ICCJ. Decizia nr. 4626/2013. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4626/2013
Dosar nr. 22753/3/2012
Şedinţa de la 26 martie 2013
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 3223 din 15 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul T.M. în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României - Departamentul V, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut că, prin acţiunea formulată, reclamantul T.M., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României - Departamentul V, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Încheierii nr. V/113 din 5 decembrie 2011 şi a Deciziei nr. 11/V din 26 septembrie 2011, emise de Curtea de Conturi.
Reclamantul a arătat că este funcţionar public angajat în cadrul Casei Judeţene de Pensii Dolj şi că la data de 3 februarie 2012 i s-au comunicat Deciziile nr. 19 din 31 ianuarie 2012 şi nr. 07 din 31 ianuarie 2012 emise de către Directorul executiv al C.J.P. Dolj, prin care s-a dispus modificarea deciziei de reîncadrare pe funcţie începând cu anul 2010 şi în continuare, precum şi de imputare a unor drepturi salariale, respectiv sporul de confidenţialitate inclus în salariul de bază conform Legii nr. 330/2009. La aceeaşi dată i s-au comunicat, în extras, Încheierea nr. V/113 din 5 decembrie 2011 şi Decizia Curţii de Conturi a României Departamentul V nr. 11/V din 26 septembrie 2011 pe care se întemeiază deciziile de reîncadrare în funcţie şi de imputare a drepturilor salariale. Prin Decizia Curţii de Conturi a României, Departamentul V nr. 11/V din 26 septembrie 2011, s-a reţinut că sumele acordate consilierilor juridici ai caselor teritoriale de pensii, cu titlu de spor de confidenţialitate, după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, au fost acordate fără temei legal şi s-a dispus evidenţierea în contabilitate a debitelor şi recuperarea sumelor acordate necuvenit. Măsurile au fost menţiune prin Încheierea nr. V/113 din 8 decembrie 2011, prin care s-a soluţionat contestaţia formulată de Preşedintele C.N.P.P. împotriva Deciziei nr. 11/2011. Reclamantul consideră că măsurile dispuse de Curtea de Conturi a României, Departamentul V, sunt nelegale şi netemeinice deoarece încalcă prevederile Constituţiei şi a legislaţiei salarizării.
Chiar dacă, prin încheierea pe care o pronunţă, structura centrală a Curţii de Conturi a României respinge sau admite, în parte, contestaţia formulată împotriva deciziei emise de Camera de Conturi Judeţeană, actul administrativ care produce efecte juridice şi care este supus obligaţiei de executare, este tot decizia emisă de Camera de Conturi a Municipiului Bucureşti, care este o autoritate publică de nivel local.
Învestit prin declinare, Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 4174 din 26 octombrie 2012 a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâtă în cauza privind pe reclamantul T.M., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României - Departamentul V, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, şi constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru judecarea conflictului.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că în unităţile administrativ-teritoriale, funcţiile Curţii de Conturi se exercită prin camerele de conturi judeţene şi a municipiului Bucureşti, care sunt autorităţi publice locale, însă în cauză ambele acte contestate au fost emise de o structură centrală a Curţii de Conturi, respectiv Departamentul V, niciunul din aceste acte nefiind emis de către Camera de Conturi a Municipiului Bucureşti, astfel cum s-a reţinut de Curtea de Apel Bucureşti.
Prin urmare, având în vedere că actele administrative contestate au fost emise de o autoritate publică centrală, tribunalul a constatat că cererea de anulare a acestora se soluţionează în primă instanţă de curtea de apel.
Ivindu-se conflictul negativ de competenţă a fost sesizată, în baza art. 20 alin. (2) coroborat cu art. 22 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, pentru soluţionarea acestuia.
Înalta Curte constată că, în cauză, competenţa de soluţionare a litigiului aparţine Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.
Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.
Competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 reglementează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de procedură civilă în raport cu organul emitent al actului şi în funcţie de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.
Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă anularea parţială a Încheierii nr. V/113 din 5 decembrie 2011 şi a Deciziei nr. 11/V din 26 septembrie 2011, ambele emise de Curtea de Conturi a României, Departamentul V.
Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, rezultând caracterul său de instituţie a administraţiei publice centrale.
Potrivit art. 1 alin. (5) din aceeaşi lege, în unităţile administrativ-teritoriale, funcţiile Curţii de Conturi se exercită prin camerele de conturi judeţene şi a municipiului Bucureşti, care sunt autorităţi publice locale. Înalta Curte constată că, în cauză, ambele acte contestate au fost emise de o structură centrală a Curţii de Conturi, respectiv Departamentul V.
Având în vedere că obiectul litigiului îl reprezintă constatarea nulităţii unor acte administrative emise de o autoritate publică centrală, instanţa competentă să soluţioneze cauza, în primă instanţă, este curtea de apel.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că soluţionarea în fond a cauzei privind pe reclamantul T.M., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României - Departamentul V este de competenţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul T.M., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României - Departamentul V, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4618/2013. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 4628/2013. Contencios → |
|---|
