ICCJ. Decizia nr. 397/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 397/2013
Dosar nr. 6747/2/2009
Şedinţa publică de la 29 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual
Prin acţiunea formulată, în contradictoriu cu pârâţii M.A.I., N.D., F.C., B.C., S.I., P.I.D. şi G.I., reclamantul P.A. a solicitat (i) anularea Ordinului M.A.I. prin care a fost eliberat din funcţia ocupată şi pus la dispoziţie, precum şi a tuturor actelor administrative subsecvente, (ii) anularea ordinului M.A.I. prin care s-a stabilit obligaţia în sarcina sa de a îndeplini sarcini şi atribuţii la nivelul Oficiului Român pentru Imigrări, precum şi a tuturor actelor administrative subsecvente, (iii) suspendarea executării actelor administrative cu caracter individual, (iv) numirea sa, începând cu data eliberării din funcţie pe o altă funcţie similară, respectiv de director general adjunct în aparatul central al ministerului, cu (v) obligarea la plata de daune materiale constând în diferenţe de drepturi salariale dintre sumele care i se cuveneau în funcţia din care a fost eliberat şi sumele efectiv încasate, pentru perioada cuprinsă între momentul eliberării din funcţie şi data rămânerii irevocabile a sentinţei, actualizată cu indicele de inflaţie şi (vi) daune morale, prin înmulţirea cu 6 a sumei reprezentând totalitatea drepturilor băneşti care i s-ar fi cuvenit pe luna martie 2009, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul arată că a deţinut funcţia de director general adjunct al Direcţiei Generale Juridice din cadrul M.A.I. până în luna martie 2009, a funcţionat în cadrul acestei structuri a M.A.I. primind calificative de „excepţional” şi „foarte bun”, că a formulat cererea din 18 martie 2009 ministrului administraţiei şi internelor prin care a menţionat că nu i s-a comunicat vreun act care ar fi stat la baza eliberării sale din funcţie, iar dacă un asemenea act este legal şi se întemeiază în fapt pe o reorganizare necesară, a solicitat să se dispună numirea sa pe o funcţie similară, corespunzătoare unui post vacant existent atât la data formulării acelei cereri cât şi la data eliberării din funcţie.
A mai arătat reclamantul că la data de 27 martie 2009 a formulat plângere prealabilă, prin care a solicitat informarea expresă cu privire la existenţa şi conţinutul actului administrativ, revocarea actului, în măsura în care rezultă că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi să se dispună luarea tuturor măsurilor de prezervare necesare restabilirii stării de legalitate, incluzând interzicerea încadrării altor persoane pe posturi similare, precum şi suspendarea oricăror eventuale proceduri corespunzătoare în curs, repunerea în situaţia anterioară încadrării altor persoane pe posturi similare.
Reclamantul a indicat motivele pentru care consideră măsura nelegală, respectiv că punerea sa la dispoziţie trebuia să respecte procedura instituită de art. 22 din Legea nr. 360/2002 şi art. 120 alin. (1) lit. a) din O.M.A.I. nr. 300/2004, întrucât urmare a reorganizării au fost mai multe funcţii vacante similare, după cum rezultă inclusiv din adresa D.G.M.R.U. din 16 martie 2009, pe care trebuia încadrat, ceea ce nu s-a făcut şi nici nu s-a pus problema de către reprezentanţii instituţiei de a i se solicita acordul cu privire la ocuparea unei funcţii de conducere în cadrul Direcţiei Juridice, deşi atribuţiile acestei structuri sunt identice cu cele ale Direcţiei Generale Juridice, nefiindu-i comunicat nici un act cu privire la situaţia sa profesională.
Reclamantul a precizat astfel că îşi menţine motivele de nelegalitate invocate în procedura administrativă prealabilă, arătând în plus că la data de 01 aprilie 2009, împreună cu alţi doi foşti directori de la Direcţia Generală Juridică, s-au deplasat la Direcţia Generală de Resurse Umane, solicitând accesul la dosarul de personal, ocazie cu care a constatat că există un ordin de punere la dispoziţia ministerului şi un alt ordin prin care se dispune să-şi desfăşoare activitatea în cadrul O.R.I., neavând voie să fotocopieze aceste acte, întrucât sunt clasificate, deşi aveau autorizaţie de acces.
