ICCJ. Decizia nr. 486/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 486/2013
Dosar nr. 6955/30/2009
Şedinţa publică de la 31 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Timiş, reclamanta SC I. SA în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Timiş - Serviciul Soluţionare Contestaţii, pârât D.G.F.P. Timiş - Administraţia Financiară pentru Contribuabilii Mijlocii Timiş a solicitat anularea Deciziei nr. 1548/146 din 18 mai 2009, respectiv anularea parţială a Deciziei de impunere nr. 162 din 17 decembrie 2008, pentru suma de 993.038 lei şi returnarea sumei de 920.518 lei, ajunsă la bugetul de stat prin măsurile de executare silită.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că în perioada 22-25 septembrie, 1-3, 6-10, 13-16, 27-29 octombrie, 3-7, 10-14, 17-21, 24-26 noiembrie, 2-5, 7-10, 15-16 decembrie 2008 organele de inspecţie fiscală din cadrul D.G.F.P. Timiş au efectuat o verificare privind modul de constituire, declarare şi virare a taxei pe valoarea adăugată pentru perioada 01 mai 2005 - 30 iunie 2008 şi impozitului pe profit pentru perioada 01 iulie 2005 - 30 iunie 2008; corectitudinea datelor din „Declaraţia recapitulativă privind livrările/achiziţiile intracomunitare" întocmită pentru perioada trim. 1- 2007 - trim. 2 - 2008, respectiv respectarea disciplinei financiar-contabile, în urma căreia a fost întocmit Raportul de inspecţie fiscală nr. 32048 din 16 decembrie 2008 şi a fost emisă Decizia de impunere nr. 162 din 17 decembrie 2008.
Prin Decizia nr. 1548 din 18 mai 2009 A.N.A.F., D.G.F.P. Timiş, a admis parţial contestaţia formulată de către reclamantă admiţând ca deductibilă TVA în cuantum de 45.581 Lei şi majorări de întârziere de 26.939 lei şi a considerat ca nedeductibilă suma totală de 920.066 Iei, compusă din 522.663 lei reprezentând TVA şi 397.403 lei reprezentând accesorii.
Arată reclamanta că, atât în cuprinsul Raportului de inspecţie fiscală, cât şi în decizia de soluţionare a contestaţiei, organele fiscale au încălcat prevederile imperative ale art. art. 6 C. proc. fisc.
Cea de-a doua încălcare legislativă utilizată în mod voit eronat, cu singurul scop de a stabili în sarcina sa obligaţii suplimentare de plată, se referă la servicii legate de operaţiuni de export care în conformitate cu art. 81 alin. (1) din Legea nr. 141/1007 sunt definite astfel: „Regimul de export constă în scoaterea definitivă a mărfurilor româneşti de pe teritoriul României.”
Ca atare, reclamanta a subliniat faptul că operaţiunile efectuate de ea sunt cele de prelucrare a unor bunuri în cadrul unui regim vamal suspensiv de perfecţionare activă (obţinerea de produse compensatoare) şi nu de export întrucât bunurile conform definiţiei nu sunt mărfuri româneşti.
A apreciat reclamanta că s-a încălcat în mod voit atât principiul bunei credinţe prevăzut în art. 12 al C. proc. fisc., cât şi principiul interpretării stricte a legislaţiei fiscale prevăzut în cuprinsul art. 13 al aceluiaşi act normativ.
Reclamanta a mai susţinut că măsura organelor fiscale de a stabili în sarcina sa TVA suplimentară de plată pentru prestările de servicii efectuate în perioada ianuarie 2007 - iunie 2008 şi accesorii, folosind un temei de drept generic („prevederile O.M.F. 2221/2006 şi O.M.E.F. 1823/2007") reprezintă o încălcare deosebit de gravă a dreptului constituţional de apărare al contribuabilului, reclamanta fiind în situaţia de a ghici documentele la care organele fiscale fac referire, chiar şi luând în considerare „Anexele 11.3 şi 11.4".
De asemenea, a arătat că stabilirea în sarcina sa de TVA suplimentar de plată constituie o încălcare a principiului neutralităţii acestui impozit - principiu conform căruia taxa pe valoarea adăugată nu trebuie să constituie un cost al afacerii.
În fine, a susţinut că, atât prin Decizia de impunere, cât şi prin Decizia de soluţionare a contestaţiei, organele fiscale au stabilit nelegal în sarcina reclamantei impozit pe profit suplimentar de plată în cuantum de 333 lei, adăugând acestuia accesorii de 119 lei.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 139 alin. (1) din Constituţia României; art. 8 şi urm. din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 19, art. 21-24, art. 126, art. 127, art. 145, art. 146, art. 147, art. 1471. art. 155 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., art. 6, art. 12, art. 13, art. 43, art. 205-208 ale O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.
