului tipizat al diplomei de licenţă pentru reclamantă. A fost de asemenea respinsă cererea de obligare a pârâţilor la plata daunelor cominatorii.
Prima instanţă a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia invocată, că reclamanta este persoană vătămată în înţelesul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, vătămarea constând în imposibilitatea reclamantei de a obţine diploma de licenţă în lipsa aprobării M.E.C.T.S. de a elibera formularul tipizat al actului său de studii.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că reclamanta a absolvit Facultatea de Management Financiar - contabil din Bucureşti, specializarea Management din cadrul Universităţii S.H. şi a promovat examenul de licenţă din sesiunea iulie 2009, aşa cum rezultă din adeverinţa eliberată de unitatea de învăţământ menţionată.
În raport de aceste împrejurări, judecătorul fondului a apreciat că, faţă de dispoziţiile art. 5 din Ordinul nr. 2284/2007 emis de M.E.C.T.S., pârâta Universitatea S.H. are obligaţia de a elibera reclamantei diploma de licenţă şi suplimentul de diplomă.
S-a constatat de asemenea nejustificat refuzul pârâtului M.E.C.T.S. de a aproba eliberarea formularului tipizat al diplomei de licenţă pentru reclamantă, refuz întemeiat pe împrejurarea absolvirii de către reclamantă a unei forme de învăţământ neautorizate, în condiţiile în care actul prin care i s-a recunoscut reclamantei calitatea de licenţiat în ştiinţe economice (respectiv adeverinţa din 07 iulie 2009) este în fiinţă, nu a fost revocat, iar pârâtul M.E.C.T.S. nu a solicitat în instanţă anularea sa.
Relativ la cererea reclamantei de obligare a pârâţilor la plata daunelor cominatorii, au fost apreciate neîndeplinite cerinţele art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs M.E.C.T.S., criticând sentinţa pronunţată prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., respectiv art. 304 pct. 9 din acelaşi act normativ.
Recurentul a susţinut că organizarea şi coordonarea sistemului naţional de învăţământ superior, precum şi organizarea mecanismelor de asigurare a calităţii sunt atribuţii exclusive ale ministerului, în acest sens fiind invocate o serie de prevederi legale, în speţă H.G. nr. 536/2011, Legea nr. 288/2004 şi art. 5 din Ordinul nr. 2284/2007.
A opinat recurentul că, în speţă, instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti dispunând astfel obligarea autorităţii să aprobe furnizarea de formulare tipizate pentru diplomă spre a fi eliberate unor persoane care, în opinia sa, au urmat studii cu încălcarea prevederilor legale.
S-a susţinut că în aceste condiţii instanţa de fond se substituie M.E.C.T.S. şi A.R.C.I.S., procedând la evaluarea unor programe de studii şi la acordarea de diplome, instanţele neavând însă această competenţă.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de fond a ignorat prevederile legale din domeniul învăţământului superior, neţinând cont de faptul că organizarea fiecărui ciclu de studii se face de către instituţia de învăţământ superior cu aprobarea M.E.C.T.S.
Astfel, prima instanţă avea obligaţia să verifice dacă şcolarizarea reclamantei este realizată de universitate cu respectarea cadrului legal în vigoare.
A mai opinat recurentul că vocaţia pe care o au universităţile de a organiza în cadrul facultăţilor forme de învăţământ la distanţă în specializările autorizate sau acreditate, nu trebuie confundată cu dreptul de a organiza şcolarizarea la forma de învăţământ ID, în acest sens fiind obligatorie parcurgerea procedurii de autorizare/acreditare pentru aceste programe.
În concret recurentul a susţinut că la data înmatriculării în anul I de studiu pentru specializarea urmată de reclamantă, Universitatea S.H. era autorizată provizoriu să funcţioneze cu forma de învăţământ ZI, nu şi ID sau FR, astfel că reclamanta nu a parcurs o formă de învăţământ într-o specializare care să fi fost acreditată/autorizată, nefiind îndreptăţită să obţină diploma de licenţă.
A mai învederat recurentul că specializarea urmată de reclamantă nu a fost niciodată autorizată sau acreditată provizoriu la forma de învăţământ ID, aceasta nefiind menţionată în nicio hotărâre a guvernului în perioada în care reclamanta a urmat studiile.
La termenul din 08 martie 2013, Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a invocat necompetenţa primei instanţe în soluţionarea cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În legătură cu această chestiune, instanţa de contencios judiciar apreciază că prezintă relevanţă şi prevederile art. 159 alin. 1 pct. 2, precum şi cele ale art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.
Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad.
Potrivit art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate.
Înalta Curte constată că cele două texte legale anterior citate nu au fost respectate de către judecătorul fondului cauzei.
Mai precis, investită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Bucureşti nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina.
Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situaţia dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menţionează faptul că dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.
Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanţă, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de competenţă între instanţe.
Pentru că nu a fost stabilită potrivit legii competenţa instanţei, respectiv cu respectarea prevederilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În privinţa acestui motiv de recurs se constată că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea normelor de competenţă.
Obiectul litigiului, în faţa instanţei de fond, l-a constituit, în principal, obligarea unei universităţi la eliberarea unei diplome de licenţă, dar a fost chemat în judecată şi M.E.C.T.S., pentru un capăt de cerere subsidiar.
Pârâta Universitatea S.H. poate fi încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiţie orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
Or, în speţa de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea S.H. din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifesta prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu M.E. care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior M.E.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În cauza de faţă, Universitatea S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea S.H. din Bucureşti este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea S.H. nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În raport de prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, pârâta fiind o autoritate publică locală, competenţa de soluţionare a cauzei revine, în primă instanţă, tribunalului - secţia contencios administrativ şi fiscal.
De asemenea, trebuie precizat că dispoziţiile art. 17 C. proc. civ. prevăd că cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Faţă de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de M.E.C.T.S., în prezent M.E.N., împotriva Sentinţei Civile nr. 3986 din 13 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3104/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 1397/2013. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