În ceea ce priveşte aspectele de nelegalitate, în plus de cele din plângerile prealabile, reiterate şi în acţiunea în contencios administrativ, s-a susţinut că Ordinul a fost emis cu încălcarea principiului emiterii în baza şi executarea legii, deoarece în cuprinsul său se invocă drept temei legal „situaţia de reorganizare” născută în baza O.U.G. nr. 20/2009, intrată în vigoare la data de 15 martie 2009, însă doar sub condiţia prevăzută de art. 115 alin. (5) din Constituţie, or înregistrarea depunerii ordonanţei la Camera Deputaţilor s-a făcut doar la data de 16 martie 2009, aceasta fiind data când putea fi intrată în vigoare, Ordinul contestat fiind emis la data de 15 martie 2009.
Reclamantul a susţinut că Ordinele criticate sunt lovite de nulitate întrucât nu au fost comunicate, viciul necomunicării ducând la inexistenţa actului administrativ, solicitând aplicarea raţionamentelor C.E.D.O. în cauza Miran c. Turciei, în care s-a concluzionat că a fost încălcat art. 6 par. 1 din Convenţie, precum şi a raţionamentelor Curţii în cauza Niţescu c. României.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare, s-a arătat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, atât în ceea ce priveşte condiţia cazului temeinic justificat cât şi a pagubei iminente.
1.2. Prin întâmpinările formulate în cauză, pârâţii G.I., B.C., S.I. au invocat excepţia lipsei de interes, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fond au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
La data de 11 mai 2010 pârâtul M.A.I. a depus un punct de vedere, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
1.3. De asemenea, prin întâmpinări, pârâţii D.N. şi F.C. au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi lipsei de interes, iar pe fond au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
1.4. La data de 08 iunie 2010 reclamantul a depus o cerere precizatoare, prin care a arătat că, întrucât prin O.M.A.I. nr. S/II/5362/2009 a fost numit în funcţia de director general al Direcţiei Generale Resurse Umane, îşi menţine pretenţiile în ceea ce priveşte anularea O.M.A.I. prin care a fost eliberat din funcţia ocupată până la data de 15 martie 2009 şi pus la dispoziţie pe o perioadă de 6 luni şi a celorlalte acte subsecvente, renunţă la capătul de cerere privind numirea sa, începând cu data eliberării din funcţie pe o altă funcţie similară, respectiv aceea de director general adjunct în aparatul central al ministerului, precum şi la capătul de cerere privind suspendarea executării ordinelor M.A.I. atacate, menţinându-şi capătul de cerere privind daunele materiale şi morale.
De asemenea, reclamantul a solicitat respingerea excepţiilor lipsei de interes şi lipsei calităţii procesuale pasive.
În şedinţa publică din data de 14 ianuarie 2011 pârâţii D.N., B.C. şi F.C. au arătat că înţeleg să renunţe la excepţia lisei de interes invocată.
2. Hotărârea instanţei de fond.
Prin sentinţa civilă nr. 921 din 8 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, a respins acţiunea formulată de reclamantul P.A., în contradictoriu cu pârâţii M.A.I., N.D., F.C., B.C., S.I., P.I.D. şi G.I., ca neîntemeiată şi a obligat reclamantul la plata către pârâţii B.C., N.D. şi F.C. a sumei de 5580 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a apreciat, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor persoane fizice, că este neîntemeiată, reţinând că reclamantul a solicitat chemarea în judecată a acestor pârâţi, după cum arată expres în cererea de chemare în judecată, în temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind despăgubirile.
