ICCJ. Decizia nr. 403/2013. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 403/2013
Dosar nr. 582/44/2012
Şedinţa publică de la 29 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta SC M. SA Brăila, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - Autoritatea naţională a Vămilor, a solicitat suspendarea executării Deciziei de Impunere privind actualizarea garanţiei aferente autorizaţiilor de antrepozit fiscal nr. 071 din 25 aprilie 2012 emisă de aceasta din urmă.
În motivarea acţiunii s-a arătat că:
La data de 02 mai 2012 i s-a comunicat actul atacat prin care i se aduceau la cunoştinţă modificările intervenite asupra garanţiei constituite, stabilindu-se în urma actualizării o garanţie de 2.016.567 euro.
Decizia în discuţie nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege în privinţa modului de calcul al garanţiei, în condiţiile în care, în temeiul prevederilor legale privind calculul garanţiei, nivelul acesteia trebuie să fie de 250.000 de euro, potrivit Normelor de aplicare a Codului fiscal (pct. 108, alin. (81) lit. l)), pentru că procentul de 6% din valoarea accizelor înregistrate şi plătite în anul anterior - 15.005.156 RON, adică 3.489.571,16 lei reprezintă 209.374,2 euro, deci mai puţin decât 250.000 euro.
La acest moment valoarea garanţiei constituite de SC M. SA este de 1.075.025,62 RON, adică 250.006,2 euro, nivel pe care aceasta l-a atins la 29 februarie 2012 printr-o majorare adusă la cunoştinţă prin adresa nr. 1810 din 28 februarie 2012.
SC M. SA şi-a actualizat la începutul anului nivelul garanţiei având în vedere „schimbările intervenite în volumul afacerii, în activitatea antrepozitarului autorizat/ destinatarului înregistrat/expeditorului înregistrat sau în nivelul accizei datorate”, aşa cum se prevede la alin. (1)4 din acelaşi pct. menţionat anterior şi a depus garanţia stabilită de legislaţie „pentru producţia de alcool etilic şi/sau băuturi spirtoase peste 5000 hl alcool pur pe an”.
Cifra sa de afaceri pentru anul 2011 realizată din alcool a fost de 10.300.000 de euro, aşa încât o garanţie de 2000.000 euro ar însemna 20% din cifra de afaceri, adică o sumă exorbitantă în comparaţie cu veniturile realizate.
În speţă, pe lângă aparenţa de nelegalitate a actului administrativ contestat, sunt îndeplinite şi celelalte condiţii legale cerute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea actului administrativ.
Astfel, existenţa cazului justificat derivă chiar din existenţa dubiilor asupra modului de calcul şi asupra temeiniciei sumei cuprinse în decizia contestată, astfel cum se arată în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.
Cât priveşte paguba iminentă, astfel cum aceasta este definită în art. 2 lit. s) din Legea nr. 554/2004, aceasta este evidentă în speţă atât timp cât, faţă de profilul de activitate al reclamantei( societate comercială angajată în relaţii comerciale cu alţi agenţi economici), blocarea conturilor blocarea conturilor acesteia ar duce, fără îndoială, la perturbarea gravă a funcţionării sale şi, eventual, la starea de insolvenţă. De altfel, neplata facturilor ca duce şi la pierderii credibilităţii faţă de un număr de importanţi parteneri comerciali, precum Metro, Real, Carrefour ori Kaufland cu care a stabilit relaţii importante.
Lipsa resurselor financiare de va repercuta şi asupra salariaţilor (circa 1000 de persoane).
În prezent societatea are în derulare un număr de 54 de contracte de credit şi de leasing, însumând un sold de 165.947.051 RON. Blocarea conturilor ar duce şi la imposibilitatea plăţii ratelor şi a dobânzilor aferente către bănci pentru o perioadă de timp.
Relevantă pentru buna credinţă a reclamantei este şi împrejurarea că aceasta, intrată în rândul marilor contribuabili din ianuarie 2010, a fost până acum un bun platnic, neavând restanţe la plata vreunei datorii fiscale.
