ICCJ. Decizia nr. 408/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs

Decizii ICCJ 2013 (Contencios administrativ)

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 408/2013

Dosar nr. 1425/46/2011

Ședința publică din 29 ianarie 2013

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea formulată, reclamanta R.R. a chemat în judecată pe pârâtele A.N.R.P. şi C.C.S.D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, acestea să fie obligate la emiterea unei decizii reprezentând titlu de despăgubire, pentru suma de 202.782 lei, indexată cu indicii de inflaţie şi dobânda legală, începând cu anul 2007, când Dosarul a fost înregistrat la C.C.S.D. sub nr. 4149/FFC/2007, pentru imobilul teren în suprafaţă de 0,60, situat în intravilanul comunei Răbăgeni, judeţul Bihor, imposibil de restituit în natură.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că cererea sa, formulată în baza Legii nr. 247/2005, a fost înregistrată la Primăria comunei Răbăgeni la 14 septembrie 2005 şi a fost validată de Comisia Judeţeană Bihor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor prin Hotărârea din 20 septembrie 2006, cu suprafaţa de 0,60 ha, pe anexa 23, poziţia 1, că dosarul, împreună cu toată documentaţia de despăgubire, a fost înaintat Instituţiei Prefectului Bihor cu adresa din 29 noiembrie 2006, iar această instituţie a înaintat Dosarul A.N.R.P. Bucureşti la data de 15 februarie 2007, unde a primit nr. 4149/FFCC/2007.

A mai arătat reclamanta că pentru evaluarea despăgubirilor C.C.S.D. a agreat pe SC I.C. SRL din Timişoara, iar în urma evaluării s-a stabilit suma de 153.600 lei, raportul de evaluare fiind analizat de comisia centrală în cursul anului 2009, ocazie cu care s-a constatat că la întocmirea acestuia nu s-au respectat Standardele Internaţionale de Evaluare, drept consecinţă, raportul a fost restituit în vederea rectificării; societatea de evaluare a întocmit un nou raport de evaluare, înregistrat la 15 aprilie 2011, care a fost înaintat Comisiei Centrale.

Reclamanta a arătat că, la data de 19 august 2011, a formulat o cerere de urgentare a emiterii titlului de despăgubire, primită de pârâte la data de 23 august 2011, la care, până la data formulării acţiunii, nu s-a primit niciun răspuns, fiind astfel în prezenţa unui refuz de soluţionare a cererii, în sensul art. 2 alin. (1) lit. (h) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

La termenul din 14 decembrie 2011, pârâta A.N.R.P. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, arătând în esenţă că reclamanta a solicitat emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru suma totală de 202.782 lei, indexată cu indicii de inflaţie şi dobânda legală, iar decizia de acordare a despăgubirilor se emite de către C.C.S.D. în urma parcurgerii procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, A.N.R.P. asigurând doar Secretariatul C.C.S.D. şi neavând competenţe în emiterea titlului de despăgubire.

La data de 12 decembrie 2011, pârâta C.C.S.D. a depus întâmpinare, susţinând că decizia de acordare a despăgubirilor se emite numai în urma parcurgerii procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.

La termenul din 21 decembrie 2011, reclamanta a formulat răspuns la întâmpinări, solicitând respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.R.P. şi, pe fond, admiterea acţiunii.

Prin Sentinţa nr. 495/F-CONT din 21 decembrie 2011 Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, a dispus următoarele:

- a a dmis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.R.P. şi a respins acţiunea faţă de aceasta, ca introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă,

- a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta R.R., în contradictoriu cu pârâtele A.N.R.P. şi C.C.S.D.,

- a obligat pârâta C.C.S.D. la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, conform Hotărârii nr. 4086V din 20 septembrie 2006, pentru reclamantă, potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2006.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.N.R.P., invocată de către aceasta prin întâmpinare, este întemeiată, având în vedere că p rin cererea introductivă, în limitele căreia instanţa este ţinută să se pronunţe, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ., reclamanta a solicitat emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru suma totală de 202.782 lei, indexată cu indicii de inflaţie şi dobânda legală, începând cu anul 2007, că pretenţiile reclamantei îşi au temeiul în dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, act normativ prin care s-a reglementat modalitatea obţinerii de despăgubiri de către anumite categorii de persoane îndreptăţite la reconstituirea dreptului de proprietate, că decizia de acordare a despăgubirilor se emite de către C.C.S.D. în urma parcurgerii procedurii administrative prevăzute de acest act normativ, procedură în care A.N.R.P. asigură doar Secretariatul C.C.S.D., neavând competenţe în emiterea titlului de despăgubire.

