ICCJ. Decizia nr. 7749/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7749/2013
Dosar nr. 875/59/2011
Şedinţa publică de la 12 decembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul D.Ş.I. a solicitat anularea Raportului de evaluare din 02 iunie 2011, emis de A.N.I.
În susţinerea cererii, reclamantul a arătat, în esenţă, că are calitatea de rector al U.M.F. „V.B." din Timişoara şi că, începând cu anul 2008, deţine demnitatea publică de deputat al Parlamentului României, în legislatura 2008-2012.
La data de 12 aprilie 2011, A.N.I. a declanşat evaluarea respectării regimului juridic al incompatibilităţilor, având în vedere faptul că exercită cumulativ calitatea de deputat al Parlamentului României şi pe aceea de rector al U.M.F. „V.B." din Timişoara, în urma acestei evaluării fiind emis Raportul de evaluare din 02 iunie 2011.
A.N.I. a constatat că, prin exercitarea cumulativă a funcţiilor mai sus menţionate, reclamantul nu a respectat dispoziţiile art. art. 215 alin. (3) din Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011 şi ale art. 81 alin. (2) din Legea nr. 161/2003.
Reclamantul a susţinut că anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2011 a educaţiei naţionale, A.N.I. a reţinut în mod constant că nu există incompatibilitate între funcţia de rector şi cea de parlamentar, deputaţii şi senatorii putând exercita funcţii sau activităţi în domeniul didactic, inclusiv funcţii de conducere.
Însă, faţă de dispoziţiile art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, care reglementează noi situaţii ce atrag incompatibilitatea, A.N.I. a revenit asupra soluţiilor anterior pronunţate, arătând în cuprinsul raportului de evaluare atacat că se află în stare de incompatibilitate acela care deţine atât demnitatea de deputat, cât şi funcţia de conducere de rector.
Reclamantul a apreciat că prin raportul de evaluare contestat s-a adus atingere principiului neretroactivităţii legii, întrucât cazurile de incompatibilitate reglementate de Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 nu se aplică mandatelor în curs de exercitare, în acest sens invocând Decizia nr. 375 din 06 iulie 2005 a Curţii Constituţionale.
Modificările legislative ulterioare nu pot afecta mandatul în curs, întrucât s-ar crea un „precedent legislativ primejdios pentru funcţionarea statului de drept”, astfel cum a reţinut şi Curtea Constituţională.
Mai mult, reclamantul a arătat că dacă s-ar considera că legea nouă produce efecte imediate, inclusiv cu privire la mandatele în curs de exercitare, în situaţia apariţiei ulterioare a unei legi ce abrogă cazurile de incompatibilitate reţinute cu privire la persoana sa, s-ar impune redobândirea funcţiei cu privire la care anterior s-a reţinut starea de incompatibilitate, creându-se o permanentă stare de incertitudine şi nesiguranţă.
Or, tocmai în scopul evitării unor astfel de consecinţe, dispoziţiile tranzitorii de la art. 364 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 prevăd că „La finalizarea actualului mandat, noile organe de conducere ale universităţilor se vor stabili in baza prezentei legi." Din cuprinsul textului legal reiese în mod neechivoc că modificările aduse regimului de incompatibilitate nu pot fi reţinute în persoana celor care se află în curs de exercitare a mandatului, câtă vreme doar după „finalizarea mandatului actual", noile organe de conducere ale universităţilor (inclusiv rectorii) vor fi alese conform prevederilor „prezentei legi". per a contrario, persoanelor care se află în curs de exercitare a mandatului nu li se aplică modificările aduse de Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011.
De asemenea, reclamantul a susţinut că, în măsura în care s-ar admite că noua Lege a educaţiei naţionale nr. 1/2011 generează efecte retroactive, s-ar ajunge la concluzia că, de principiu, legiuitorul ar putea determina încetarea oricărui mandat (politic sau universitar) legal obţinut, ceea ce neagă principiul stabilităţii exercitării mandatelor elective.
A mai arătat reclamantul că, la scurt timp după intrarea în vigoare a Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, persoane aflate într-o situaţie identică s-au adresat comisiilor juridice din cadrul Parlamentului României, solicitând exprimarea unui punct de vedere referitor la clarificarea situaţiilor de incompatibilitate reglementate de Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011.