În consecinţă, instanţa a apreciat că pârâţii au calitate procesuală pasivă, fiind chemaţi în judecată în calitate de persoane care au contribuit la emiterea ordinelor contestate, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind despăgubirile.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că, prin Ordinul M.A.I. nr. S/II/3085 din 15 martie 2009, reclamantul a fost eliberat din funcţia de director general adjunct al Direcţiei Generale Juridice ca urmare a reorganizării M.A.I. şi pus la dispoziţia conducerii ministerului pe o perioadă de 6 (şase) luni, că ordinul contestat a fost emis în baza prevederilor art. 22 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, H.G. nr. 416/2007, art. 361 din O.G. nr. 38/2003 şi art. 120 alin. (1) lit. a) din Ordinul M.A.I. nr. 300/2004, cu modificările şi completările ulterioare; că ulterior punerii la dispoziţie, prin O.M.A.I. nr. S/II/3282 din data de 23 martie 3009, reclamantul a fost desemnat să-şi desfăşoare activitatea în cadrul Oficiului Român pentru Imigrări, urmând să îndeplinească sarcinile şi atribuţiile stabilite de directorul general al acestei unităţi, fără a fi numit într-o funcţie; că prin O.M.A.I. nr. S/II/4438 din 21 iulie 2009 reclamantul a fost mutat în interesul serviciului la Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor, iar prin Dispoziţia nr. S/252 din 24 iulie 2009 emisă de către directorul general al I.N.E.P. a fost numit în funcţia de şef serviciu la Serviciul Verificare şi Valorificare Date şi că prin O.M.A.I. nr. S/II/4994/2009, începând cu data de 06 octombrie 2009, reclamantul a fost împuternicit să exercite funcţia de director general al Direcţiei Generale Resurse Umane, iar la data de 16 noiembrie 2009, ca urmare a participării la concursul organizat pentru ocuparea funcţiei respective, prin O.M.A.I. nr. S/II/5362/2009 a fost numit în această funcţie.
Instanţa a avut în vedere faptul că prin cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost restrânsă, reclamantul a solicitat anularea O.M.A.I. nr. S/II/3085 din 15 martie 2009, prin care a fost eliberat din funcţia ocupată până la data de 15 martie 2009 şi pus la dispoziţie pe o perioadă de 6 luni şi a celorlalte acte subsecvente şi obligarea pârâţilor în solidar la plata de daunele materiale, pentru perioada scursă între data eliberării din funcţie şi punerii la dispoziţie şi data de 06 octombrie 2009, precum şi daune morale.
Instanţa a apreciat că reclamantul nu mai prezintă un interes actual în ceea ce priveşte anularea O.M.A.I. nr. S/II/3085 din 15 martie 2009, întrucât, ca urmare a anulării acestui ordin, reclamantul ar trebui pus în situaţia anterioară, or acest lucru nu este posibil, întrucât, tocmai urmare a punerii la dispoziţie, la data de 06 octombrie 2009, reclamantul a fost împuternicit să exercite funcţia de director general al Direcţiei Generale Resurse Umane, iar la data de 16 noiembrie 2009, ca urmare a participării la concursul organizat pentru ocuparea funcţiei respective, prin O.M.A.I. nr. S/II/5362/2009 a fost numit în această funcţie.
Instanţa de fond a apreciat că totuşi reclamantul prezintă interes în cauza de faţă, întrucât, în soluţionarea capătului de cerere privind despăgubirile, Curtea va putea constata nelegalitatea emiterii ordinului atacat şi a actelor subsecvente, pentru a putea verifica îndeplinirea condiţiilor art. 998-999 C. civ. în vederea acordării de daune materiale şi morale.
Totodată, instanţa a reţinut că punerea la dispoziţia M.A.I. a fost temeinic justificată, având în vedere modul de reorganizare al fostei structuri, prin H.G. nr. 266/2009 pentru modificarea H.G. nr. 416/2007, privind structura organizatorică şi efectivele M.A.I., cu aplicabilitate din 15 martie 2009, în urma căruia Direcţia Generală Juridică a fost reorganizată în Direcţie Juridică, în subordinea Direcţiei Resurse umane, funcţia de director general fiind desfiinţată; că punerea reclamantului la dispoziţie nu a avut ca temei competenţa profesională, ci reorganizarea structurală a M.A.I., astfel încât reclamantului nu-i pot produce prejudicii de imagine.
S-a mai arătat de către prima instanţă că, având în vedere funcţia deţinută iniţial de reclamant, aşa cum rezultă din noua structură organizatorică aprobată prin H.G. nr. 266/2009, pentru modificarea H.G. nr. 416/2007, nu exista posibilitatea punerii la dispoziţie pe o funcţie similară vacantă în cadrul M.A.I., astfel încât nu s-au încălcat prevederile art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, că prevederile invocate nu excludeau posibilitatea numirii în cadrul unei structuri a M.A.I., în condiţiile în care nu s-a identificat un post similar la nivelul structurii în cadrul căreia a funcţionat reclamantul, atâta timp cât punerea la dispoziţie este o măsură temporară, pe durata a 6 luni, în timpul căreia autoritatea trebuia să identifice un post corespunzător reclamantului.