Pentru aceste motive, instanţa a respins acţiunea faţă de A.N.R.P. ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pe fondul cauzei, Curtea a constatat că acţiunea formulată de către reclamantă este întemeiată în parte, anume în privinţa petitului privind emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, formulat în contradictoriu cu C.C.S.D., reţinând următoarele:

- Reclamanta a formulat cerere de restituire, în baza Legii nr. 247/2005, înregistrată la Primăria comunei Răbăgeni la 14 septembrie 2005 şi a fost validată de Comisia Judeţeană Bihor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor prin Hotărârea din 20 septembrie 2006, cu suprafaţa de 0,60 ha, pe anexa 23, poziţia 1.

- După cum rezultă din adresa Primăriei Comunei Răbăgani din 15 iunie 2007, dosarul, împreună cu toată documentaţia de despăgubire, a fost înaintat Instituţiei Prefectului Bihor cu adresa din 29 noiembrie 2006.

- Dosarul a fost transmis unei societăţi de evaluare desemnată în mod aleatoriu în vederea întocmirii raportului de evaluare, respectiv către SC C. SA, care a întocmit raportul de evaluare, acesta fiind transmis atât A.N.R.P., cât şi reclamantei.

- În urma analizării raportului de evaluare s-a constatat că acesta nu a fost întocmit în conformitate cu Standardele Internaţionale de Evaluare, motiv pentru care în data de 8 decembrie 2009 a fost returnat aceleiaşi societăţi de evaluare, care însă nu a transmis raportul de evaluare rectificat de către SC C. SA până la data următoarei şedinţe a C.C.S.D. şi, în consecinţă, s-a dispus repartizarea dosarului reclamantei unei alte societăţi de evaluare în vederea întocmirii raportului de evaluare, respectiv către SC I.C. SRL, care, la data de 02 mai 2011, a transmis A.N.R.P. raportul de evaluare, acesta fiind înregistrat cu nr. 22968/R/2011.

- La data de 19 august 2011, reclamanta s-a adresat pârâtelor cu o cerere prin care a solicitat urgentarea emiterii titlului de despăgubire, primită de pârâte la data de 23 august 2011, cerere la care, până la data pronunţării hotărârii, acestea nu au răspuns.

Instanţa de fond a apreciat că, deşi Legea nr. 247/2005 nu impune un termen de soluţionare a dosarelor privind acordarea despăgubirilor, aceasta nu înseamnă că autoritatea publică în domeniu este îndreptăţită să îşi aloce cât timp apreciază singură că este necesar pentru a parcurge toate fazele procesului administrativ de acordare a despăgubirilor şi că o durată de peste 5 ani, cât a trecut de la hotărârea de validare emisă pe numele reclamantei şi până la data pronunţării hotărârii nu constituie un termen rezonabil de soluţionare a dosarului, indiferent care ar fi fost dificultăţile întâmpinate în etapa evaluării terenului reclamantei, invocate de către pârâtă prin întâmpinare.

Pentru motivele expuse, în baza art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 – care se aplică, pentru identitate de raţiune juridică, şi în cazul în care se pretinde că C.C.S.D. refuză nejustificat să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire - rap. la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Curtea a admis în parte cererea reclamantei, în sensul că a dispus obligarea C.C.S.D. să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire, potrivit Hotărârii din 20 septembrie 2006, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2006.