Pârâta D.G.F.P. Timiş, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Tribunalul Timiş, prin sentinţa civilă nr. 952 din 09 iunie 2010 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Timişoara, având în vedere că dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Învestită cu soluţionarea cauzei,Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 455 din 18 octombrie 2011, a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC I. SA Timişoara împotriva pârâtei D.G.F.P. Timiş şi a dispus anularea parţială a Deciziei nr. 1548/146 din 18 mai 2009 emisă de D.G.F.P. Timiş - Serviciul Soluţionare Contestaţii, precum şi a deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. 162 din 17 decembrie 2008 emisă de D.G.F.P. Timiş - Administraţia Financiară pentru Contribuabilii Mijlocii Timiş.
Totodată, a menţinut obligaţiile fiscale stabilite în sarcina reclamantei prin aceste acte administrative fiscale pentru suma totală de 208.285,15 lei din care TVA de plată aferent perioadei mai 2005 - iunie 2008 în sumă de 124.621 lei, majorări de întârziere în sumă de 82.311,47 lei şi penalităţi de întârziere de 13.512,68 lei, a respins în rest acţiunea precum şi cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată în cauză.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că, următoarele:
În privinţa sumelor puse în sarcina reclamantei prin decizia de impunere, reprezentând impozit pe profit suplimentar de plată cu accesorii aferente, contestate în limita sumei totale de 452 lei, acţiunea reclamantei este nefondată, în condiţiile în care în procedura prealabilă sesizării instanţei aceasta nu a precizat punctual căror cheltuieli le corespunde impozitul pe profit astfel contestat, organul de soluţionare a contestaţiei deducând că sunt vizate cheltuielile cu serviciile de reparaţii destinate reabilitării apartamentului în care locuiesc angajaţii societăţii, fiind expuse în decizia pârâtei cu nr. 1548/146 din 18 mai 2009 argumente potrivit cărora, în lipsa unor documente doveditoare cu privire la raportul dintre suprafaţa construită a locuinţei de serviciu, prevăzută de Legea locuinţei nr. 114/1996, majorată cu 10% şi totalul suprafeţei construite a locuinţei, nu se poate determina în ce măsură aceste cheltuieli sunt deductibile, concluzionându-se că pentru aceste sume, contestaţia este nesusţinută.
De asemenea, instanţa de fond a constatat că pentru restul sumelor contestate în cauză, aşa cum a reţinut şi expertul judiciar desemnat în cauză, organul de inspecţie fiscală a apreciat în mod corect că pentru operaţiunile de export, în scopul aplicării scutirii de TVA, aceasta era obligată să prezinte documentele doveditoare enumerate în art. 6 pct. 10 din Ordinul M.F.P. nr. 1846/2003.
Mai mult decât atât, reclamanta însăşi a susţinut că în cererea de chemare în judecată că nu a fost în măsură să prezinte în cursul inspecţiei fiscale toate documentele justificative solicitate pentru verificarea caracterului deductibil al TVA ori a scutirilor de la plata acestei taxe.
În ceea ce priveşte modul de apreciere şi valorificare a documentelor contabile de către inspectorii fiscali referitoare la scutirea de la plata TVA instanţa a constatat că pentru operaţiunile derulate de societate după data de 01 ianuarie 2007, expertul a stabilit în limita căror sume reclamanta a dovedit că bunurile în privinţa cărora a prestat servicii au părăsit teritoriul naţional.
Referitor la susţinerea alegaţia reclamantei potrivit căreia organul fiscal ar fi motivat în drept doar generic actele emise (raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere), instanţa a reţinut că aceasta este de asemenea, nefondată, putându-se observa că sunt indicate pentru fiecare situaţie în parte descrierea stării de fapt şi indicarea concretă a temeiului de drept, prin analizarea cărora s-au stabilit creanţele fiscale în sarcina reclamantei.
În temeiul art. 274 C.pr.civ., instanţa a respins cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată în cauză, dat fiind că în speţă nu se poate reţine culpa procesuală a organului fiscal pârât.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta D.G.F.P. Timiş, susţinând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive, respectiv argumente:
Societatea reclamantă în perioada supusă verificării a efectuat operaţiuni de spălare şi vopsire industriala a produselor textile, pentru clienţi din afara ţării, opinând ca în speţa s-ar fi impus aplicarea prevederilor art. 5 pct. 4 al O.M.F.P. nr. 1846/2003 ce reglementează modalitatea de justificare a scutirii de TVA fără a prezenta însă în acest sens probe organelor fiscale respectiv un contract din care să rezulte modul de lucru cu partenerul străin.