Prin urmare, instanţa a apreciat că nu se poate reţine nelegalitatea O.M.A.I. nr. S/II/3282 din data de 23 martie 3009, prin care reclamantul a fost desemnat să-şi desfăşoare activitatea în cadrul Oficiului Român pentru Imigrări, şi apoi a O.M.A.I. nr. S/II/4438 din 21 iulie 2009 prin care reclamantul a fost mutat în interesul serviciului la Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor, unde prin Dispoziţia nr. S/252 din 24 iulie 2009 emisă de către directorul general al I.N.E.P. a fost numit în funcţia de şef serviciu la Serviciul Verificare şi Valorificare Date, întrucât aceste numiri au fost temporare, în perioada de punere la dispoziţie, în timpul căreia autoritatea pârâtă i-a căutat un post corespunzător.
Instanţa de fond a constatat că ordinele contestate au fost emise în executarea legii, fiind determinate de reorganizarea Direcţiei Generale Juridice, respectiv art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 privind statului poliţistului şi art. 120 alin. (1) litera a) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 300/2004, reclamantul nefiind vătămat în drepturile sale, de vreme ce în termenul de 6 luni i s-a oferit posibilitatea ocupării unei funcţii echivalente şi, cu acordul său, măsura punerii la dispoziţie a fost proporţională cu cauza care a determinat-o, anume cu „reorganizarea" direcţiei şi imposibilitatea oferirii unei funcţii corespunzătoare vacante.
Reţinând că reclamantul nu a suferit un prejudiciu material sau moral ca urmare a punerii la dispoziţie, acesta păstrându-şi toate drepturile salariale, cu excepţia indemnizaţiei de conducere, precum şi faptul că măsura, în sine, nu putea să-i cauzeze un prejudiciu moral, întrucât a fost generată de necesitatea reorganizării structurii şi nu din motive ce ţin de conduita profesională şi modul în care-şi exercita atribuţiile reclamantul, Curtea de apel a respins capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor ca neîntemeiat.
Faţă de considerentele expuse, acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.
3. Motivele de recurs înfăţişate de recurentul-reclamant.
Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs reclamantul P.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În principal, prin cererea de recurs dezvoltată, recurentul a solicitat modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii acţiunii sale astfel cum a fost formulată şi în consecinţă, cu exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată. În subsidiar, în ipoteza aprecierii ca legală şi temeinică a soluţiei date asupra fondului cererii, recurentul a menţionat că solicită numai diminuarea cuantumului cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina sa.
În contextul prezentării situaţiei de fapt, următoarele critici şi motive de recurs au fost dezvoltate de către recurent, atât în ceea ce priveşte cererea principală cât şi cu referire la solicitarea subsidiară înfăţişată instanţei de control judiciar:
- hotărârea instanţei de fond este nelegală fiind dată cu aplicarea greşită a legii şi cu ignorarea actelor de la dosar, în condiţiile în care Ordinul M.A.I. nr. S/II/3085 din 15 martie 2009 a fost emis cu exces de putere, dată fiind încălcarea prevederilor legale care au constituit temeiul emiterii lui, deşi instanţa de fond nu le-a identificat ca atare (art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, art. 120 alin. (1) lit. a) din O.M.A.I. nr. 3008/2004, cu modificările şi completările ulterioare;
- instanţa de fond nu a analizat aprofundat materialul probator în sensul că s-a reţinut îndeplinirea obligaţiei de către pârâţi deşi împuternicirea sa pe funcţia de director general al D.G.R.U. prin O.M.A.I. nr. S/II/4994 din 6 octombrie 2009 a fost ulterioară expirării termenului de 6 luni, care s-a împlinit la 15 septembrie 2009;
- în mod neîntemeiat s-a apreciat că reclamantul nu a suferit nici un prejudiciu material sau moral păstrându-şi drepturile salariale, în condiţiile în care s-a ignorat că indemnizaţia de conducere reprezintă 50% din salariul de bază ca şi împrejurarea că prin emiterea actelor a căror anulare se solicită, au creat suferinţe psihice, disconfort şi incertitudine;
- în ipoteza aprecierii asupra legalităţii actelor atacate, este de reţinut, cu titlu subsidiar, în sensul că suma stabilită ca obligaţie de plată, cu titlu de cheltuieli de judecată, în cuantum de 5580 lei este nepotrivit de mare faţă de munca îndeplinită de apărător în acest dosar, astfel că se impunea aplicării dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., pretenţiile materiale vizând cheltuieli de judecată fiind nejustificat de mari.