În ceea ce priveşte suma pentru care urma a se emite titlul de despăgubire, Curtea a constatat că aceasta se raportează la dispoziţiile art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit căruia: „ În baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda (…) la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.”şi că valoarea de piaţă estimată prin raportul de evaluare întocmit la nivelul anului 2011 este de 202.782 lei, iar în ceea ce priveşte solicitarea de acordare a dobânzii legale şi de actualizare a sumei cu rata inflaţiei, începând cu anul 2007, Curtea a apreciat că aceasta nu poate fi primită, de vreme ce reclamanta nu avea o creanţă certă, lichidă şi exigibilă la momentul anului 2007, nefiind în posesia titlului de despăgubire, aceasta tinzând la obţinerea unui titlu al creanţei sale tocmai pe calea prezentei acţiuni.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs C.C.S.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului declarat se arată că reclamanta a solicitat obligarea C.C.S.D. la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pe calea unei acţiuni în contencios administrativ, invocând practic refuzul nejustificat al instituţiei pârâte în soluţionarea dosarului acesteia, că în conformitate cu prevederile art. 1, coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. I) din Legea nr. 554/2004, prin refuz nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane, iar în speţa de faţă nu există o astfel de exprimare explicită, având în vedere situaţia de fapt cu privire la dosarul de acordare a despăgubirilor întocmit în favoarea reclamantei.

Recurenta arată că, în speţă, Comisia Judeţeană Argeş pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a transmis la A.N.R.P. - Secretariatul C.C.S.D. dosarul de acordare a despăgubirilor în favoarea reclamantei, fiind înregistrat cu nr. 4149/FFCC/2007 şi că, după înregistrarea dosarului reclamantei, s-a procedat la analizarea acestuia, fiind admis din punct de vedere al legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a terenului revendicat, astfel că dosarul a fost transmis unei societăţi de evaluare desemnată în mod aleatoriu în vederea întocmirii raportului de evaluare.

Se mai arată că în urma analizării raportului de evaluare s-a constatat că acesta nu a fost întocmit în conformitate cu Standardele Internaţionale de Evaluare, motiv pentru care a fost returnat aceleaşi societăţi de evaluare, cu observaţiile corespunzătoare şi, având în vedere că raportul de evaluare rectificat de către SC C. SA nu a fost transmis instituţiei pârâte până la data următoarei şedinţe a C.C.S.D., aceasta a dispus repartizarea dosarului reclamantei unei alte societăţi de evaluare în vederea întocmirii raportului de evaluare, respectiv către SC I.C. SRL, care a transmis raportul întocmit instituţiei pârâte, acesta fiind înregistrat în anul 2011.

Recurenta mai arată că, având în vedere că în dosarul legal întocmit a fost parcursă şi ultima etapă premergătoare emiterii deciziei, în următoarea şedinţă a C.C.S.D. se va hotărî fie în sensul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie în sensul trimiterii dosarului spre reevaluare, dacă va fi cazul, precizând că procedura de acordare a despăgubirilor poate diferi de la caz la caz, în funcţie de situaţia concretă a fiecărui imobil solicitat sau a fiecărui solicitant, astfel că nu poate fi vorba despre refuzul C.C.S.D. de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire în dosarul reclamantei.

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304¹ C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele art. 304 sau art. 304¹ C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, prima instanţă reţinând în mod corect situaţia de fapt, având în vedere materialul probator administrat în cauză şi realizând o încadrare juridică adecvată.

După cum se constată din înscrisurile care există la dosarul cauzei, în favoarea intimatei-reclamante a fost emisă Hotărârea din 20 septembrie 2006 de către Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Bihor, prin care i-a fost recunoscută calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea prin echivalent a suprafeţei de 0,60 ha teren agricol.

Dosarul privind acordarea despăgubirilor a fost înaintat prin intermediul Instituţiei Prefectului Bihor către Secretariatul Comisiei Centrale la data de 15 februarie 2007.

Admiţând în parte acţiunea formulată de intimata-reclamantă, instanţa de fond a reţinut, în mod corect, că intervalul de timp de peste 5 ani de la data emiterii hotărârii de validare nu poate fi considerat un termen rezonabil de soluţionare a dosarului, indiferent care ar fi fost dificultăţile întâmpinate în etapa evaluării terenului reclamantei, invocate de pârâtă.

Soluţia instanţei de fond este corectă, fiind nefondată critica ce vizează faptul că prima instanţă a reţinut în mod greşit existenţa refuzului C.C.S.D. de a soluţiona dosarul reclamantei.