De asemenea, reclamanta nu a depus nici o factură din care să rezulte serviciile executate asupra bunurilor si bunurile asupra cărora serviciile acestea au fost executate, mai mult decât atât, aceasta depunând facturi ale unui partener român SC G.C. SRL, deşi facturarea s-a făcut către un partener extern.
Totodată reclamanta a considerat ca se impune în cauză exonerarea sa de la plata TVA, dar fără a aduce probe din care să rezulte acest aspect, respectiv dovada legăturii economice dintre G.M. SPA din Italia si SC G.C. SRL din România.
Pe de altă parte societatea contestatoare nu a făcut dovada că produsele asupra cărora s-au făcut prestări servicii au părăsit teritoriul României astfel încât contrar susţinerilor sale nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 lit. h), pct. pct. 2 C. fisc. cu modificările si completările ulterioare, fiindu-i aplicabile prevederile Titlului VI pct. 15A1 alin. (2) din H.G. 44/2004 privind Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, unde se arată că dacă cel puţin una din condiţii nu este îndeplinită, se aplică regula impozitării în ţara în care prestarea a fost efectiv realizată, respectiv în România.
Criticile formulate de recurentă se încadrează în prevederile art. 3041 C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Astfel, referitor la critica potrivit căreia instanţa de fond nu ar fi trebuit să pronunţe soluţia în baza unor probe noi, depuse pe parcursul procesului şi inexistente în faza administrativă a soluţionării contestaţiei, aceasta este nefundamentată, neexistând o normă procedurală în acest sens, iar contestaţia împotriva actului administrativ – fiscal fiind calificată, în teoria şi practica judiciară, ca o cale de atac devolutivă (ce permite rediscutarea tuturor aspectelor de fapt şi de drept avute în vedere la emiterea actului atacat, inclusiv administrarea unor noi probe. Totodată, potrivit art. 6 C. proc. fisc., aprecierea stării de fapt fiscale se face pe baza constatărilor „complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză”.
Celelalte aprecieri ale instanţei de fond, privitoare la depunerea documentelor justificative ale scutirii de TVA pentru o parte din operaţiunile economice analizate de organul fiscal, realitatea prestării serviciilor şi dovada părăsirii teritoriului României a bunurilor asupra cărora s-au făcut prestări de servicii au la bază expertiza judiciară contabilă efectuată în cauză şi obiecţiunile formulate la aceasta, prin care s-au stabilit, în esenţă, următoarele:
- evidenţa contabilă de gestiune conţine toate datele privind recepţia avizelor de expediere a mărfii şi datele privind conţinutul avizelor de expediere a mărfii prelucrate ce apoi se regăsesc în facturile emise partenerului extern;
- SC I. SA a prezentat documente justificative scutirii de taxă pe valoarea adăugată pentru serviciile efectuate în perioada mai 2005 - iunie 2008, iar marfa prelucrată a fost exportată clientului extern;
- sunt aplicabile prevederile art. 1 alin. (4) din O.M.F.P. 1846/2003 şi H.G. 2222/2006 conform cărora „în situaţia în care din cauze independente de voinţa furnizorului sau prestatorului, nu pot fi prezentate toate documentele justificative prevăzute de prezentele instrucţiuni, scutirea de taxă pe valoarea adăugată se poate aplica dacă există alte documente prin care se poate face dovada realizării operaţiunii".
- cuantumul de TVA aferent facturilor de servicii executate de SC I. SA asupra bunurilor care au fost plasate în regim de perfecţionare activă sau exportate pentru care se justifică scutirea de taxă pe valoarea adăugată în perioada mai 2005 - iunie 2008 este în sumă de 501.244 lei,iar aceasta este purtătoare de accesorii în sumă de 369.683,52 lei.
Pentru considerentele de fapt şi de drept menţionate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că hotărârea atacată este legală şi temeinică, instanţa de control judiciar va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta D.G.F.P. Timiş împotriva sentinţei civile nr. 455 din 18 octombrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata sumei de 5000 lei către intimată reprezentând cheltuieli de judecată cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4838/2013. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 494/2013. Contencios. Refuz acordare drepturi.... → |
|---|