4. Soluţia instanţei de recurs
Recursul este fondat numai în limitele şi pentru considerentele în continuare arătate.
Analizând motivele de recurs înfăţişate atât în susţinerea cererii principale cât şi a celei subsidiare, Înalta Curte, raportat şi la dispoziţiile legale incidente reţine temeinicia criticilor recurentului-reclamant numai în ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat prin hotărârea atacată.
Astfel cum rezultă şi din considerentele mai sus sumarizate, ale sentinţei ce formează obiectul recursului de faţă, recurentul-reclamant a sesizat instanţa de contencios administrativ cu cererea de anulare a Ordinului M.A.I. prin care a fost eliberat din funcţia ocupată şi pus la dispoziţie, precum şi a tuturor actelor administrative subsecvente, renunţând, prin cererea precizatoare din data de 8 iunie 2010, la solicitarea de a fi numit pe o funcţie similară dată fiind numirea sa în funcţia de director general al Direcţiei Generale Resurse Umane prin Ordinul M.A.I. nr. S/II/5362/2009. Au fost totodată solicitate daune materiale şi daune morale.
Contrar celor susţinute de recurent prin motivele de recurs vizând fondul cererii sale, Înalta Curte reţine că prima instanţă a realizat în cauză o corectă şi minuţioasă analiză a situaţiei de fapt, respectiv a tuturor actelor depuse la dosar, cărora, pe baza unui raţionament pertinent argumentat, le-a acordat o justă interpretare, raportat la prevederile legale incidente. Acestea sunt art. 22 din Legea nr. 360/2002 şi art. 120 alin. (1) lit. a) din O.M.A.I. nr. 300/2004, din perspectiva noii structuri organizatorice aprobate prin H.G. nr. 266/2009, pentru modificarea H.G. nr. 416/2007 privind structura organizatorică şi efectivele M.A.I. şi a H.G. nr. 1678/2008 privind înfiinţarea Institutului de Studii pentru Ordine Publică în subordinea M.A.I. şi pentru completarea la H.G. nr. 416/2007 privind structura organizatorică şi efectivele M.A.I., act normativ publicat în M. Of. al României nr. 156 la data de 12 martie 2007.
Ordinul contestat a fost emis în baza prevederilor art. 22 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, H.G. nr. 416/2007, art. 361 din O.G nr. 38/2003 şi art. 120 alin. (1) lit. a) din Ordinul M.A.I. nr. 300/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, cu modificările şi completările ulterioare, (forma în vigoare în perioada de referinţă) poliţiştii pot fi puşi la dispoziţia unităţii în situaţii temeinic justificate, altele decât cele prevăzute la art. 65 din lege, stabilite prin ordin al ministrului.
Nu sunt fondate criticile recurentului vizând greşita aplicare şi interpretare de prima instanţă a prevederilor art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, cu referire specială la sintagma „funcţie specială”.
Astfel, art. 120 alin. (1) lit. a) din Ordinul M.A.I. nr. 300/2004 privind activitatea de resurse umane în unităţile M.A.I. precizează faptul că poliţiştii pot fi puşi la dispoziţie, în urma reorganizării, în cazul în care nu există posibilitatea numirii într-o funcţie similară.
Chiar dacă în actele normative incidente speţei în discuţie nu este definită „funcţia similară", întrucât prevederile art. 22 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 360/2002 clasifică funcţiile poliţiştilor, în raport de natura lor, în funcţii de execuţie şi funcţii de conducere, cum recurentul - reclamant a deţinut o funcţie de conducere, prin numirea într-o funcţie similară se poate înţelege numirea tot într-o astfel de funcţie.
Aşa după cum a apreciat şi instanţa de fond cu ocazia soluţionării cererii de chemare în judecată, la momentul emiterii Ordinului M.A.I. nr. 11/3085/2009, la nivelul instituţiei pârâte nu a existat o funcţie similară pe care să poată fi încadrată persoana în discuţie.
Nici celelalte critici privind prevederile legale încălcate, prin emiterea actului administrativ cu caracter individual contestat, nu sunt fondate.