Comisiile juridice din cadrul Parlamentului României au reţinut că, faţă de intrarea în vigoare a prevederilor Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, nu există stare de incompatibilitate între calitatea de senator şi deputat şi funcţiile din domeniul didactic, aceste dispoziţii nefiind aplicabile deoarece, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţia României, legea dispune numai pentru viitor, iar la data alegerii nu existau incompatibilităţi legate de funcţia de rector.
Pârâta A.N.I. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, arătând că dispoziţiile art. 215 din Legea nr. 1/2011 fac distincţie clară între funcţia de rector si funcţiile didactice sau de cercetare, în sensul că persoanele care ocupă o funcţie de conducere sau de demnitate publică, în speţă cea de deputat, nu pot exercita funcţia de rector, care potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 128/2007 este o funcţie de conducere, însă pot cumula o funcţie didactică sau de cercetare ştiinţifică.
De asemenea, pârâta a considerat că nu prezintă relevanţă punctele de vedere exprimate de Comisia juridică de numiri, disciplină, imunităţi şi validări din cadrul Camerei Deputaţilor, întrucât A.N.I. este singura instituţie care are competenţa legală să evalueze situaţiile de incompatibilitate pe baza unei proceduri reglementate prin lege organică.
La termenul din data de 05 martie 2012, Curtea de Apel Timişoara a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. (3) şi (4) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, raportat la art. 15 alin. (2) din Constituţia României, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Curtea de Apel Timişoara a apreciat că excepţia este întemeiată, dispoziţiile art. 215 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 1/2011 încălcând art. 15 alin. (2) din Constituţia României, în măsura în care se apreciază că acestea sunt aplicabile şi mandatului de rector început sub imperiul legii vechi, lege ce nu prevedea o incompatibilitate între funcţia de rector al unei universităţi şi funcţia de deputat ori senator.
2.Hotărârea Curţii de Apel
Curtea de Apel Timişoara, secţia a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 132 din 05 martie 2012, a admis acţiunea formulată de reclamantul D.S.I. şi a anulat Raportul de evaluare din 02 iunie 2011, emis de pârâtă A.N.I.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Timişoara a constatat că reclamantul D.Ş.I. are atât calitatea de rector, conferită prin Ordinul nr. 3621 din 31 martie 2008, emis de către M.E.C.T., cât şi calitatea de deputat, confirmată prin hotărârea de validare a mandatului de deputat din 19 decembrie 2008 emisă de către Camera Deputaţilor - Parlamentul Românie
Instanţa de fond a reţinut că incompatibilitatea instituită de dispoziţiile art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 a fost legiferată ulterior obţinerii mandatelor reclamantului (31 martie 2008 şi 19 decembrie 2008), punându-se astfel problema dacă poate opera o incompatibilitate care nu exista la data întrunirii celor două calităţi, de rector şi deputat.
Potrivit dispoziţiilor art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, la finalizarea actualului mandat, noile organe de conducere ale universităţilor se vor stabili în baza prezentei legi.
Astfel, este evident faptul că din moment ce legiuitorul a stabilit că doar următoarele mandate ale rectorilor(care urmează mandatelor în curs la data apariţiei noii legi) se vor supune noilor exigenţe, pe cale de consecinţă, mandatele în curs rămân supuse reglementărilor sub imperiul cărora au fost începute.
De asemenea, instanţa reţinut că nu se impune aplicarea legii noi prin interpretarea comparată a celor două ipoteze avute în vedere de alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 1/2011, întrucât alin. (1) se referă la interdicţia ocupării funcţiei de rector de către o persoană care a împlinit vârsta de pensionare, şi prin urmare nicio reglementare vizând această interdicţie (inclusiv existenţa ori inexistenţa unor derogări) nu poate fi aplicată prin analogie ori prin aplicarea vreunui raţionament de interpretare logico - juridică la o altă ipoteză diferită. Faptul că pentru situaţia în care se află reclamantul nu s-a prevăzut în mod expres o derogare în cadrul alin. (3) al art. 215 nu înseamnă că această omisiune înlătură dispoziţia tranzitorie instituită de dispoziţiile art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, potrivit cărora „la finalizarea actualului mandat, noile organe de conducere ale universităţilor se vor stabili în baza prezentei legi.”