Este adevărat că potrivit Titlului VIII, Capitolul V – Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, art. 16 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare, „(5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. (6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire”.

Este adevărat că Titlul VII – Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, nu prevede nici un termen limită pentru soluţionarea dosarelor privind emiterea titlurilor de despăgubire, termen care nu se regăseşte nici în Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, precum nici în Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de C.C.S.D., dar această situaţie nu poate constitui un argument pentru ca durata de soluţionare să fie lăsată la voia autorităţii competente.

Interpretând aceste dispoziţii, Înalta Curte în jurisprudenţa sa în materie a considerat că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/ 2004 nu poate fi aplicat în procedura Titlului VII, deoarece emiterea deciziei este rezultatul unui proces ce însumează mai multe etape, inclusiv efectuarea unei expertize de specialitate, ceea ce implică, în mod firesc, depăşirea unei perioade scurte de timp, de 30 zile.

Jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi urmată şi în prezenta cauză, a arătat necesitatea parcurgerii procedurii administrative şi a emiterii actului administrativ în cadrul unui termen rezonabil, în conformitate cu prevederile art. 6 din C.E.D.O., termen ce va fi apreciat de la caz la caz.

În temeiul art. 16 alin. (4) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, recurenta are obligaţia să analizeze dosarele numai în privinţa legalităţii cererii de restituire în natură şi nu să reanalizeze şi să reaprecieze legalitatea deciziei de acordare de despăgubiri sau să solicite acte noi cu privire la modalitatea de preluare a imobilului de către stat, etc.

Din actele dosarului rezultă că intimata a fost învestită în vederea emiterii deciziei iniţial la data de 15 februarie 2007.

Validarea raportului de evaluare şi ulterior emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri, ca atribuţii ce-i incumbau autorităţii pârâte în cadrul procedurii administrative prealabile, nu au fost îndeplinite nici în momentul pronunţării instanţei de fond şi nici până în momentul pronunţării deciziei de recurs.

Este binecunoscut în doctrină şi practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra şi nu poate justifica legal întârzierea în emiterea unui act administrativ pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil.

Decizia nr. 2815/2008 emisă de recurentă are caracter intern şi nu poate înfrânge principiul sus-menţionat al termenului rezonabil de soluţionare a cererilor persoanelor îndreptăţite.

În speţă, faţă de situaţia de fapt expusă anterior, instanţa de recurs apreciază că atitudinea autorităţii pârâte nu respectă noţiunea de termen rezonabil, astfel cum aceasta rezultă din interpretarea art. 6 din C.E.D.O.

Este de altfel cunoscut că la calcularea termenului rezonabil este luată în considerare toată perioada în care contestaţia unei persoane se află în faţa unei autorităţi administrative, aceasta neavând, în principiu, dreptul la un proces jurisdicţional, fiindu-i suspendat în această perioadă dreptul de acces la instanţă.

Având în vedere că intimata-reclamantă a demarat procedura prevăzută de legile în materia restituirii bunurilor, în anul 2001, de importanţa cauzei pentru aceasta, dar şi atitudinea de tergiversare manifestată de autorităţile administrative competente, rezultă că instanţa de fond a apreciat în mod întemeiat existenţa refuzului nejustificat în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.

Această interpretare se impune şi în raport de faptul că unul dintre principiile care trebuie să guverneze activitatea organelor administraţiei publice, este principiul operativităţii, care obligă orice structură administrativă ca, în scopul realizării interesului general, dar şi a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor particulare, să acţioneze în mod prompt, eficace şi eficient.

În acest sens, trebuie menţionată şi Recomandarea privind buna administrare, prin care Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări, ca administraţiile publice să acţioneze şi să-şi execute obligaţiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei şi cu interesele care există în cauza respectivă.

Într-adevăr, ca urmare a aderării României la U.E. şi intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată din T.V.E., recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a U.E. din 7 decembrie 2000, cetăţenii români sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept fundamental, în raport cu statutul lor de cetăţeni europeni.

Astfel, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparţial, corect şi într-un termen rezonabil.