Pentru motivele mai sus expuse, reclamanta a solicitat admiterea cererii cu consecinţa suspendării executării deciziei contestate până la pronunţarea instanţei de fond asupra validităţii respectivului act administrativ-fiscal. În drept, s-au invocat art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 actualizată, coroborat cu art. 2 lit. a), c), s), f) şi art. 7 din Legea nr. 554/2004 actualizată.
Prin sentinţa nr. 242/2012 din 21 mai 2012 Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC M. SA Brăila, şi, în consecinţă, a suspendat executarea deciziei nr. 071 din 25 aprilie 2012 emisă de A.N.A.F. - Autoritatea Naţională a Vămilor - Direcţia de Autorizări şi Tarif Vamal până la soluţionarea în fond a contestaţiei împotriva susmenţionatei decizii şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, „În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral, până la pronunţarea instanţei de fond”.
Sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, dacă există un caz bine justificat in sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 şi dacă există iminenţa producerii unei pagube, în sensul art. 2 alin. (1) lit. s) din acelaşi act normativ.
Astfel, analizând prima condiţie, instanţa de fond a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din lege, sunt cazuri bine justificate acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială in privinţa legalităţii actului administrativ.
În speţă, reclamanta a formulat contestaţie împotriva actului administrativ a cărui suspendare o solicită, apreciind că suplimentarea garanţiei aferente autorizaţiilor de antrepozit fiscal emise societăţii SC M. SA este netemeinică şi nelegală şi a achitat cauţiunea prevăzută de lege, aşa încât aceasta este îndreptăţită a beneficia de măsura suspendării executării.
Fără a antama fondul cauzei, instanţa a apreciat că nemulţumirea reclamantei faţă de concluziile actului de control, nemulţumire declinată în cadrul contestaţiei formulate în cauză, se încadrează într-un caz bine justificat în accepţiunea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, existând dubii faţă de legalitatea şi temeinicia sumei solicitate reclamantei cu titlu de garanţie actualizată, verificarea acestor susţineri fiind, însă, condiţionată de adâncirea cercetării materialului probator, în condiţiile în care din preambulul deciziei contestate nu rezultă temeiurile de fapt al măsurii contestate, respectiv cifra de afaceri la care s-a aplicat procentul legal pentru cuantificarea garanţiei.
Referitor la a doua condiţie cerută de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, respectiv iminenţa producerii unei pagube, instanţa reţine că din actele depuse la dosar (contracte de credit, contracte de vânzare-cumpărare şi contracte de prestări servicii, în care reclamanta are calitatea de vânzător, respectiv de beneficiar, contrate aflate în derulare) rezultă că reclamanta este în situaţia de a nu-şi putea onora obligaţiile, plata imediată a sumelor de bani stabilite de pârâtă fiind de natura a destabiliza funcţionarea societăţii.
Suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii, atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află sub un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizate.
În plus, instituţia juridică analizată trebuie să ofere contribuabilului o protecţie adecvată împotriva arbitrariului ceea ce realizează şi Legea nr. 554/2004, modificată.
Legiuitorul naţional a fost obligat să găsească criterii pertinente pentru suspendarea executării actelor administrative până la clarificarea exactă a gradului de conformare a acestora cu normele juridice aplicabile în speţă.
În acest sens sunt şi prevederile Recomandării nr. R (89)9 a Consiliului de Miniştri ai Consiliului Europei cu privire la protecţia juridică provizorie în materie administrativă, prin care se solicită autorităţii jurisdicţionale competente ca atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave, dificil de reparat, persoanele particulare cointeresate în această decizie să ia măsuri de protecţie provizorii corespunzătoare, în limitele competenţei sale şi fără ca astfel să influenţeze în vreun fel soluţia asupra fondului, cu atât mai mult atunci când există un argument juridic aferent valabil în raport cu elementele de legalitate ale actului administrativ contestat.
În aceste condiţii, Curtea de apel a constatat că atât din recomandarea nr. R (89)8 din 13 septembrie 1989 evocată, cât şi din cuprinsul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 rezultă fără echivoc că exerciţiul dreptului unei persoane, fizice sau juridice, de a obţine suspendarea provizorie a executării unui act administrativ, este condiţionat de îndeplinirea de către aceasta a două condiţii cumulative, respectiv condiţia existenţei unui caz bine justificat şi condiţia nevoii de a se preveni producerea unei pagube iminente, dificil sau imposibil de a mai fi reparată în viitor.
