ICCJ. Decizia nr. 407/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 407/2013
Dosar nr. 5326/2/2011
Şedinţa publică de la 29 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 722 din 3 februarie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea principală formulată de reclamanta P.V.S.D., în contradictoriu cu pârâta U.S.H. şi a respins cererea de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, faptul că reclamanta a absolvit cursurile Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică Bucureşti din cadrul U.S.H., învăţământ la distanţă, promoţia 2009, iar contractul de studii pentru anii II-V semnat între reclamantă şi U.S.H. este datat 12 septembrie 2007, deci i se aplică textele legale în vigoare la acel moment, cu privire la formele de învăţământ ce puteau fi oferite legal, respectiv H.G. nr. 676 din 28 iunie 2007 privind domeniile de studii universitare de licenţă, structurile instituţiilor de învăţământ superior şi specializările organizate de acestea.
A mai reţinut instanţa de fond că activitatea didactică se poate organiza în următoarele forme: de zi, seral, cu frecvenţă redusă şi la distanţă şi că formele de învăţământ seral, cu frecvenţă redusă şi la distanţă pot fi organizate de instituţiile de învăţământ superior care au cursuri de zi, conform art. 60 alin. (1) din Legea nr. 84/1995 în vigoare la data de semnare a contractelor de studii.
S-a mai reţinut în considerentele hotărârii atacate că orice persoană juridică, publică sau privată, interesată în furnizarea de educaţie, se supune procesului de evaluare şi acreditare, în condiţiile legii, că pentru furnizorii de educaţie de învăţământ superior acreditarea instituţiilor se face prin lege, promovată de Guvern, la iniţiativa Ministerului Educaţiei şi Cercetării, pe baza avizului A.R.A.C.I.S., conform art. 31 lit. g) din O.U.G. nr. 75/2005, însă în cauză nu a existat cererea furnizorului de educaţie U.S.H. pentru programul învăţământ la distanţă şi nu există avizul A.R.A.C.I.S. cu privire la această forma de învăţământ.
Curtea a apreciat că nu poate fi obligată U.S.H. la emiterea diplomei pentru un program neacreditat din punct de vedere al calităţii, în condiţiile legale menţionate mai sus şi că revine U.S.H. o culpă contractuală pentru că a promis eliberarea unei diplome pentru o specializare pentru care nu era acreditată, dar acest aspect ţine de o eventuală răspundere contractuală.
Văzând dispoziţiile legale de mai sus, Curtea a constatat că nu există motive pentru admiterea cererilor.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta P.V.S.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului declarat se arată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, lipsită de orice temei legal, deoarece s-a preocupat, neinvestită şi respectiv vădit nejustificat, de a face cercetări şi aprecieri numai cu privire la acreditarea neacreditarea formei de învăţământ parcursă în speţă, în loc să dea eficienţă actului juridic depus în dovedirea titlului de licenţiat în drept al reclamantei, ignorând dreptul acesteia de a obţine diploma finală de studii, atestat printr-un înscris oficial în fiinţă şi neanulat de către nici o instanţă de judecată, respectiv prin Adeverinţa nr. 4266 din 09 iulie 2009, act ce a produs şi produce în continuare efecte juridice.
Arată recurenta că instanţa de fond a efectuat nejustificat cercetări şi aprecieri ce nu se circumscriu obiectului acţiunii, a încălcat vădit prezumţiile de legalitate, autenticitate şi de veridicitate de care se bucură adeverinţa de studii în fiinţă şi neanulată de către nici o instanţă de judecată.
Mai arată recurenta că soluţia instanţei de fond îi încalcă dreptul legal de a obţine Diplomă de Licenţă în urma promovării examenului susţinut în sesiunea iulie 2009 la Facultatea de Drept şi Administraţie Publică Bucureşti din cadrul U.S.H., respectiv i se aduce atingere dreptului legal dobândit în urma promovării examenului de Licenţă şi totodată, aduce atingere dreptului său la un proces echitabil garantat, atât prin Constituţie, cât şi de art. 6 din C.E.D.O.
Apreciază recurenta că admiterea cererii de chemare în garanţie formulată de către pârâta U.S.H. ar conduce la obţinerea tipizatului necesar eliberării în favoarea acesteia a actului de studii în litigiu, precum şi faptul că, dacă instanţa de fond ar fi coroborat, aşa cum ar fi fost firesc să se procedeze, acţiunea reclamantei cu cererea de chemare în garanţie formulată de către pârâta U.S.H., ar fi avut toate elementele necesare la dispoziţie în vederea soluţionării echitabile şi juste a procesului de faţă.
Se mai arată în motivele de recurs formulate că obiectul acţiunii în cauză nu priveşte anularea, sau nulitatea, nici a adeverinţei de licenţă în litigiu, nici a examenului susţinut de reclamantă în sesiunea din iulie 2009, ca instanţa de fond să poată extinde cercetările şi aprecierile cu privire la acreditarea/neacreditarea formei de învăţământ parcurse, iar considerentele avute în vedere de judecătorul fondului nu se circumscriu în mod vădit obiectului acţiunii, conducând la pronunţarea unei hotărâri netemeinice şi nelegale.
Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul de a admite acţiunea principală, împreună cu cererea de chemare în garanţie formulată de către pârâta USH, aşa cum au fost ele formulate.
Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituţii de învăţământ superior la eliberarea unor diplome de licenţă şi a altor acte de studii reclamantei, care este absolventă a Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică Bucureşti, din cadrul U.S.H., promoţia 2009, forma de învăţământ „la distanţă”.
În alt registru de idei, nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiţie persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
Or, în speţa de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată U.S.H. din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
Pe de altă parte, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era în vigoare la data finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă, nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifestă prin relaţie directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei, care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
În cauza de faţă, U.S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, U.S.H. din Bucureşti este o persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, ce funcţionează doar ca parte a unui sistem naţional de învăţământ, care nu poate fi asimilată unei autorităţi administrative autonome sau unui organ central al administraţiei publice.
Prin urmare, pârâta aflată în discuţie este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, U.S.H. nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, nici un act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
În cauza de faţă, o asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În prezentul conflict negativ de competenţă sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care menţionează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Prin urmare, specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, articolul aflat în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de faţă este aplicabil primul criteriu enunţat anterior. În plus, trebuie subliniat faptul că tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu de contencios administrativ, faţă de împrejurarea că U.S.H. din Bucureşti este o autoritate publică locală. De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ.
În cauză, fiind vorba de un litigiu având ca obiect obligarea pârâtei autoritate publică locală la emiterea unui act administrativ, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa materială a instanţei de contencios administrativ revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti, competent şi din punct de vedere teritorial potrivit art. 10 alin. (3) din aceeaşi lege.
Soluţionând cauza de faţă fără a-şi verifica competenţa în raport cu obiectul acţiunii şi cu dispoziţiile legale citate mai sus, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre casabilă în condiţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În consecinţă, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6) şi art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, care va avea în vedere şi motivele de recurs invocate de reclamantă, ce privesc fondul pricinii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de P.V.S.D. împotriva sentinţei civile nr. 722 din 03 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3590/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 415/2013. Contencios → |
|---|