Or, având în vedere dispoziţiile art. 20 din Constituţie, prevederile legale interne, atât cele cuprinse în legislaţia primară – Legea nr. 247/2005, în cazul de faţă, cât şi în reglementările secundare – H.G. nr. 1095/2005 şi Decizia nr. 2815/2008, în cazul de faţă, referitoare la procedura de soluţionare a cererilor care au ca scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului Român, nu pot fi nici interpretate şi nici aplicate cu ignorarea dreptului la o bună administrare şi cu încălcarea termenului rezonabil de soluţionare a cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare.

Pe de altă parte, trebuie menţionat şi faptul că, în jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a statuat că termenul rezonabil, ca garanţie a unui proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., este pe deplin aplicabil şi în cadrul procedurilor administrative reglementate pentru soluţionarea oricăror cereri de către organele administraţiei publice centrale sau locale.

Deci, în concluzie, instanţa de fond a apreciat în mod întemeiat că autorităţile administrative competente, în lipsa unui termen legal, erau obligate să acţioneze într-un termen rezonabil pentru soluţionarea cererii intimatei-reclamante.

De asemenea, în raport cu data declanşării procedurii administrative – anul 2001 şi cu data înregistrării dosarului la C.C.S.D., precum şi în raport cu importanţa cauzei pentru intimata-reclamantă, dar şi cu atitudinea de tergiversare manifestată de autorităţile administrative competente, rezultă că instanţa de fond a apreciat în mod întemeiat încălcarea termenului rezonabil de către autorităţile respective, ceea ce reprezintă un refuz nejustificat în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit ca atitudinea de a nu soluţiona cererea unei persoane, manifestată cu exces de putere.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeaşi lege, prin exces de putere se înţelege exercitarea de către autorităţile publice a dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor competenţei legale sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Or, în cauză, aşa cum s-a argumentat mai sus, autorităţile administrative competente sesizate cu soluţionarea cererii formulate de intimata-reclamantă, şi-au exercitat dreptul de apreciere cu privire la intervalul de timp în care erau datoare să rezolve cererea în litigiu cu încălcarea termenului rezonabil, ca element al dreptului fundamental la o bună administrare de care beneficiază intimata-reclamantă.

Astfel fiind, în mod întemeiat a reţinut instanţa de fond refuzul nejustificat în sarcina autorităţii publice recurente, pe care a obligat-o să emită decizia de stabilire a cuantumului despăgubirilor cuvenite intimatei-reclamante.

Cum dosarul reclamantei a fost înregistrat la Comisie din anul 2007 se reţine că nesoluţionarea acestuia într-un termen de peste 5 ani şi neîndeplinirea obligaţiei de a emite un titlu de despăgubire, aduce o atingere evidentă noţiunii de bun garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că autoritatea recurentă este în culpă, pentru că nu a luat măsuri eficiente pentru soluţionarea cererii reclamantei şi, în consecinţă, a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală sub acest aspect.

Emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri, ca atribuţie ce îi incumbă autorităţii pârâte în cadrul procedurii administrative prealabile, nu a fost îndeplinită în ceea ce priveşte Dosarul nr. 4149/FFCC/2007 nici în momentul pronunţării instanţei de fond şi nici până în momentul pronunţării deciziei de recurs.

Având în vedere că intimata-reclamantă a demarat procedura prevăzută de legile în materia restituirii bunurilor, în anul 2001, de importanţa cauzei pentru acesta, dar şi atitudinea de tergiversare manifestată de autorităţile administrative competente, rezultă că instanţa de fond a apreciat în mod întemeiat existenţa refuzului nejustificat în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.

În consecinţă, din cele anterior expuse, rezultă că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în speţă, nu există motive de ordine publică care să poată fi reţinute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C.C.S.D. împotriva Sentinţei nr. 495/F-CONT din 21 decembrie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 ianuarie 2013.

#Obligare Emitere Act Administrativ. Jurisprudenta

← ICCJ. Decizia nr. 402/2013. Contencios. Suspendare executare act...		ICCJ. Decizia nr. 409/2013. Contencios. Obligare emitere act... →

ICCJ. Decizia nr. 408/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 408/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs