ICCJ. Decizia nr. 3114/2013. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3114/2013
Dosar nr. 3131/97/2011
Şedinţa publică de la 8 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, reclamantul Ş.S., Primarul comunei Densuş a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României şi Camera de Conturi Hunedoara:
- anularea Încheierii numărul VI.95 din 14 martie 2011 emise de Curtea de Conturi a României,
- anularea parţială a Deciziei numărul 33 din 9 noiembrie 2010, respectiv a pct. B1 şi B2, emise de Camera de Conturi Hunedoara,
- suspendarea aplicării măsurilor contestate dispuse prin Decizia nr. 33/2010 până la soluţionarea prezentei acţiuni.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că prin Decizia nr. 33/2010, Primarul Comunei Densuş a fost obligat să ia o serie de măsuri pentru intrarea în legalitate, fără a exista o justificare pentru acestea.
Astfel, cu ocazia controlului efectuat de Camera de Conturi Hunedoara, s-a constatat că a fost acordat fără temei legal sporul de dispozitiv, pentru anul 2009, funcţionarilor publici ai primăriei, persoanelor care ocupă funcţii de demnitate publică şi personalului contractual şi, pe cale de consecinţă, s-a dispus recuperarea sumelor plătite cu acest titlu, apreciindu-se ca fiind încălcate dispoziţiile din O.U.G. nr. 108/2005, Legii nr. 53/2003, Legii nr. 273/2006, Legii nr. 188/1999 şi Legii nr. 130/1996 (Pct. B1).
Reclamantul a apreciat că sporul de dispozitiv a fost corect acordat, raportat la dispoziţiile din Contractul Colectiv de Muncă, înregistrat la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială a judeţului Hunedoara sub numărul 714 din 30 ianuarie 2008.
Pârâta Curtea de Conturi a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare ca inadmisibilă, iar, pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată, justificat de împrejurarea că drepturile salariale ale personalului bugetar se stabilesc numai prin lege, iar contractul de muncă invocat nu poate deroga de la aceste dispoziţii, în caz contrar el fiind nul absolut.
De asemenea, s-a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Hunedoara.
Prin Sentinţa nr. 2100/CA/2011 Tribunalul Hunedoara a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia în data de 31 august 2011, în cauză formulându-se o cerere de intervenţie accesorie de către Sindicatul Liber al Salariaţilor din Primăria Municipiului Timişoara şi din Serviciile Publice aflate în subordinea Consiliului Local al Municipiului Timişoara în numele următorilor membri, angajaţi ai Primăriei Densuş: B.L., S.M., C.N., A.S., G.V., T.R., B.P., S.V., S.M.M.M., S.Gh., B.F., M.I., S.L.
În motivarea cererii s-a arătat că sporurile în discuţie au fost corect acordate, raportat la dispoziţiile din Contractul Colectiv de Muncă, înregistrat la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială a judeţului Hunedoara sub numărul 714 din 30 ianuarie 2008.
Prin Încheierea din data de 14 noiembrie 2011 instanţa a admis în principiu cererea de intervenţie formulată, iar prin Sentinţa nr. 388/2011 din 12 decembrie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, acţiunea formulată a fost respinsă, ca neîntemeiată. A fost de asemenea respinsă cererea de intervenţie accesorie, precum şi cererea de suspendare formulată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, în esenţă, că prin Decizia numărul 33 din 9 noiembrie 2010 emisă de Camera de Conturi Hunedoara s-au constatat, abateri de la legalitate şi regularitate care nu au determinat producerea de prejudicii (pct. A1 - A3) şi abateri de la legalitate şi regularitate care au determinat producerea de prejudicii (pct. B1 - B2), din această din urmă categorie reclamantul înţelegând să conteste abaterile de la pct. B1 - B2 cu privire la care s-a reţinut:
La pct. B1 s-a constatat că a fost acordat fără temei legal sporul de dispozitiv, pentru anul 2009, funcţionarilor publici ai primăriei, unei părţi a personalului contractual şi persoanelor care ocupă funcţii de demnitate publică, iar la pct. B2 din decizie s-a constatat că a fost acordat fără temei legal unui funcţionar public şi unei persoane aparţinând personalului contractul un spor de confidenţialitate în procent de 25% din salariul de bază.
Pentru înlăturarea acestor abateri s-au dispus măsurile 1 - 3 (pentru abaterile de la pct. A1 - A3), respectiv măsurile 4 - 5 (pentru abaterile de la pct. B1 - B2).