Suspendarea executării actelor administrative constituie, aşadar o situaţie de excepţie în cadrul căreia instanţa are numai posibilitatea să efectueze o cercetare a aparenţei dreptului întrucât în cadrul procedurii prevăzute de lege pentru suspendarea executării actului administrativ nu poate fi prejudiciat fondul litigiului.
Pe lângă aceste două condiţii, motivele suspendării trebuie să apară de la prima vedere ca fiind temeinice, astfel spus trebuie să creeze de la început o îndoială puternică asupra legalităţii actului contestat.
Motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în cuprinsul contestaţiei împotriva deciziei de actualizare a garanţiei aferentă autorizaţiilor de antrepozit fiscal, apar, la o primă analiză sumară, specifică unui astfel de litigiu, ca apte să conducă la reţinerea că în cauză ar exista un caz bine justificat.
Cea de-a doua condiţie, paguba iminentă este dată de prejudiciul material viitor, dar previzibil cu evidenţă, faţă de profilul de activitate al reclamantei şi faţă de contextul crizei economice actuale.
În speţă, iminenţa producerii pagubei, rezultă din chiar iminenţa executării actului administrativ contestat.
Prin urmare, având în vedere considerentele expuse, instanţa a considerat că suspendarea executării deciziei în discuţie este per ansamblu calea care prejudiciază cel mai puţin şi induce un echilibru între varietatea de interese divergente, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi că în consecinţă se impune suspendarea executării deciziei nr. 71 din 25 aprilie 2012 emisă de pârâtă până la soluţionarea în fond a contestaţiei îndreptate împotriva acesteia.
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâtă Autoritatea Naţională a Vămilor prin Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Galaţi a declarat recurs.
În motivarea recursului se arată că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă nelegală şi netemeinică, fără să ţină cont de apărările formulate.
Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ, pentru a se solicita suspendarea executării actului administrativ fiscal este necesară îndeplinirea a doua condiţii şi anume: existenţa unui caz bine justificat şi existenţa unor indicii temeinice că, prin nesuspendarea actului administrativ, s-ar produce o pagubă eminentă.
Cu toate acestea din cuprinsul acţiunii şi din probatoriul administrat în cauză nu rezultă îndeplinirea niciuneia dintre cele două condiţii impuse de lege.
În ceea ce priveşte existenta unui caz bine justificat, pârâta susţine că intimata-reclamantă, deşi a solicitat suspendarea executării deciziei de impunere, nu a făcut dovada ca această primă condiţie, prevăzută de lege, este îndeplinită.
Simplul fapt ca intimata-reclamantă a formulat contestaţia pe cale administrativă împotriva actului administrativ fiscal a cărui suspendare se solicită nu este de natură a confirma existenţa unui caz bine justificat.
Până la anularea de către o instanţa judecătorească, actul fiscal a cărei suspendare se solicită se bucura de prezumţia de legalitate. În caz contrar s-ar anticipa soluţia ce va fi dată pe fondul cauzei, ajungându-se propriu-zis la o prejudecare a fondului, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Suspendarea executării actelor administrative constituie, prin urmare, o situaţie de excepţie care intervine când legea o prevede, în limitele şi condiţiile expres reglementate.
În acest sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 2447 din 11 mai 2007 în care s-a reţinut că „susţinerile elaborate ale reclamantei în sensul existenţei cazului bine justificat nu poate fi constatat întrucât nu s-a demonstrat existenţa unor motive temeinice care se pună la îndoială legalitatea actului administrativ”.
Totodată, prin Decizia nr. 257 din 27 octombrie 2006 Curtea Constituţionala a reţinut că „suspendarea actelor administrative reprezintă totodată o situaţie de excepţie întrucât acestea se bucură de prezumţia de legalitate”.
Împrejurări vădite, de fapt şi/ sau de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasa cu privire la legalitatea unui act administrativ (act administrativ-fiscal) au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind:
- emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competentelor;
- actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale;
- nemotivarea actului administrativ;
- modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reţinute ca obligaţii bugetare);
- anularea parţială a actului administrativ-fiscal de către autoritatea ierarhic superioară.
Instanţa de fond nu a motivat hotărârea şi nu a indicat nici un aspect de vădită nelegalitate a actului administrativ fiscal.
Având în vedere că din cele de mai sus rezultă că nu există niciun temei pentru a aprecia actul administrativ întocmit de autoritatea vamală, ca fiind nelegal, în speţă, în ceea ce priveşte cazul bine justificat, această condiţie nu a fost îndeplinită de către intimata-reclamantă.
În ceea ce priveşte condiţia existentei unor premize care să conducă la formarea convingerii instanţei cu privire la producerea unei pagube iminente, intimata - reclamantă nu a făcut dovada producerii unui prejudiciu material viitor şi previzibil.
Paguba iminentă este definită de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 drept prejudiciu material viitor, dar previzibil cu evidenţă sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionarii unei autorităţi publice ori a unui serviciu public.
Suspendarea executării este însă o măsură de excepţie, care se justifică numai dacă actul administrativ conţine dispoziţii a căror îndeplinire ar produce reclamantei un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anularii actului, condiţie care nu a fost îndeplinită în cauză.
Astfel, executarea unui act administrativ nu poate fi considerată prin ea însăşi producătoare a unei pagube iminente, întrucât nu rezultă din probele administrate această vătămare este ireparabilă pentru reclamanţi.
Iminenţa producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată. Îndeplinirea condiţiei referitoare la paguba iminentă presupune administrarea de dovezi care să probeze iminenţa producerii pagubei invocate, sub acest aspect fiind lipsite de relevanţă simplele afirmaţii făcute ca atare în acţiunea formulată.
În speţă, în ceea ce priveşte paguba iminentă, această condiţie nu a fost şi nu este îndeplinită de către intimata-reclamantă.
Astfel, argumentele aduse în susţinerea cererii de suspendare a ordinului nu sunt de natură să facă dovada îndeplinirii cumulative a celor două condiţii prevăzute de lege, acestea neputând fi reţinute în soluţionarea favorabilă a cauzei.
Cele două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1), prin tonul lor restrictiv-imperativ, denotă caracterul de excepţie al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând aşadar dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, care să fie de natură a argumenta existenţa unui caz bine justificat şi a iminenţei producerii pagubei.
Pentru a se putea dispune măsura suspendării actului administrativ nu este suficientă simpla afirmaţie a persoanei presupus vătămate în sensul că ar fi îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în lipsa mijloacelor de probă din care să rezulte temeinicia susţinerilor cu privire la existenţa unui caz bine justificat şi la prevenirea producerii unei pagube iminente.
Din moment ce nu au fost îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege pentru a fi dispusă suspendarea, în mod eronat instanţa de fond a pronunţat o soluţie de admitere a cererii de suspendare.
Susţinerile intimatei-reclamante cu privire la nelegalitatea actului administrativ sunt nefondate din următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 71 din 25 aprilie 2012 emisă de Direcţia de Autorizări şi Tarif Vamal s-a stabilit cuantumul garanţiei actualizată, pentru intimata-reclamantă ce este antrepozitar autorizat, la valoarea de 2.016.567 euro.
Datele care au stat la baza stabilirii acestui cuantum sunt cele disponibile în aplicaţia informatică EMCS -RO de control al mişcărilor ce produse accizabile în regim suspensiv de accize şi cele care rezultă din adresa Direcţiei Judeţene pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Brăila, înregistrată la Autoritatea Naţională a Vămilor sub nr. 942 din 05 ianuarie 2011 prin care s-au transmis declaraţiile privind capacitatea de producţie în antrepozitele fiscale deţinute de intimata-reclamantă aşa cum de altfel se menţionează în preambulul Deciziei nr. 71 din 25 aprilie 2012.
Intimatei-reclamante îi revenea obligaţia, conform punctului 108 alin. (1)9 aferent Titlului VII „Accize şi alte taxe speciale” din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004 cu modificările şi completările ulterioare, în vederea actualizării nivelului garanţiei, să depună la autoritatea vamală teritorială, până la data de 15 ianuarie 2012 inclusiv o declaraţiile privind informaţiile necesare analizei potrivit prevederilor alin. (14)-(18), dar intimata-reclamantă nu şi-a îndeplinit aceasta obligaţie.
La stabilirea nivelului garanţiei actualizate se au în vedre mai multe elemente, nu doar „valoarea accizelor înregistrate şi plătite în anul anterior”, aşa cum susţine intimata - reclamantă.
În ceea ce priveşte afirmaţia conform căreia „la începutul anului, antrepozitarul autorizat a actualizat nivelul garanţiei (.)” nu este fondată deoarece:
- la începutul anului, respectiv până la 15 ianuarie 2012, inclusiv, intimata-reclamantă, în calitate de antrepozitar autorizat trebuia să depună la autoritatea vamală teritorială informaţiile prevăzute la pct. 108 alin. (1)9 aferent Titlului VII „Accize şi alte taxe speciale” din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în vederea actualizării garanţiei, iar intimata - reclamantă nu s-a conformat acestor prevederi;
- conform pct. 108 alin. (2) din acelaşi act normativ, cuantumul garanţiei stabilite prin actualizare se va comunica antrepozitarului autorizat prin decizie emisă de autoritatea vamală teritorială, care va face parte din autorizaţia de antrepozit fiscal;
- pentru a proceda la actualizarea unei garanţii constituite, intimata-reclamantă trebuia să deţină o decizie emisă de Direcţia Autorizări şi Tarif Vamal în acest sens, dar intimata-reclamantă nu a deţinut o astfel de decizie.
Aşadar susţinerea cu privire la „valoarea garanţiei constituite este de 1.075.025,62 RON, adică 250.006,2 euro, nivel atins în data de 29 februarie 2012 printr-o majorare adusă la cunoştinţa Autorităţii Naţionale a Vămilor” nu este de natură să evidenţieze conformarea cu prevederile legale în ceea ce priveşte actualizarea garanţiei, atât timp cât Direcţia de Autorizări şi Tarif Vamal nu a comunicat intimatei-reclamante, printr-o decizie cuantumul garanţiei actualizate.
Recurenta a depus motive suplimentare de recurs criticând hotărârea primei instanţe sub aspectul obligării în mod greşit la plata cheltuielilor de judecată.
Conform art. 275 C. proc. civ., „Partea care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată”.
Mai mult decât atât, art. 276 C. proc. civ. prevede: „Când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor”.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă prin aceasta trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli.
Pârâta mai susţine că nici aspectele privind reaua credinţă, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reţinute în sarcina pârâtei pentru a fi obligată la cheltuieli de judecată.
Recursul este nefondat.
Este de principiu că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, prezumţie care, la rândul său se bazează pe prezumţia de autenticitate şi de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea. Pentru aceasta, suspendarea executării unui act administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situaţii de excepţie, cu observarea strictă a îndeplinirii exigenţelor legale, astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Prezumţia de legalitate a unui act administrativ şi caracterul de excepţie a suspendării judiciare a unor astfel de acte nu împiedică judecătorul de contencios administrativ, de a dispune o astfel de măsură, în situaţia în care exigenţele legale ale suspendării actului sunt satisfăcute, tocmai pentru a da efectivitate prevederilor legale care reglementează suspendarea.
Înalta Curte constată că în art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt fixate condiţiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei condiţii cumulative: a) condiţia declanşării procedurii administrative prealabile, b) condiţia cazului bine justificat şi c) condiţia prevenirii unei pagube iminente.
Art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 are următorul conţinut: „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. în cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate.”
În ceea ce priveşte condiţia cazului bine justificat, Înalta Curte observă că, această exigenţă legală trebuie interpretată în sensul descris în art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin cazuri bine justificate se precizează în textul legal mai sus menţionat, se înţeleg „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ”.
Referitor la condiţia iminenţei producerii unei pagube, de asemenea, Legea contenciosului administrativ conţine o definiţie a acestei exigenţe legale. În termenii art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, prin pagubă iminentă se înţelege „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public".