În concluzie, dacă legiuitorul ar fi dorit ca incompatibilitatea instituită de art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 să fie de imediată aplicare, ar fi prevăzut-o în mod expres, tocmai pentru a exclude ipoteza prevăzută de art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/201 de la incidenţa normei tranzitorii reglementate de art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011.
Prin urmare, instanţa de fond a constatat art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 nu instituie o normă retroactivă, de vreme ce nu prevede în mod expres aplicarea ei şi mandatelor în curs, începute sub imperiul legii vechi, reţinând că într-o situaţie aproape identică, punându-se problema limitării mandatelor începute sub imperiul legii vechi, prin Decizia nr. 375 din 06 iulie 2005, Curtea Constituţională, a decis că „legiuitorul este liber să redimensioneze, printr-o lege nouă, durata mandatelor funcţiilor de conducere în alt fel decât legea în vigoare, dar numai pentru viitor, nu şi pentru mandatele în curs, altfel ar însemna să nesocotească regula neretroactivităţii legii, care este normă de nivel constituţional, prevăzută în art. 15 alin. (2) din legea fundamentală”.
De asemenea, instanţa de fond a reţinut că pârâta a interpretat o normă anterioară, respectiv art. 81 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 prin prisma unei definiţii date funcţiei de rector abia în anul 2011, după 8 ani de la edictarea normei interpretate, ceea ce nu este posibil, încălcând principiul previzibilităţii legii.
Mai mult decât atât, pârâta s-a mai pronunţat asupra stării de incompatibilitate a reclamantului, înainte de apariţia Legii nr. 1/2011, la o dată la care art. 81 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 exista în aceeaşi formulare, reţinând că reclamantul nu se află în stare de incompatibilitate, putând îndeplini atât funcţia de rector, cât şi funcţia de deputat.
În plus, instanţa de fond a avut în vedere şi faptul că art. 82 alin. (3) din Legea nr. 161/2003, în vigoare la obţinerea mandatelor de către reclamant, nu făcea distincţie între funcţia de conducere şi simpla funcţie didactică.
3. Motivele de recurs
Pârâta A.N.I. a atacat cu recurs sentinţa menţionată, formulând critici pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
După o prezentare rezumativă a argumentelor care au condus la evaluarea stării de incompatibilitate, în care a citat prevederile legale reţinute în cuprinsul raportului, recurenta - pârâtă a arătat că hotărârea instanţei de fond este netemeinică şi nelegală, pentru că universităţile de stat sunt instituţii publice aflate în subordinea M.E.C.T., iar funcţia de rector este o funcţie de conducere, atât potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 128/1997 privind statutul personalului didactic cu modificările şi completările ulterioare abrogată de Legea nr. 1/2011 - (funcţiile de rector şi şef de catedră sunt funcţii de conducere în cadrul unităţilor de învăţământ superior) cât şi ale art. 207 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 ("Funcţiile de conducere sunt următoarele: a)rectorul, prorectorii, directorul general administrativ, la nivelul universităţii").
În atare situaţie, devin aplicabile dispoziţiile privind incompatibilităţile prevăzute de art. 81 alin. (1), iar excepţia prevăzută de art. 82 alin. (3) din Legea nr. 161/2003 potrivit căreia „deputaţii şi senatorii pot exercita funcţii sau activităţi în domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice şi al creaţiei literar-artistice", nu este aplicabilă, întrucât funcţia de rector este funcţie de conducere, si nu o simplă funcţie didactică sau de cercetare. De altfel, Legea nr. 1/2011 face distincţie clară între funcţia de rector şi funcţiile didactice sau de cercetare, în art. 215 alin. (3) şi (5).
De asemenea, recurenta - pârâtă a arătat că art. 14 alin. (2) din Legea nr. 96/2006, republicată, privind Statutul deputaţilor şi senatorilor, reiterează incompatibilitatea prevăzută de Legea nr. 161/2006 "Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă, cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului", funcţiile publice de autoritate incompatibile cu calitatea de deputat sau senator fiind cele enumerate de art. 81 alin. (2) din Legea nr. 161/2003.
Potrivit art. 80 din Legea nr. 161/2003, cu modificările şi completările ulterioare, incompatibilităţile privind demnităţile publice sunt cele reglementate de Constituţie, de legea aplicabilă autorităţii sau instituţiei publice în care persoanele ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică îşi desfăşoară activitatea, precum şi de dispoziţiile acestui act normativ.
Astfel, în speţă sunt aplicabile incompatibilităţile privind demnităţile publice reglementate de Constituţia României în art. 71 alin. (2) „Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului", de Legea nr. 161/2003, în art. 81 alin. (1), de Legea nr. 96/2006, în art. 14 alin. (2), şi de Legea nr. 1/2011, în art. 215 alin. (3), întrucât funcţia de rector este funcţie de autoritate în sensul art. 81 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, respectiv funcţie de conducere în cadrul unei instituţii publice, iar nu o simplă funcţie didactică sau de cercetare, nefiind aplicabilă excepţia prevăzută de art. 82 alin. (3) din Legea nr. 161/2003, în condiţiile în care legiuitorul face distincţie clară între funcţia de rector (funcţie de conducere) şi funcţiile didactice sau de cercetare.
În opinia recurentei - pârâte, contrar celor reţinute în sentinţa atacată, principiul neretroactivităţii legii nu este încălcat, pentru că noile prevederi legale instituite prin Legea nr. 1/2011 se aplică numai pentru viitor şi impun renunţarea la una dintre funcţiile sau demnităţile publice care atrag starea de incompatibilitate, or invocând principiul neretroactivităţii, intimatul - reclamant a solicitat, în realitate, recunoaşterea ultraactivităţii legii vechi, sub imperiul căreia şi-a început mandatele.
În fine, recurenta - pârâtă a mai arătat că: art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, ale cărui prevederi au fost invocate de intimatul - reclamant, nu se referă la incompatibilitate şi nu îngrădesc dreptul acestuia de a finaliza mandatul de rector, sub condiţia renunţării la calitatea care atrage incompatibilitatea; Comisia juridică de numiri, disciplină, imunităţi şi validări din cadrul Senatului României a exprimat doar o opinie, fără forţă juridică obligatorie; Decizia nr. 375/2005 a Curţii Constituţionale priveşte o prevedere legală diferită şi nu se poate aplica prin analogie în cauza de faţă.
4. Apărările intimatului
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul - reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, răspunzând punctual tuturor argumentelor recurentei - pârâte.
În esenţă, în întâmpinare s-a arătat că actul juridic dedus judecăţii este clar şi nu a necesitat o operaţiune de interpretare şi aplicare a naturii sale, ceea ce a făcut instanţa fiind o operaţiune de interpretare şi aplicare a legii la o situaţie de fapt necontestată de părţi, în privinţa căreia nu este incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
De asemenea, intimatul - pârât a arătat că sentinţa recurată nu este lipsită de temei legal şi nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, în accepţiunea art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prima instanţă reţinând corect principiile de aplicare în timp a normelor incidente stării de fapt constatate în raportul de evaluare.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta - pârâtă şi a prevederilor art. 3041C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recursul nu este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Aşa cum rezultă din expunerea rezumativă cuprinsă la pct. I.1 din prezenta decizie, intimatul - reclamant a supus controlului, de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ, pe calea prevăzută în art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, raportat la dispoziţiile Legii nr. 554/2004, raportul de evaluare din 02 iunie 2011, prin care A.N.I. a constatat că începând cu data de 10 februarie 2011, când a intrat în vigoare Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, intimatul - reclamant s-a aflat în stare de incompatibilitate, pentru că a deţinut simultan atât funcţia de director al U.M.F. „V.B.” Timişoara, cât şi funcţia de deputat în Parlamentul României, încălcând astfel dispoziţiile art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011.
În urma propriei aprecieri asupra elementelor de fapt şi de drept ale cauzei, instanţa de control judiciar constată că soluţia pronunţată de judecătorul fondului reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a normelor juridice incidente în raport cu situaţia de fapt avută în vedere la evaluarea stării de incompatibilitate.
Cu referire punctuală la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit ar. 304 pct. 8 C. proc. civ. se poate cere modificarea unei hotărâri când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul vădit şi neîndoielnic al acestuia.
Motivul de recurs citat este incident în cazul denaturării semnificaţiei actului juridic dedus judecăţii, situaţie care nu este întrunită în speţă, în condiţiile în care natura juridică a raportului de evaluare întocmit de autoritatea competentă în temeiul art. 21 din Legea nr. 176/2010 este clară şi precisă, judecătorul fondului nefăcând decât să cenzureze legalitatea lui în raport cu normele de drept care au reglementat în timp regimul incompatibilităţilor, statutul funcţiei de rector şi statutul deputaţilor şi senatorilor.
În ceea ce priveşte critica întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere că argumentele formulate în dezvoltarea motivului de recurs tind la a convinge instanţa de control judiciar că sentinţa a fost pronunţată, pe de o parte, cu încălcarea art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, care, potrivit susţinerilor recurentei - pârâte, este incident şi în cazul mandatelor de rectori aflate în derulare la data intrării în vigoare a legii, şi, pe de altă parte, cu încălcarea prevederilor art. 71 alin. (2) din Constituţia României şi ale art. 80 şi 81 din Legea nr. 161/2003.
Art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, în vigoare în perioada supusă evaluării, avea următorul conţinut:
„Persoanele care ocupă o funcţie de conducere sau de demnitate publică nu pot exercita funcţia de rector pe perioada îndeplinirii mandatului”.
Contrar susţinerilor recurentei - pârâte, prima instanţă a reţinut judicios nelegalitatea raportului de evaluare prin prisma aplicării greşite în timp a textului citat, care înglobează o normă de drept material, întrucât reglementează un caz de incompatibilitate, stabilind conţinutul unui element substanţial al raportului juridic supus analizei.
În cazul normelor de drept material, principiul aplicării imediate a legii noi trebuie armonizat cu principiul tempus regit actum, în virtutea căruia o situaţie juridică născută sub imperiul legii vechi şi încă neepuizată la data intrării în vigoare a legii noi continuă să-şi producă efectele şi după acest moment, interpretarea contrară, propusă de recurenta - pârâtă, fiind de natură să aducă atingere principiului securităţi şi previzibilităţii legii, elemente fundamentale ale preeminenţei dreptului, deduse din prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţia României şi enunţate în preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ca o componentă a patrimoniului comun al statelor părţi, în lumina căreia trebuie interpretat dreptul la un proces echitabil.
Dincolo de aceste considerente cu valoare de principiu în ceea ce priveşte aplicarea în timp a legii, soluţia judecătorului fondului este corectă şi prin prisma argumentelor de text desprinse din conţinutul Legii nr. 1/2011, care nu numai că nu prevede expres aplicarea noilor reguli, radical diferite, în cazul mandatelor de rectori dobândite anterior şi aflate în curs la data intrării în vigoare a legii, ci precizează, în două cazuri punctuale, că interdicţiile şi condiţiile instituite prin noua lege se aplică doar mandatelor ce urmează a fi dobândite ulterior:
- art. 215 alin. (1) - „După împlinirea vârstei de pensionare, ocuparea oricărei funcţii de conducere în universităţile de stat, particulare şi confesionale este interzisă, cu excepţia mandatelor în exerciţiu la data intrării în vigoare a prezentei Legi”.
- art. 364 alin. (2) - „La finalizarea actualului mandat, noile organe de conducere ale universităţilor se vor stabili în baza prezentei Legi”.
Or, pe baza unei interpretări coerente, sistematice a prevederilor legale şi în lipsa unei manifestări exprese a voinţei legiuitorului în sens contrar, nu pot fi identificate argumente rezonabile care să permită reguli diferite de aplicare în timp pentru dispoziţii aflate nu doar în cuprinsul aceluiaşi act normativ, ci chiar în cuprinsul aceluiaşi articol (art. 215 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 1/2011).
În cazul incompatibilităţilor privind calitatea de rector, insecuritatea juridică este accentuată şi de perioada relativ redusă de activitate a normei juridice, în sensul că art. 215 din Legea nr. 1/2011, intrată în vigoare la data de 10 februarie 2011, a fost abrogat prin O.U.G. nr. 92/2012, privind luarea unor măsuri în domeniul învăţământului şi cercetării, precum şi în ceea ce priveşte plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătoreşti devenite executorii în perioada 1 ianuarie - 31 decembrie 2013, publicată în M. Of. nr. 864 din 19 decembrie 2012.
Este adevărat că Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005 a Curţii Constituţionale se referă la o prevedere legală diferită, iar în practica sa recentă, concretizată, cu titlu de exemplu, în Decizia nr. 698/2012, invocată de recurenta - pârâtă în concluziile scrise, instanţa de contencios constituţional a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 215 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 1/2011, reţinând că aceste prevederi reprezintă opţiunea legiuitorului, care a dorit să stabilească cu claritate condiţiile ce se cer întrunite pentru ocuparea şi deţinerea poziţiei/funcţiei de rector al unei universităţi, condiţii a căror îndeplinire reprezintă o garanţie pentru evitarea atât a ingerinţelor de natură să afecteze autonomia universitară, cât şi a posibilităţii de deturnare a actului de educaţie, impunând ca persoana care deţine concomitent funcţia de rector şi o altă funcţie de demnitate publică să opteze pentru una dintre ele.
Aceste argumente nu sunt însă apte să ducă la o soluţie diametral opusă celei pronunţate de Curtea de apel, pentru că, din economia motivării sentinţei, rezultă că referirea la Decizia nr. 375/2005 a Curţii Constituţionale nu a constituit un considerent decisiv, raţionamentul primei instanţe fundamentându-se nu pe neconstituţionalitatea art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 pentru încălcarea principiului neretroactivităţii legii, ci pe interpretarea şi aplicarea în timp a legii în raport cu starea de fapt proprie cauzei, operaţiune logico - juridică ce intra pe deplin în atribuţiile instanţei de judecată.
În altă ordine de idei Înalta Curte consideră judicioasă interpretarea dată de judecătorul fondului, care a reţinut că în ceea ce îl priveşte pe intimatul - reclamant nu poate fi reţinută o stare de incompatibilitate prin prisma prevederilor art. 81 - 82 din Legea nr. 161/2003, pentru că prin Actul de constatare din 2009 din data de 14 august 2009, A.N.I. a stabilit că un număr de patru persoane, între care şi intimatul - reclamant, nu se află în stare de incompatibilitate, „întrucât calitatea de parlamentar nu este incompatibilă cu funcţiile de conducere din cadrul instituţiilor de învăţământ superior”, reţinând că „persoanele care deţin funcţii de conducere în cadrul instituţiilor de învăţământ superior fac parte, în sensul prevederilor art. 82 alin. (3) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare, din categoria persoanelor care exercită funcţii sau activităţi în domeniul didactic”.
La vremea respectivă, art. 71 din Constituţia României, art. 81 - 82 din Legea nr. 161/2003 şi art. 14 alin. (2) din Legea nr. 96/2006, texte care instituie incompatibilităţile privind calitatea de parlamentar, aveau acelaşi conţinut citat şi în motivarea recursului, astfel că, odată emis actul de constatare menţionat anterior, aplicarea lor în cazul particular al intimatului - reclamant nu mai poate fi repusă în discuţie în contextul lămuririi naturii juridice a funcţiei de rector şi a calificării sale drept funcţie de conducere prin Legea nr. 1/2011.
În fine, Înalta Curte reţine că problemele de drept analizate în cauză au primit aceeaşi dezlegare şi în Decizia nr. 7422 din 25 noiembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 874/59/2011, într-o speţă similară.
2. Soluţia adoptată în recurs şi temeiul legal al acesteia
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 8, 9 şi 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.N.I. împotriva sentinţei civile nr. 132 din 5 martie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7670/2013. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 3114/2013. Contencios → |
|---|