Împotriva acestei decizii s-a formulat contestaţie care însă a fost respinsă prin Încheierea numărul VI.95 din 14 martie 2011 emisă de Curtea de Conturi a României.
În ce priveşte susţinerea reclamantului privind lipsa competenţei Curţii de Conturi de a analiza legalitatea Contractului colectiv de muncă semnat şi înregistrat la DMIS Hunedoara sub nr. 714 din 30 ianuarie 2008, instanţa a reţinut că art. 1 şi 22 din Legea nr. 94/1992 permite Curţii de Conturi să verifice legalitatea întrebuinţării resurselor financiare ale sectorului public, inclusiv a cheltuielilor cu privire la drepturile de natură salarială şi implicit să stabilească, pe cale incidentală, dacă acordul colectiv încheiat de funcţionarii publici/contractul colectiv încheiat de personalul contractual bugetar în 2007 şi actele adiţionale erau legal încheiate prin prisma legislaţiei în vigoare la data încheierii.
A apreciat instanţa fondului că, sub un prim aspect, trebuie observat că potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996 „Contracte colective de muncă se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale."
Contractele colective de muncă încheiate pentru salariaţii instituţiilor publice au un regim juridic special, determinat de situaţia deosebită a părţilor acestor contracte. Astfel, cheltuielile necesare pentru funcţionarea instituţiilor publice, inclusiv drepturile salariale ale salariaţilor, sunt suportate de la bugetul de stat ori de la bugetele locale ale comunelor, ale oraşelor şi ale judeţelor.
Aşa cum s-a stabilit, prin Decizia nr. 768/2007 emisă de Curtea Constituţională, în interpretarea dispoziţiilor art. 137 alin. (1) din Constituţie raportat la art. 12 din Legea nr. 130/1996, se impune ca şi drepturile salariale ale salariaţilor instituţiilor publice să fie stabilite prin lege în limite precise, care nu pot constitui obiect al negocierilor şi nu pot fi modificate prin convenţii colective.
Ca atare, conţinutul acordului nu poate cuprinde alte dispoziţii decât cele limitativ enumerate în lege şi implicit nici prevederi referitoare la drepturi salariale suplimentare faţă de cele stabilite prin lege.
În ce priveşte drepturile salariale ale persoanelor care ocupă funcţii de demnitate publică, au fost apreciate relevante prevederile art. 57 alin. (5) din Legea nr. 215/2001, potrivit cărora, pe durata mandatului, primarul şi viceprimarul primesc o indemnizaţie lunară, conform art. 57 alin. (5) din Legea 215/2001 şi art. 3 alin. (4) din O.G. nr. 10/2008, ca unică formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei de primar, respectiv de viceprimar şi care reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor care se determină în raport cu venitul salarial.
Cu privire la acest aspect instanţa fondului a conchis că primarul şi viceprimarul, persoane alese în funcţii de demnitate publică, nu pot beneficia pe lângă indemnizaţia lunară şi de alte drepturi de natură salarială chiar dacă în contractul/acordul colectiv de muncă s-a prevăzut acordarea unor sporuri sau alte drepturi suplimentare de natură salarială, prevederi ce nu pot modifica dispoziţiile legale imperative în lipsa unor noi reglementări.
Referitor la drepturile salariale acordate funcţionarilor publici şi personalului contractual, s-a reţinut că dispoziţiile art. 1 şi 13 din Legea nr. 138/1999, prevăd în mod limitativ categoriile de personal care beneficiază de sporul de dispozitiv, iar personalul contractual şi funcţionarii din cadrul entităţii verificate nu se încadrează în prevederile menţionate, astfel că nu beneficiază de sporul de dispozitiv.
În ceea ce priveşte punctul pct. B2 din decizia atacată, s-a constatat că prin aceasta s-a reţinut că nu au fost respectate prevederile legale referitoare la acordarea sporului de confidenţialitate.
Sporul de confidenţialitate se regăseşte, pentru funcţionarii publici, în dispoziţiile art. 15 alin. (1) din O.G. nr. 6/2007, text conform căruia sporul de confidenţialitate se acordă funcţionarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului în cuantum de până la 15% din salariul de bază, precum şi funcţionarilor publici din cadrul Administraţiei Prezidenţiale, Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, direcţiilor subordonate ministrului delegat pentru comerţ din cadrul Ministerului Economiei şi Comerţului, Consiliului Legislativ.