Aşa după cum s-a arătat de către instanţa de fond dar şi de către recurentul-reclamant, art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 face referire la „situaţii temeinic justificate" în care poliţiştii pot fi puşi la dispoziţia unităţii.
Întrucât s-a stabilit că, la momentul eliberării din funcţie, nu a existat posibilitatea numirii pe o funcţie similară, s-a dispus punerea la dispoziţie a recurentului-reclamant, or punerea la dispoziţie a fost tocmai consecinţa imposibilităţii numirii, la acea data, pe o funcţie similară, astfel că şi această măsură a fost dispusă în raport de normele juridice incidente situaţiei de fapt existente.
Pe de altă parte, aşa după cum a reţinut şi prima instanţă, începând cu data de 06 octombrie 2009, prin Ordinul M.A.I. nr. S/11/4994, recurentul a fost împuternicit să exercite funcţia de director general al Direcţiei Generale Resurse Umane, iar ulterior, în urma participării la concursul organizat pentru ocuparea funcţiei respective, prin Ordinul M.A.I. nr. S/11/5362 din data de 16 noiembrie 2009 a fost numit în această funcţie.
În fine, conchizând pe aspectul legalităţii actului administrativ atacat, de natură a antrena şi legalitatea actelor administrative subsecvente, Înalta Curte reţine, în sensul argumentelor înfăţişate în apărare şi de intimatul M.A.I., că incidente speţei deduse discuţiei sunt şi prevederile art. 100 alin. (3)din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „în cazul în care există mai mulţi funcţionari publici, se organizează examen de către autoritatea sau instituţia publică."
În acest sens, aşa cum s-a apreciat şi în jurisprudenţă, „autoritatea administrativă nu este obligată să-i ofere recurentului o astfel de funcţie de conducere, el având doar vocaţia pentru a o ocupa, dar nu şi dreptul prevăzut de lege” (Decizia I.C.C.J. - S.C.A.F. nr. 255/2010).
Practic, concluzia la care a ajuns instanţa de fond în privinţa legalităţii ordinului contestat este justă, atâta vreme cât actul administrativ a fost emis în limitele competenţei legale a autorităţii emitente, nu au fost identificate motive de nelegalitate a procedurii de emitere, iar măsurile de restructurare a statelor de funcţii nu s-au îndepărtat de la scopul legii, astfel că nu ar putea fi reţinut un exces de putere în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 (Decizia I.C.C.J. – S.C.A.F. nr. 1144/2009).
Reţinând aşadar, raportat la prevederile art. 1 alin. (1) şi (2), art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, ce instituie un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, că actul administrativ atacat nu este afectat de nici un viciu de nelegalitate, nu a fost emis cu exces de putere, astfel cum s-a susţinut de recurent, Înalta Curte apreciază, în acord cu cele arătate şi de prima instanţă, că nu subzistă temei pentru acordarea daunelor morale şi materiale pretinse.
Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, în situaţia concretă a reclamantului-recurent, măsura luată, de punere la dispoziţie a generată de reorganizarea structurii administrative şi în plus a fost urmată de numirea acestuia într-o altă funcţie de conducere, la 4 luni de la punerea la dispoziţie (O.M.A.I. nr. S/II/3282 din 23 martie 2009).
Înalta Curte reţine însă temeinicia criticilor recurentului referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat prin hotărârea atacată (5.580 lei), către pârâţii persoane fizice B.C., N.D. şi F.C.
În acest sens, este de reţinut, raportat la prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., că în cauză se putea face aplicarea acestei norme, în sensul reducerii onorariului avocatului celor trei intimaţi, persoane fizice, ţinându-se cont de dificultatea relativ redusă a aspectelor asupra cărora a avut a se pronunţa ca şi de împrejurarea că întâmpinările formulate în cauză şi depuse la dosar nu au prezentat un grad de complexitate deosebită, date fiind apărările oarecum similare ale celor trei persoane fizice.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va admite recursul de faţă şi se va modifica numai în parte sentinţa recurată, în sensul reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligat reclamantul, la suma de 2.500 lei, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii pronunţate de prima instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de P.A. împotriva sentinţei civile nr. 921 din 08 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa recurată, în sensul că reduce cuantumul cheltuielilor de judecată la care reclamantul a fost obligat, la suma de 2500 lei.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 29 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 401/2013. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 368/2013. Contencios. Suspendare executare act... → |
|---|