În recursul său Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Galaţi, formulat în numele şi pentru Autoritatea Naţională a Vămilor, susţine că aceste două condiţii prevăzute în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, nu sunt îndeplinite.
În ceea ce priveşte condiţia cazului bine justificat, Înalta Curte constată că judecătorul fondului nu a considerat-o ca fiind îndeplinită ca urmare a faptului că intimata-reclamantă a formulat contestaţie în procedura administrativă, astfel cum se susţine în recurs. În realitate, judecătorul fondului, în mod corect, a reţinut că în speţă au fost învederate suficiente elemente de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ. În concret, reclamanta a furnizat un argument juridic aparent valabil în contestarea legalităţii deciziei nr. 71 din 25 aprilie 2012, arătând că, în raport de prevederile pct. 108 alin. (8)1 lit. l) din Normele de aplicare a Codului fiscal, nivelul garanţiei trebuia să fie de 250.000 euro deoarece procentul de 6% din valoarea accizelor înregistrate şi plătite în anul anterior, echivalentul sumei de 3.489.571,16 euro reprezentând 209.374,2 euro, mai puţin aşadar decât pragul mai sus amintit. În plus, a mai arătat reclamanta, societatea a actualizat nivelul garanţiei având în vedere schimbările intervenite în volumul afacerii, în activitatea antrepozitarului autorizat, aşa cum se prevede în pct. 108 alin. (1)4 din aceleaşi norme.
Înalta Curte observă că aplicarea corectă a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu trebuie să conducă la o examinare pe fond a legalităţii actului a cărui suspendare se solicită, analiza trebuind să se limiteze la o simplă „pipăire a fondului”, aşa cum a procedat şi prima instanţă. La nivelul analizei pe care judecătorul cauzei o face în baza art. 14, prin raportare la art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, este suficientă observarea existenţei unor elemente de fapt sau/şi de drept care să creeze o îndoială în privinţa legalităţii actului infralegislativ contestat, pentru a se lua măsura suspendării judiciare a acestuia, or, în acest mod a procedat şi prima instanţă când a examinat îndeplinirea cerinţei cazului bine justificat.
În ceea ce priveşte condiţia iminenţei producerii unei pagube, prima instanţă a motivat corect îndeplinirea cerinţei legale amintite, astfel cum a fost definită în art. 2 lit. ş) din Legea contenciosului administrativ.
Pericolul blocării conturilor reclamantei, în condiţiile în care la data solicitării suspendării erau în derulare 54 de contracte de credit şi de leasing, riscul, în această situaţie a încetării activităţii demonstrează cu evidenţă iminenţa unui prejudiciu material grav în sensul art. 2 lit. ş) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum s-a reţinut, de altfel, şi în hotărârea primei instanţe.
Nici criticile privitoare la acordarea cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantei, în primă instanţă, nu pot fi reţinute. Prima instanţă a admis acţiunea reclamantei, astfel încât în condiţiile în care Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Autoritatea Naţională a Vămilor - Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Galaţi a pierdut procesul, pârâta „a căzut în pretenţii” în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., prin urmare, în mod corect, aceasta din urmă a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată.
În plus, instanţa de fond, prin sentinţa civilă nr. 647 din 18 decembrie 2012, a admis acţiunea principală formulată de reclamant, în consecinţă, a anulat actul a cărui suspendare s-a solicitat în prezenta cauză, în speţă fiind incidente prevederile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.
În textul legal precitat se prevede că: „În ipoteza admiterii acţiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în condiţiile art. 14 se prelungeşte de drept la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. (1)”.
Având ca reper acest text de lege şi observând că decizia nr. 71 din 25 aprilie 2012 emisă de pârâtă a fost anulată de judecătorul fondului, urmează ca suspendarea în prezenta cauză să opereze până la soluţionarea irevocabilă a dosarului de fond, prin efectul legii, astfel că şi din acest punct de vedere se impune respingerea recursului pârâtei pentru a asigura efectivitatea prevederilor art. 15 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul pârâtei, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Galaţi, în numele şi pentru Autoritatea Naţională a Vămilor, împotriva Sentinţei nr. 242/2012 din 21 mai 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 488/2013. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 401/2013. Contencios. Suspendare executare act... → |
|---|