Referitor la personalul contractual sunt aplicabile dispoziţiile art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 10/2008, conform căruia se acordă un spor de confidenţialitate în cuantum de până la 15% din salariul de bază personalului contractual din aparatul de lucru al Guvernului, personalului contractual din instituţiile şi autorităţile publice pentru care, prin acte normative specifice, se prevede acordarea acestui spor, precum şi personalului preluat de către autorităţi şi instituţii publice de la Ministerul Integrării Europene, care în cursul anului 2007 şi-a încetat activitatea.
În raport cu aceste dispoziţii legale, prima instanţă a constatat că reclamantul nu se regăseşte printre instituţiile enumerate în mod limitativ, astfel că acordarea acestui spor este contrară dispoziţiilor legale.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare, instanţa fondului a reţinut că natura măsurii dispuse prin actul a cărui suspendare se solicită nu constituie prin ea însăşi un caz bine justificat, iar motivele de nelegalitate invocate de reclamant în susţinerea cazului bine justificat nu subzistă.
S-a mai reţinut că suspendarea executării este o măsură de excepţie care se justifică numai dacă actul administrativ conţine dispoziţii a căror îndeplinire i-ar produce reclamantului un prejudiciu grav sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului, condiţie care nu este îndeplinită în cauză întrucât actul în discuţie îl obligă pe reclamant să ia la rândul său măsuri de remediere a unor deficienţe stabilite de Camera de Conturi de natură a acoperi prejudiciul cauzat bugetului local.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurentul-intervenient Sindicatul Liber al Salariaţilor din Primăria Municipiului Timişoara şi din Serviciile Publice aflate în Subordinea Consiliului Local al Municipiului Timişoara, criticând hotărârea pronunţată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 3041C. proc. civ.
Examinând cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că sentinţa atacată a fost pronunţată cu încălcarea competenţei materiale a primei instanţe.
Obiectul acţiunii îl constituie anularea Încheierii numărul VI.95 din 14 martie 2011 emisă de Curtea de Conturi a României, respectiv anularea parţială a Deciziei nr. 33 din 9 noiembrie 2010, în speţă a pct. B1 şi B2, emisă de Camera de Conturi Hunedoara.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice".
În raport cu obiectul cererii de chemare în judecată şi dispoziţiile menţionate, se impune a se stabili care este actul administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, actul supus executării şi care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 204 şi 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M.O. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, care „suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia".
Din aceste dispoziţiile legale, rezultă că actul administrativ care produce efecte juridice, ce este supus obligaţiei executării, este decizia structurii Curţii de Conturi, acesta fiind actul care îndeplineşte cerinţele pentru a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Într-adevăr, regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale Curţii de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de Comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din acelaşi regulament, „competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, aparţine Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:
„Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se impune a se stabili competenţa materială în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Cum obiectul litigiului îl constituie un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, deci de o autoritate publică de nivel local, competenţa de soluţionare a cauzei revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului.
În şedinţa Plenului Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 20 februarie 2012 s-a hotărât că aparţine tribunalului competenţa de soluţionare a litigiilor având ca obiect acţiuni prin care se solicită: (1) anularea încheierii emise de Curtea de Conturi a României în soluţionarea contestaţiei administrative formulate împotriva măsurilor prevăzute prin decizia emisă de Camera de Conturi Judeţeană; (2) anularea deciziei emisă de Camera de Conturi Judeţeană; (3) anularea procesului-verbal de constatare încheiat de Camera de Conturi Judeţeană.
Soluţiile de principiu adoptate la nivelul secţiei reprezintă un mecanism menit să preîntâmpine pronunţarea unor soluţii neunitare, mai ales că rolul Înaltei Curţi este acela de unificare a practicii judiciare, iar soluţiile acesteia nu pot constitui sursă de insecuritate a raporturilor juridice.
De altfel, Înalta Curte a stabilit, prin mai multe decizii pronunţate ca regulator de competenţă, cât şi în astfel de litigii, cum este şi cel care formează obiectul cauzei deduse judecăţii, că revine tribunalelor competenţa materială şi teritorială de soluţionare a acestor cauze (Decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011, nr. 5658/2011, Decizia nr. 498 şi nr. 499/2012).
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 304 pct. 3 coroborat cu art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Hunedoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul Sindicatul Liber al Salariaţilor din Primăria Municipiului Timişoara şi din Serviciile Publice aflate în Subordinea Consiliului Local al Municipiului Timişoara împotriva Sentinţei nr. 388/2011 din 12 decembrie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Hunedoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2013.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 7749/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3126/2013. Contencios. Conflict de... → |
|---|
